Jump to content

Tibi

Members
  • Content Count

    794
  • Joined

  • Last visited

3 Followers

About Tibi

  • Rank
    Antrenor/jucător
  • Birthday 08/18/1989

Contact Methods

  • Website URL
    http://
  • ICQ
    0

Profile Information

  • Gender
    Male
  • Location
    Brasov
  • Nick anterior
    Tiby89

Recent Profile Visitors

1332 profile views
  1. @Ita Am început cu el TM, dar n-a mers deloc, apoi AF, când a mai mișcat ceva, dar randament maxim a dat ca DLF pe attack, cu trei oameni în spatele său, doi Inside Forwards și un Attacking Midfielder. Păcat că are doar 13 la natural fitness și scade destul de mult în al treilea sezon. L-am luat pe Duvan Zapata în locul lui, dar nu e la același nivel. Am terminat între timp al treilea sezon și prima parte a celui de-al patrulea sezon. Locul 3 în Italia nu mi-l ia nimeni. Juventus e neînvinsă de vreo 60 de etape, nu am cum să mă pun cu un asemenea monstru, iar Inter face ce face și are 1-2 puncte în fața mea tot timpul. Per total însă, o primă carieră ce mi-a dat câteva satisfacții, echipa joacă plăcut, am prins o semifinală de UCL în care m-a eliminat greu Real-ul, l-am scos pe Dzeko Gheata de Aur, iar, după două sezoane mai degrabă mediocre, Zaniolo și Pellegrini sunt zei pe teren.
  2. Eu am ajuns la jumatatea celui de-al treilea sezon cu Roma. Al doilea sezon a fost frustrant, am terminat doar pe 4, la mustata, suferind la fiecare meci. Singura consolare a fost ca Dzeko a iesit golgheterul campionatului cu 29 de goluri in 37 de partide, la fel ca in 2016/2017. A luat si Gheata de Aur. Vestea buna e ca dupa ultimul update match engine-ul a fost mai bine reglat. De-abia acum mi se pare jocul "jucabil" intr-adevar. Am inceput excelent sezonul trei, am fost pe primul loc destule etape si am avut 18 meciuri fara infrangere. Din pacate, Juventus si Inter mi-au luat fata, asta dupa ce au castigat etapa de etapa fara mari emotii, in timp ce eu am mai facut cate-un egal prin deplasare. Un lucru interesant e ca mi s-a schimbat patronatul la club, iar odata cu noua conducere mi-au fost adusi doi jucatori (Sarr de la Nice si Bergwijn de la PSV) si am primit si niste bani de transferuri.
  3. Da, me-ul e evident schimbat, dar are viitor doar daca se fac cateva reglaje. O sa te enerveze cand vei juca meciuri oficiale probabil. Prea multe goluri spectaculoase de la distanta, prea multe ratari din situatii clare, prea multe suturi irosite din unghiuri imposibile si prea multe mingi aruncate cu succes peste aparare. Mi-a marcat si mie Florenzi 3 goluri de la distanta in primul sezon. Eu am la toti jucatorii "shoot less often", dar tot cam degeaba. O alta chestie pe care am observat-o si ma cam dispera e faptul ca, de multe ori, echipa adversa, atunci cand e condusa pe final, trage la poarta de oriunde, inclusiv de la jumatatea terenului. Eu joc pe desktop si doar cu mose-ul, un i3 cam vai de capul lui, dar imi merge acceptabil, partea grafica ma intereseaza putin spre deloc. 2D Classic.
  4. Ita, unde e story-ul? Chiar sunt curios. Eu in primul sezon cu Roma am terminat pe 6, dupa un start foarte prost si un final de sezon aproape perfect. Impresia mea e ca jocul are foarte multe probleme inca, dar sa speram ca se vor mai remedia pe parcurs. Primul si cel mai enervant bug e ca Lazio a luat campionatul. Juventus foarte slaba, a terminat pe 5, dar s-au mai salvat pe final, pe la jumatatea sezonului eram vecini pe la mijlocul clasamentului si Sarri a fost pastrat, ceea ce nu mi se pare chiar realist. Un alt lucru interesant mi s-a parut si ca Napoli a terminat pe 7, dar a castigat Liga Campionilor. Pe partea de match engine, foarte multe goluri din suturi de la distanta, spectaculoase, de exemplu Kolarov mi-a marcat vreo 5 intr-un tur. (in iarna l-am vandut, ca ii expira contractul si cerea vreo 8-9 milioane la prelungire, alta problema) De asemenea, mi se par mult prea multe goluri din pase in adancime peste fundasii centrali. Majoritatea golurilor asa le-am primit, am incercat sa joc cu linia de aparare jos, fara offside trap, degeaba, parca a fost chiar mai rau, asa ca am renuntat sa ma mai chinui. Noroc ca se si rateaza mult din astfel de situatii unul la unul cu portarul. Bug pe bug se scoate. Ai reusit sa-l faci pe Zaniolo sa joace? Ca eu nu prea. Shadow Striker in spatele lui Dzeko n-a mers absolut deloc, l-am incercat apoi tot ce se putea, dar fara succes. A facut un sezon mai bun pana si Justin Kluivert, ceea ce iar e nerealist si putin enervant. PS: A observat cineva vreo chestie noua si utila pana acum in aceasta editie?
  5. Eu nu l-am pierdut. Nu am primit oferte pentru el și a acceptat prelungirea prin retur. E adevărat, nici nu prea a rupt norii sub comanda mea, decent și atât. Poate îmi voi posta și eu cariera cu Roma, sunt în al treilea sezon acum, dar încă n-am reușit mare lucru.
  6. O să îți urmăresc și eu cariera, dar sper să nu faci ca data trecută, adică să scapi de Dzeko și Kolarov la prima strigare. Ține-i măcar doi ani. Până la urmă sunt cam cei mai importanți jucători la ora actuală pentru Roma.
  7. Din cate se pare, ai reusit sa cumperi paine. Cel mai mare hop l-ai trecut, deci.
  8. In sfarsit! Foarte interesant, mai ales pentru mine. Altfel, Orsolya nu e un nume foarte sexy
  9. Tibi

