Vinceremo

[vallygl]

8 mai 2011

" Forza Foggia vincerai, noi non ti lasceremo mai ! Alé alé, alé alé ! Alé rossoneri alé! Forza Foggia, ale, alé ! Siamo per sempre con te !". Cântecele galeriei noastre se auzeau destul de clar în ciuda forfotei şi gălăgiei din vestiar. Ca de obicei, pe Pino Zaccheria, tifosi creau o atmosfera extraordinară, nemaiîntâlnită pe un alt stadion din Lega Pro Prima Divisione.

În timp ce mă echipam, simţeam un nod în gât şi inima bătându-mi din ce în ce mai tare. Nu îmi aminteam să fi avut vreodată astfel de emoţii, poate la începutul carierei. Poate...Trecuseră mulţi ani de atunci, dar îmi aminteam toate detaliile ca şi când debutul meu în fotbalul profesionist ar fi fost ieri. Era sfârşitul lui august, în ‘94. Pe o căldură înăbuşitoare, jucasem ultimele douăzeci de minute în surprinzătorul egal obţinut de micuţa Palazzolo în deplasarea de la Bologna, pe atunci aflată în Serie C1/A. Aşadar, drumul meu în fotbalul mare începea la ceva mai mult de o lună de la nefericitul meci cu Suedia din sferturile World Cup ’94, care parafa însă intrarea Generaţiei de Aur a României în grupul select al celor mai bune zece echipe naţionale din acea vreme.

-----------------------

Ajunsesem în Italia în ’92 deoarece părinţii mei, de meserie cadre didactice, se convinseseră că statutul lor în aşa zisa societate democratică apărută după Revoluţie urma să fie exact acelaşi ca pe vremea lui „Ceaşcă”. Adică ultimii pe lista priorităţilor conducerii ţării. După mai multe discuţii, mai mult sau mai puţin încinse, dar la care niciodată eu şi fratele meu nu am fost invitaţi să ne expunem părerea deşi eu aveam 16 ani iar Vlad 17, Italia a câştigat disputa cu Germania în ceea ce priveşte destinaţia noastră. Acest lucru se datorează şi faptului că mătuşa tatălui meu avea un mic restaurant în orăşelul Palazzolo sull'Oglio din provincia Brescia.

Odată sosiţi acolo, mama a devenit bucătăreasă la restaurantul mătuşii Emilia iar tata a prins după câteva luni de căutări un post de şofer la o firmă de distribuţie mărfuri alimentare. Vlad şi cu mine eram juniori la Steaua înainte de a pleca şi am vărsat lacrimi amare la gândul că nu ne vom putea împlini visul de a fi coechipieri cu Ilie Dumitrescu, Panduru sau Gâlcă. Am avut însă norocul chior să fim remarcaţi la un trial al echipei locale în septembrie şi de aici a început totul…

Primul meu sezon în serie C1/A , început în cazanul de la Bologna la aproape doi ani după ce semnasem cu Palazzolo, a fost unul de bun augur pentru mine, cu 25 de partide jucate dintre care 15 ca titular, însa prost pentru echipă, care nu a putut evita retrogradarea in serie C2. Vlad, care prinsese şi el câteva partide la prima echipă, a rămas la Palazzolo şi după retrogradare, însă eu am fost mai norocos şi am prins un transfer tot în serie C1, la Alessandria. La piemontezi am petrecut 5 ani frumoşi, cu urcuşuri şi coborâşuri, apoi am plecat la Pisa, unde am rămas până în 2006 şi am fost aproape de promovarea în Serie B în 2003.

Transferul la Foggia (echipa la care activase şi unul dintre idolii mei, Dan Petrescu, chiar în perioada în care eu ajungeam în Italia) a fost însă punctul culminant al carierei mele. Aici am fost mai mereu implicat în lupta pentru play-off, am câştigat şi Cupa Italiei pentru Seriile C în 2007, dar din păcate nu am reuşit să îmi ating visul de a juca măcar în Serie B. Ajuns la 35 de ani, am decis sa pun capăt carierei de jucător pentru că nu mai aveam motivaţie şi nici suflu pentru a mă menţine la un nivel înalt. Nu voiam să ajung de râsul tribunelor şi în plus îmi surâdea din ce în ce mai mult ideea de a deveni antrenor. Începusem de câţiva ani cursurile la Coverciano şi obţinusem Licenţa A la începutul lui 2011. Amânasem însă căutarea unei echipe cel puţin până la vară, oricum nu se înghesuia nimeni să oferteze un antrenor fără experienţă în timpul sezonului.

