Eram uimit de descoperirea acestor locuri despre care pana atunci nu stiam mai nimic in ignoranta mea rusinoasa. Am colindat alaturi de Orsi cateva zile prin Harghita cea muntoasa ca sa descopar locuri linistite, peisaje desprinse din vederi rustice, totul departe de agitatia oraselor si mai ales departe de Bucuresti. Desi era iunie, diminetile aici erau mai racoroase, iar pe parcursul zilei erai ferit de zapuseala campiei.
Sambata am asistat si la o traditie a satului, despre care am inteles ca se intampla in aproape fiecare sat din Tinutul Secuiesc. Imbracati in costumele populare tinerii din sat au iesit la “plimbare”. Flacaii in costume cu camasa alba, acoperita cu o vesta neagra, cioareci crem, laibar negru ornamentat cu snur si cizme negre pana sub genunchi calarind pe cai frumosi, masivi, mandri precum holteii nobili de acum 4-500 de ani. In spatele lor, intr-o trasura, fetele de maritat ale satului imbracate cu bluze albe, imaculate acoperite de veste rosii cu negru, fuste tot rosii cu negru si in fata un sort brodat cu motive secuiesti.
“Si ia zi Orsi, la vremea ta, te-ai plimbat si tu cu trasura cu fetele mari ?” am intepat eu la locul ce presimteam ca e sensibil.
Am primit ca raspuns o privire de foc ce doar o unguroaica veritabila o poate arunca.
Duminica dimineata tot satul la biserica. Am zis pas profitand si de faptul ca nu eram nici catolic, nici reformat si dupa ce ne-am trezit tarziu ca deh, vacanta, am profitat mergand intr-o mica excursie la salina de la Praid. Desi in urma cu cateva zile cand am ajuns in Sanpaul avusesem parte de un drum asa-si-asa, deja parerea despre sosele mi-o schimbasem intre timp. Impecabile. Numai bune de incalcat limita legala.
La intoarcere ne-am oprit in Odorheiu Secuiesc sau Székelyudvarhely cum ii zic localnicii. Ca peste tot in zona am auzit vorbindu-se exclusiv maghiara, practic eram singura persoana de pe o raza de probabil cateva zeci de km care nu intelegeam o boaba si incepea toate frazele in limba romana. La benzinarie, magazine toata lumea vorbea ungureste, mi se adresau in ungureste si dupa ce raspundeam in romaneste, foarte civilizat si fara sa strambe din nas continuau discutia in romaneste cu acel accent comic pentru mine. Am avut tot timpul senzatia ca aici e o zona cu totul izolata de restul Romaniei, limitata, cu toate avantajele si dezavantajele ce decurg de aici, unde oamenii traiesc linistit dar fara a se gandi vreodata sa mearga in alta parte, la Bucuresti, in Oltenia, Muntenia, Moldova. Orsolya a fost una din putinele exceptii.
Am aflat si ca domnul Nándor nu era nimeni altul decat administratorul celor doua lacuri imense de langa Sanpaul unde se crestea si pescuia peste. Din cate am inteles de la dumnealui pasionati de prin Tinutul Secuiesc, Brasov, Sibiu, Prahova si Bucuresti veneau aici sa-si satisfaca hobby-ul, totul foarte bine planificat, cu programare, cazare la pensiune, transport.
Oh, si sa nu uit. Mancarea! Total nesanatoasa ca si cea romaneasca, dar gustoasa rau-rau. Inclusiv la capitolul deserturi cu celebrul kürtőskalács varf de lance dar sustinut indeaproape de clatite si langosi.
Iar femeile ? Bineinteles, atat cat am apucat sa observ… Hmm, nu frumoase in mod special, dar cu un aer exotic, mistic, parca doar al lor, diferite de romance dar nu as putea spune exact prin ce. Tot efectul dublat de momentul in care deschideau gura si incepeau sa vorbeasca. Oh… Iar rujul are un succes mult mai mare la ele decat la romance.