    Zsuzsa

    - Bravo, bai, de-asta, eu de cand iti zic? - Pai acuma s-a ivit oportunitatea, nea Vasile. - E p**a, de-asta. Acuma ti-a venit tie mintea la cap. Eu de cand tot spun! De-asta. Aicea nu-i de stat. Si eu de-abia astept sa vina decizia si... am tulit-o! O secunda nu mai stau. - Nu stiu, mie intr-un fel chiar imi pare rau, nea Vasile... - Aaaiii, baga-mi-as mana la p**a. De-asta. Pentru ce sa-ti para rau? P***a mamii lor de hoti. Ca n-ai plecat mai repede sa-ti para rau. Oricum, bravo tie. Mai bine mai tarziu decat... de-asta. Eram, asadar, felicitat, dar si usor certat in acelasi timp, de catre nea Vasile pentru decizia mea de a pleca de la Scheff si din tara. Era ultima mea zi de munca si nu imi era simplu. Puneam punct unui capitol important din viata mea, unei perioade linistite, stabile si in care m-am repus pe picioare. Ma incerca un sentiment de melancolie, constient fiind ca imi va fi dor de unele momente petrecute la Scheff Automotive... constient fiind ca imi vor lipsi discutiile cu nea Vasile (in special), cu Martinica, chiar si cu Zoli. Insa acest sentiment de melancolie era devansat de alte sentimente, sentimente care erau legate de urmatorul capitol pe care aveam sa-l incep. Eram nerabdator, dar nu stiam cu adevarat ce ma asteapta, iar asta imi crea o stare de neliniste, de anxietate, chiar de usoara ingrijorare. In adancul mintii, totusi, stiam ca fac ceea ce trebuie si asta ma ajuta. Odata incheiat programul, mi-am luat ramas bun de la colegi, m-am uitat pentru ultima oara la halele in care am petrecut atatea ore si am iesit pe poarta fabricii trist, dar impacat. Trei zile mai tarziu, aveam sa trec din nou printr-un moment dificil, caci a trebuit sa-mi iau la revedere de la Alexandra. Ne-am promis ca ne vom vedea cel putin o data la trei luni si ca vom vorbi zilnic la telefon, incercand astfel scurtarea distantei fizice. Nu pot sa neg ca aveam impresia ca ne cam minteam, ca ne pacaleam oarecum cu aceste promisiuni si cu aceasta determinare cu care parea ca ni le facem. Mai ales ca eu eram surprins si dezamagit de faptul ca Alexandra nu a dorit sa vina cu mine. Ii intelegeam supararea provocata de neconsultarea sa in luarea deciziei mele de a merge in Ungaria si eram constient ca uneori greseam considerand sprijinul si dragostea ei ca fiind sigure, subintelese si de-a gata, dar, cu toate acestea, ma simteam deceptionat. Era un moment important in viata mea si as fi vrut sa o am alaturi de mine. In plus, senzatia mea era ca nu credea ca voi reusi in aceasta noua aventura si ca se astepta sa nu stau prea mult departe de casa. Sigur, in apararea ei exista precedentul Targu Mures, asa ca poate era pe undeva indreptatita sa nu aiba prea multa incredere in mine. "Hai, du-te, fa-ti damblaua si gata. O sa-ti dai seama ca nu umbla cainii cu covrigi in coada nici in Ungaria si o sa te intorci numaidecat." Cam asta imi transmitea Alexandra, chiar daca nu mi-o spunea verde-n fata. Dar... pe cat ma ofusca treaba asta, pe atat ma si ambitiona. Asadar, am lasat totul in urma, mi-am facut bagajele, m-am scos de la intretinere si am pornit la drum cu destinatia Budapesta. De fapt, n-am lasat chiar totul in urma, caci l-am luat pe Golfy cu mine. Da, sufeream de aviofobie.
  10. Tibi

    Zsuzsa

    M-am dus la munca, dar numai la munca nu mi-a stat gandul. Pentru prima oara in viata mea, simteam nevoia acuta de a o lua de la zero. Auzisem de multe ori expresia asta de la diverse persoane, dar pentru prima data eram in stare sa o inteleg, sa vad dincolo de cliseu. Bine, chiar de la zero e clar ca nu o puteam lua, nimeni nu cred ca o poate face, dar intelegeti ideea... Eram constient ca nu puteam sterge cu buretele aproape zece ani de relatie cu Alexandra. Si nici nu vroiam. M-am gandit deci la discutia avuta cu ea si la ceea ce urma sa fac in continuare. Inapoi nu mai puteam da, asta stiam sigur, asa ca, dupa lungi deliberari cu mine insumi, am luat decizia de a pune piciorul in prag cand ajung acasa si va trebui sa reluam discutia. N-am avut noroc de liniste in penultima mea zi la Scheff, zi in care am avut o sumedenie de probleme la masini care parca isi propusesera sa produca exclusiv rebuturi. In plus, a trebuit sa fac si pe profesorul, adica sa-l scolarizez pe Zoli la control, caci el a fost alegerea sefului meu pentru inlocuirea mea. Totusi, din tot raul a iesit si un pic de bine. Am primit un mic imbold de la Zoli in ceea ce priveste problema mea. M-a incurajat si mi-a dat incredere, in felul lui. "Du-te, frate, nu mai sta. Las-o daca nu vrea sa vina si gata. Ii zici <<Tu P***a, vrei sa vii cu mine, bine, nu vrei, si mai bine!>> Nu rade, ca cu astea asa tre' sa vorbesti, ca altfel nu inteleg si te mai iau si de fraier. Nu cumva sa faci greseala sa te rogi de ea. Cea mai mare prostie. Da, frate, serios, asa-s pizdele astea, proaste. Si vor sa te traga si-n jos. Daca faci ce zic ele, nu mai faci nimic cu viata ta... Pai las-o-n p**a mea. Ce vrea? Sa nu te duci la Budapesta? Sa lucrezi cu Bölöni? Cu Bölöni, frate?! Pai ala e mare antrenor de fotbal! Cum sa nu te duci? Aia-i nebuna? Da' mai bine las-o, frate, ca iti gasesti tu alta pe-acolo. Sau altele! Ha-ha. Doar e Budapesta, frate, iti dai seama ce pizdaraie e acolo? De fapt, stii ce? Nici n-o mai intreba. Pleci si aia e. Si inainte sa pleci, o dai afara din casa in suturi. Pai nu, ce p**a mea?" Nu. Normal ca nu. Dar din tot delirul lui Zoli, care avea evident niste frustrari legate de relatiile lui cu femeile, am extras ideea de baza si am fost de acord cu ea. In plus, vorbele lui m-au binedispus putin si au avut darul de a ma mai detensiona. Chiar si asa, cand am ajuns acasa, m-am oprit putin la usa apartamentului. Am avut un moment de ezitare in care mi-am pierdut din fermitate, din darzenie. Constientinzand ca nu pot sta ca prostu' la usa la nesfarsit si ca trebuie sa-i spun Alexandrei ce am de spus pana la urma, am intrat. Nu stiu daca aveam vreun drept, cel mai probabil nu aveam, ma simteam dator si vinovat fata de ea, de aceea si aceste indoieli si ezitari, dar nu mai puteam da inapoi. De cum am patruns, m-a izbit un miros puternic de mancare gatita. M-a surprins un pic acest lucru. Si mai mult m-a surprins insa faptul ca Alexandra mi-a iesit in intampinare si m-a sarutat scurt, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. - Cum a fost la munca, pui? m-a intrebat zambitoare. - Bine... i-am raspuns lung, suspicios. - Ti-e foame? - Mi-e un pic, da. - Bun. Ti-am facut papricas de pui cu smantana. Eram derutat complet. Nu intelegeam nimic si ma trezisem dintr-odata dezarmat si inmuiat. Am luat cina alaturi de Alexandra (care nu prea a mancat, scuzandu-se ca s-a saturat doar cu mirosul) intr-o liniste deplina. Liniste care trebuia sparta la un moment dat, asa ca vazand ca ea n-are niciun gand in acest sens, am facut-o eu: - Ce s-a intamplat? - La ce te referi? - Hai pui, ca stii foarte bine la ce ma refer. - Nu stiu. - Pai cand am plecat plangeai si acum esti vesela, i-am replicat pierzandu-mi putin rabdarea. - Chiar treb'e sa vorbim despre asta? - Pai nu stiu... La un moment dat va trebui sa vorbim, nu? - De ce? De ce sa nu ne bucuram de aceste ultime cateva zile impreuna? Vorbim dup-aia. - Stai un pic. Cum adica "ultime cateva zile impreuna"? - N-ai zis ca te-ai hotarat sa pleci? - Pai si te desparti de mine? am intrebat-o usor iritat. Nu stiu cum facuse, dar reusise sa detina controlul acestei discutii. Eu eram derutat, ea calma. Si imi vorbea cu o destindere inexplicabila. - Cum sa ma despart de tine, pui? Ce-ai? (amuzata ca de cuvintele unui copil) - Pai si-atunci? Ce-ai vrut sa zici? Am apucat sa realizez intre timp nonsensul de care radea si ea, dar tot nu intelegeam. - Ok, daca insisti sa vorbim acum, vorbim. Am zis "aceste ultime cateva zile impreuna" pentru ca pleci. Si eu raman. Uite, acum imi dau seama... m-am exprimat eu gresit, scuza-ma, am vrut sa zic de fapt "ultime cateva zile impreuna pana pleci". - Cum sa ramai? De ce sa ramai? - M-am gandit si... eu nu vreau sa plec, stii ca imi place aici, si daca a mers cand ai fost plecat la Targu Mures, de ce n-ar merge si acum? - Pai da, da'... - Stiu... Budapesta nu e asa aproape, dar totusi... nici asa departe nu e. O sa ne vedem des. - Nu stiu ce sa zic... - Gandeste-te, pui. Si-asa... intr-o saptamana normala cat timp ne petrecem impreuna? Tu cu programul tau, cand schimbul unu, cand doi, cand trei... sunt zile cand nici nu ne intersectam. - Asta asa e, da'... - Asta deocamdata. Pentru moment. Poate mai incolo o sa vin si eu la Budapesta. Sau poate n-o sa-ti placa tie acolo si o sa te intorci tu aici. Te-ai gandit la asta? - Deci tu asta speri, sa inteleg? Sa dau chix acolo si sa ma intorc? - Nu, pui, normal ca nu sper asta... cum poti sa spui asa ceva? Dar n-are rost sa ne grabim, nu crezi? Sa vedem mai intai...
  11. Tibi

    Zsuzsa

    Am vorbit cu seful meu chiar in acea seara si i-am comunicat faptul ca vreau sa plec. N-a avut nicio tresarire si a fost chiar intelegator. Mi-a cerut doar sa ma prezint si in urmatoarele doua zile la serviciu pentru a scolariza unul dintre operatori la controlul de calitate. In mod normal, conform contractului, ar fi trebuit sa mai stau 15 zile, asa ca i-am multumit. Am ramas, totusi, si cu un gust amar. Doar doua zile erau considerate suficiente pentru a invata pe cineva sa-mi ocupe postul? Mult mai greu a fost sa-i spun Alexandrei de hotararea pe care o luasem. Am ajuns acasa tarziu, pe la miezul noptii, iar ea era somnoroasa, deci morocanoasa. Am preferat asadar sa-i spun a doua zi. Insa nici a doua zi nu m-am grabit. M-am trezit pe la ora 11, am facut un dus si de-abia apoi am invitat-o sa vorbim si sa bem o cafea in bucatarie. - Stii... m-am mai gandit si... cred ca ar fi bine sa plec in Ungaria... sa plecam, am aruncat bomba dupa doua guri de cafea. - Cum adica?! a tresarit si m-a intrebat usor descumpanita. - Pai... m-am decis sa accept oferta unchiului meu. Pana la urma, cred ca e o sansa buna pentru mine. Pentru noi, am adaugat imediat. - N-ai zis ca nu te duci? Ca vrea sa te cheme servitorul lui? Tu cu gura ta ai zis. - Stiu ce am zis, da'... m-am gandit mai mult si... - Si eu?! Eu ce fac? - Ce sa faci? Vii cu mine. - Vin, vin, da' ce o sa fac acolo? Ce o sa lucrez? - Nu stiu... Poate ca nici nu va mai tebui sa lucrezi. - Poate? Aha. Nu te-ai gandit la asta deloc, nu? - Ba da... Ce-i drept, nu o facusem. - Sigur. Si? Cati bani o sa castigi? - Pai nu stiu exact cati bani... Nu l-am intrebat. - Ce?! Cum adica nu l-ai intrebat?! Cum sa nu intrebi? - Stai, pui, nu te enerva... - Da' nu ma enervez deloc, sunt foarte calma, mi-a replicat nervoasa. - Mi-a fost rusine sa-l intreb de bani... Oricum, fii sigura ca mult mai multi decat imi da Scheff. - De unde stii? Daca nu ti-a spus. - Pui, nu-ti face griji de bani. Ai incredere in mine. - Nu, deci chiar nu stiu ce sa zic... M-ai luat complet pe nepregatite. Credeam ca e un subiect incheiat... ce s-a schimbat? m-a intrebat pe un ton ce se imblanzise. - Nu stiu... Adica nu s-a schimbat nimic. Cred ca tocmai asta e problema. Nu te-ai saturat? Acelasi lucru in fiecare zi... - Nu stiu, eu credeam ca toate lucrurile merg bine. Da, de acord, e o oarecare rutina, da' asta e. E ceva normal, nu? E ceva chiar atat de rau asta? Nu cred. - Eu am senzatia ca avem nevoie de o schimbare in viata noastra. Sa mai vedem si alte locuri, alti oameni. Sa incercam lucruri noi. Sa o luam de la capat. - Bun. Esti sigur? - Da... - Pui, e ceva foarte important. Te mai intreb o data. Esti sigur? - Da. Sunt sigur. Nu puteam fi sigur, dar ma cam incoltise. - Bine atunci. Si acum ce urmeaza? Ce facem? Care sunt pasii? - Ce sa facem? Iti dai demisia de la Vodafone si gata. Plecam la Budapesta. Eu deja am vorbit la munca. Mai merg azi si maine, ma duc luni sa-mi inchei socotelile si gata. - Ce?! Cum adica ai vorbit deja? - Am vorbit cu sefu'... Ce? am intrebat-o confuz. Tonul ei redevenise agresiv, chiar mai agresiv decat fusese inainte. - Tu esti sanatos la cap? Adica tu ai vorbit la munca inainte sa-mi zici mie? Inainte sa te consulti cu mine? - Pai... Eram mut. Habar n-aveam ce sa-i raspund la aceste intrebari. - Adica eu n-am nimic de zis? Parerea mea nu conteaza? Tu iei de unul singur deciziile, faci ce vrei, si doar ma anunti?! - Normal ca ai ceva de zis, pui... - Nu ma lua pe mine cu "pui"! Sa nu te mai vad! Si a trantit usa dupa ea. Chiar si cu usa de la bucatarie inchisa, o puteam auzi plangand in sufragerie, asa ca m-am dus la ea sa incerc sa repar ceea ce stricasem. I-am spus ca ii inteleg supararea si ca imi cer iertare, dar in zadar. N-a fost deloc receptiva. N-am stiut ce sa fac, nefiind obisnuit sa ne certam. De fapt, cred ca aceasta era cea mai mare cearta dintre noi. Prin urmare, discutia cu Alexandra n-a mers deloc bine. Adica am dat-o eu in bara la sfarsit, inecandu-ma ca tiganu' la mal. Multe nu mai puteam face la momentul respectiv, asa ca am lasat-o singura sa se calmeze si am plecat la serviciu ingandurat si suparat, cu elanul taiat.
  12. Tibi

    Zsuzsa

    Cumpana dintre anii 2013 si 2014 am petrecut-o acasa, alaturi de Alexandra si de cuplul nostru prieten, Radu si Andreea. Devenise un fel de traditie in ultimii ani. Alexandrei ii placea mult de ei, Andreea era cea mai buna prietena a sa inca din copilarie, dar mie, sincer, mi se pareau plictisitori. Insa nu ma deranjau cu adevarat, asa ca ii faceam pe plac iubitei mele si nu strambam din nas atunci cand isi dorea sa-si petreaca timpul cu ei. Concediul a trecut ca vantul, iar inca din 3 ianuarie, mai devreme decat as fi vrut, a trebuit sa ma intorc la munca si la viata mea de zi cu zi. Mai era si vineri... Bine macar ca eram schimbul doi. In primul meu drum catre Scheff pe anul 2014, m-am intalnit cu un coleg, Zoli. "N-am inceput bine anul" mi-am zis in gand. N-aveam nimic cu Zoli, era un baiat de nota 10, cu care ma intelegeam, doar ca mi se parea obositor. Deborda de energie, vorbea in continuu, radea intr-una, de cele mai multe ori de ceea ce chiar el spunea. Dar poate cel mai enervant lucru la el era ca punea intrebari la care tot el raspundea imediat, fara sa-ti dea nicio sansa sa raspunzi. Ne-am salutat, apoi si-a inceput recitalul. Mi-a povestit vrute si nevrute in cei 2-300 de metri in care am mers impreuna, fara ca eu sa-l intreb nimic. Sute de cuvinte care au trecut pe langa mine, fara rost... Cateva, insa, au reusit sa-mi patrunda in urechi. "Ia uite-le p-astea doua, frate. Sa-mi F*t una." mi-a spus, atragandu-mi atentia asupra a doua fete ce-au trecut pe langa noi, ca mai apoi sa conchida: "Ba, da' nu stiu cum se face, frate, da' astea mai mici sunt mai bune". Intr-adevar, erau "bune" cele doua fete si erau mici de inaltime. Ajuns in fabrica, mi-a venit sa sarut podeaua halei, atat eram de bucuros ca scap de Zoli. El urma sa mearga in treaba lui, la masina, eu la masa mea de control, acolo unde ma puteam bucura de liniste. M-am asezat pe scaun si am inceput sa-mi fac actele. Atunci am realizat ca nu mi se facuse deloc dor de locul meu de munca, chiar daca in ultimele zile in care am stat acasa ma cam plictisisem. Nici de restul colegilor nu mi se facuse dor, nu numai de Zoli. Si nici lor de mine. Ne-am salutat anost, singurul lucru care trada faptul ca era prima zi de munca dupa concediu si prima zi in care ne vedeam in noul an era urarea de "la multi ani", rostita pe acelasi ton anost. Mi-a trecut apoi prin minte un gand care m-a speriat. Devenisem cu totii niste roboti, iar eu aveam in fata mea inca un intreg an de zile in care urma sa fac acelasi lucru. Un intreg an tras la indigo cu cel care tocmai trecuse. Si cu cel care trecuse inaintea acestuia s.a.m.d. "Atat e? Gata?" m-am intrebat usor inspaimantat si coplesit. Apoi insa, am fost distras de la aceste ganduri cand m-am apucat efectiv de lucru. Pret de aproape doua ore am muncit si n-am gandit, verificand cu binecunoscuta-mi seriozitate piesele luate prin sondaj de la masini. Fiind prima zi, dupa multe zile in care masinile nu au functionat, cateva dintre ele au avut probleme la repornire, asa ca nu au putut produce piese. Pentru mine asta era o veste buna, aveam mai putine piese de controlat. De-obicei era o veste buna, caci acum am avut mai mult timp sa ma gandesc aiurea... Inainte de pauza de masa, adica la jumatatea programului, eram gata. Am profitat si am zabovit ceva mai mult in sala de mese. Acolo, i-am putut asculta din nou pe Martinica si pe nea Vasile. Uite, de asta parca imi era dor. - Ia zi, Mariane, te-ai dus la chef? - Ce chef, nea? - Pai cum, ba, de-asta? Cum adica ce chef? Chefu' de sfarsit de an. De-asta. Organizat de societate. - Nu m-am dus, bre, ce sa caut? Eu am bani de restaurante? - Pai nu, nu, nu. Costurile suportate de societate. In mare parte, de-asta. - Nu s-a mai tinut, nea Vasile, cheful. Ar fi mers prea putini, asa ca s-a anulat, am intervenit in discutie. - Ei da? Ia uite, ba, de-asta. Poate daca platea societatea tot, ar fi... de-asta. - Nici asa n-as fi mers, nea. Pai ce fac? Ma duc sa stau la masa cu astia care-i vad toata ziua? Cu unguru'? M-am saturat de el, da-l in p**a mea, a dat-o Martinica pe mistouri. - O mai scoti si tu pe doamna la restaurant, bai nesimtitule. De cand n-ai mai scos-o? - Da' n-ai tu treaba, ungure, ce fac io cu nevasta-mea. - Zi, ma, de cand? - Da' nu conteaza... Uite, sa-ti zica nea Vasile mai bine. - Ete p**a, de-asta. - Ai vazut? Vine un moment cand nu mai e nevoie s-o scoti asa des prin oras, pe la restaurante... cand ai un copil, ai alte lucruri mai importante de facut... - Eu nu stiu cum sta femeia aia cu tine, bai Martinica... Desi evident vorbeam in spirit de gluma, era si un sambure adevar in aceasta ultima replica a mea. Sotia lui Martinica era o bruneta frumoasa, care venea si dintr-o familie cu stare materiala buna din cate mi-a povestit el, in timp ce el... era vai de capu' lui. Nu prea reuseam sa inteleg. L-am si intrebat o data, cu ceva timp in urma, in mod serios, nerezistand curiozitatii, cum a reusit sa puna mana pe ea. S-a atacat imediat si mi-a raspuns vulgar, previzibil. Apoi, s-a calmat si a inceput sa-mi explice cum ca "nu conteaza partea materiala, nici partea fizica, ci partea sufleteasca". Am zambit si am lasat-o balta. Apoi, cei doi, impreuna cu alti colegi, s-au angajat in eterna discutie ce avea ca tema greutatea vietii de la Scheff, povara lucrului in schimburi, munca multa si banii putini primiti in schimbul ei. Eram satul de aceasta dezbatere intr-un singur sens, asa ca am plecat. Chiar si dupa aceasta lunga pauza de masa pe care mi-am permis sa mi-o iau, mai aveam inca vreo trei ore de omorat. I-am cerut unei colege un rebus, dar si de acela m-am plictisit rapid. Am citit apoi pe telefon toata presa ce o puteam citi, dar in cele din urma n-am avut incotro si am cazut din nou pe ganduri. Aceleasi ganduri care mi-au trecut prin minte si la inceputul programului. Am simtit parca dintr-o data ca n-am aer. Ca ma aflam intr-o incapere cu pereti care se strangeau in jurul meu. Nu se intamplase nimic, nu se schimbase nimic, dar era pentru prima oara cand incercam aceasta senzatie de sufocare. Nu era decat inceputul unui nou an, care, de fapt, nu insemna nimic. Dar iata ca aceasta conventie de divizare a timpului ma impingea sa meditez serios. Mi se parea logic acum totul. Intelegeam, in sfarsit, de ce simteau oamenii nevoia de a sarbatori trecerea dintr-un an in altul, de a sarbatori "revelionul". Din nevoia unui final si a unui start, a unui sfarsit si a unui inceput. Nevoia de a o lua de la capat cu forte proaspete si cu speranta. Numai ca eu nu sfarseam nimic si, mai ales, nu incepeam nimic. Nu luam de la capat absolut nimic, deci stiam perfect cum avea sa decurga noul an. La fel ca cel dinainte. Ce forte proaspete sa-ti mai aduni in cazul asta? Ce speranta sa mai ai? Ironia sortii era ca eu asta mi-am dorit. Sa am liniste, stabilitate, sa am o viata lipsita de zbucium si de surprize. O viata structurata si previzibila. De fapt, plictisitoare. Ei bine, uite ca acum tocmai asta ma speria. Ma coplesea teribil. Totul mi-era clar. Ce putea sa urmeze? Sa ma casatoresc cu Alexandra, sa avem un copil, eventual doi, sa lucrez in continuare, fara perspective serioase de a avansa, la Scheff Automotive, de unde poate sa ies chiar si la pensie. Un singur gand mi-a mai trecut prin minte, mi-am amintit de vorbele lui Zoli, "astea mai mici sunt mai bune", si am pus mana hotarat pe telefon. - Buna seara. - Da? - Tibi sunt. Aveam vocea tremuranda. - Stiu. Salut, Tibike. - De ce v-am sunat... Eram prea agitat, asa ca am trecut direct la subiect: mai e valabila propunerea? - Poftim? A, propunerea. Sigur, mai e valabila. - O accept. Vin.
  13. Tibi

    Zsuzsa

    E timpul, din nou, pentru putina istorie. La scurt timp dupa venirea mea la KSE Targu Secuiesc (apropo, un pleonasm, dar daca merge in cazul echipei UTA Arad, merge si aici), am inceput sa frecventez alaturi de cativa dintre coechipierii mei discoteca mare din oras. Eram in 2004, nu venise inca era cluburilor, iar eu aveam 17 ani. Meciurile de campionat le jucam vinerea sau sambata dupa-amiaza, asa ca serile de sambata ne surprindeau aproape fara greseala facandu-ne de cap in acel local, unde probabil se aduna tot tineretul din oras si din satele din jur. Surprinzator, discoteca din Targu Secuiesc era net superioara celor existente in Sfantu Gheorghe la momentul respectiv. Era mai incapatoare si mai aglomerata, avea animatoare in custi, jocuri de lumini si fum, preturi mai accesibile, ce sa mai... era raiul pe Pamant. Atunci si acolo am cunoscut-o pe Jojo, care era o mica vedeta locala si o prezenta permanenta pe ringul de dans, spre deosebire de mine care preferam sa stau pe margine si sa ma matrafoxez. Am remarcat-o imediat, la fel cum o faceau toti care roiau in jurul ei, dar n-am incercat niciodata s-o abordez. In perioada aceea imi incepusem relatia cu Alexandra si alte fete nu ma mai tentau. Numai ca Alexandra nu venea cu mine de cele mai multe ori, asa ca baietii nu prea ma intelegeau si ma luau peste picior de cate ori aveau ocazia. Iar ocazia cea mai mare, una clara de gol, o ocazie singur cu portarul daca vreti, a fost tocmai cand Jojo a venit sa ma invite la dans. Ea pe mine, retineti, contrar cutumelor sociale deci, indiferent de nationalitate. Surprins, am refuzat-o, dintr-un soi de instinct. Apoi insa, la presiunea baietilor si a hohotelor lor de ras zeflemitor, mi-am schimbat raspunsul si am dansat cu ea. Nu am facut-o convingator, am facut-o cu o oarecare retinere, am fost rece, iar ea a simtit asta. Mi-a zambit la sfarsitul melodiei, mi se pare ca mi-a si multumit, si m-a "lasat" sa plec, intuind cred motivul pentru care ma comportasem in acel fel. Atunci am vorbit pentru prima oara cu ea. Incet-incet, in urmatorii aproape trei ani pe care i-am petrecut jucand pentru KSE, am ajuns sa vorbim mai mult, sa o cunosc mai bine si chiar sa ne imprietenim. Dar nimic mai mult. Recunosc, desi ma plictisisem de acea discoteca la un moment dat, continuam sa merg, poate si din dorinta de a o vedea. Apoi, am plecat la Trans-Sil Targu Mures si n-am mai vazut-o un an de zile. Dupa ce m-am intors cu coada intre picioare de acolo si am luat decizia de a ma lasa de fotbal, am avut acel episod de ratacire, despre care am mai povestit. Era septembrie 2008, inceputul acelei perioade in care am inceput sa beau, mult si regulat, sa intru in hora jocurilor de noroc si sa ma sparg mai ceva ca statul iugoslav, cand am primit un telefon de la un fost coleg de la KSE. M-a chemat la Reci, la lac, acolo unde se stransesera mai multi cunoscuti, printre care si Jojo. "De ce nu?" m-am gandit, si m-am dus. De unul singur. Am ajuns la Reci, i-am gasit, si mi-am parcat Golful langa celelalte masini adunate aproape de lac si aproape de gratarul fumegand. Mi-am luat o bere dintr-o lada aflata pe jos, imediat ce m-am dat jos si i-am salutat pe cei prezenti, si m-am rezemat de masina. Nu a trecut mult timp si Jojo a venit catre mine sa ma intrebe ce fac. N-am apucat decat sa-i ofer un raspuns de complezenta, pe masura intrebarii, ca m-am si trezit cu ea in poala. Reusise sa ma surprinda din nou, ca atunci cand m-a invitat la dans. Doar ca spre deosebire de acel moment, acum n-am mai refuzat-o, n-am mai ezitat, iar instinctul meu a fost sa-mi infasor mainile in jurul taliei ei, in cateva urale "la misto". Am stat un pic asa, rezemati de Golfy al meu, am vorbit si ne-am jucat cu mainile, apoi ne-am asezat unul langa celalalt pe patura sa mancam, indata ce s-a facut carnea pusa pe gratar. Dupa ce-am mancat si am mai baut ceva (doar eu, nu si ea), ne-am cautat cateva momente de intimitate. Ne-am plimbat prin imprejurimi pret de cateva zeci de minute, timp in care ea a vorbit mai mult. Nimicuri, nu-mi amintesc mai nimic din ce mi-a spus, singurul lucru pe care il retin e ca terminase Facultatea de Psihologie de la Sibiu. La un moment dat, ajunsi in fata unei pensiuni, m-a intrebat razand: - Luam o camera? Am crezut ca glumeste si in loc de raspuns am zambit. - Nu vrei? a insistat, provocandu-mi confuzie. Nu mai eram asa sigur ca glumeste. - Vrei sa... ? Hai, i-am zis, asteptand in continuare sa dea inapoi, sa-mi zica ca glumeste. Spre uimirea mea, n-a facut-o. Eram mirat de cat putea fi de directa, obisnuit fiind cu Alexandra, cu care am avut nevoie de luni de zile pentru a-i propune sa "luam o camera". Mirat, dar incantat in acelasi timp. Cu o luna-doua inainte, mai mult ca sigur n-as fi calcat pragul acelei pensiuni alaturi de ea, numai ca la momentul respectiv imi cam pierdusem valorile, privind retrospectiv. Imi pierdusem reperele. De fapt, imi pierdusem cel mai important reper - fotbalul. Nu ma mai interesa nimic, ma lasam dus de val. Asa s-a scris istoria dintre mine si Jojo. Nu regret nimic nici acum, la multa vreme dupa ce mi-a venit mintea la cap. A fost o zi pe care mi-o voi aminti toata viata. Daca aerele de fotbalist-vedeta mi-au adus-o pe Alexandra, la fel, dezamagirea cauzata de ratarea carierei mele de fotbalist iata ca mi-a adus acea frumoasa zi cu Jojo.
×
×
  • Create New...

Important Information

Pentru înregistrarea pe acest forum va trebui să acceptaţi termenele de utilizare a forumului disponibile aici: Terms of Use. Acest forum folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența de navigare și a asigura funcționalițăți adiționale. Detalii privind politica de confidenţialitate şi cookies sunt disponibile aici: Privacy Policy