-----------------------

O voce puternică însoţită de o palmă apăsată peste spate mă trezi din reverie.

- Hei, Alex, eşti gata, pensionarule ? Ce dracu’ faci, visezi ?

Era vice-căpitanul echipei, Salvatore Burrai. Avea chef de glume, de altfel azi aproape toţi coechipierii mei erau puşi pe şotii. Mai devreme găsisem o proteză într-un pahar în dulapul meu din vestiar. Bănuiam că prietenul meu cel mai bun Candrina o pusese acolo.

- Acum poţi să îi rupi picioarele lui Rantier, că oricum nu-ţi mai pasă de suspendare…

Vorbeşti de lup…Candrina se aşeză lângă mine şi îmi făcu cu ochiul. Julien Rantier era mijlocaşul adversarei de azi, Taranto. Avusesem o altercație cu el în tur la vestiare după ce îl faultasem dur pe finalul partidei. Am zâmbit :

- M-am gândit ca măcar în ultimul meu meci din carieră să nu mai urc adversarii pe garduri. Şi oricum, tu crezi că joacă francezul ăla azi ? Ăştia sunt deja calificaţi pentru play-off…

- He-he-he, ştii cum e aia…Lupul îşi schimbă părul dar năravul ba ! Sunt curios cum o să fii tu ca antrenor, singurul moment când eşti calm e în timp ce dormi.

- A fi antrenor e altceva, Marco. Mulţi jucători care sunt răi în teren devin mieluşei pe bancă. Şi invers.

Expresia feței mele era cât se poate de serioasa. Candrina pricepu că antrenoratul nu era un subiect de glume pentru mine şi schimbă vorba, oftând :

- Nu ştiu ce o să se întâmple cu echipa asta în vară. Nu ne-am îndeplinit obiectivul de a prinde play-off-ul. Tu te retragi, mulţi dintre băieţi se vor întoarce la cluburile de unde au fost împrumutaţi, alţii au oferte de transfer…Şi eu am câteva variante, dar nu m-am decis încă. Păcat, Mister făcuse o echipă frumoasă aici…

- Băieţi, atenţie ! Hai să le arătăm ăstora că noi meritam mai mult ca ei să ajungem în play-off !

Cel care vorbise era mister Zeman, antrenorul nostru. Liniştea se aşternu în vestiar, cu toţii ne întorsesem privirile spre tabla magnetică unde acesta desenase tactica pentru meciul ce urma să înceapă şi scrisese titularii. Aşezarea era bineînţeles un 4-3-3 ofensiv, preferata lui Zdenek, care ne adusese primul loc la capitolul goluri înscrise în acest sezon.

- Nu mai avem nimic de pierdut, aşa că vom rămâne fideli principiilor noastre: apărare avansată, joc la offside şi marcaj în zonă, la mijloc circulaţie rapidă a mingii şi desfacerea jocului pe flancuri. Vreau să văd mai multă mişcare în atac, Insigne şi Farias luaţi acţiuni pe cont propriu şi schimbaţi des locurile între voi. Vă reamintesc, Taranto e vulnerabilă la fazele fixe, am exersat la antrenamente cum să exploatăm aceste slăbiciuni. Romagnoli şi Regini, atenţie mare la Sy şi Girardi, sunt rapizi şi au tehnică bună, fiţi calmi, nu plecaţi decisiv pe prima fentă. Şi Rantier e foarte bun cu mingea la picior, însă el nu mă îngrijorează, e omul lui Alex.

Privirea i se opri o secundă asupra mea şi mi se păru că văd un zâmbet schiţat pe faţa lui aproape mereu inexpresivă.

- Şi pentru că veni vorba de Alex, continuă Zeman, cu toţii ştim că astăzi este ultimul său meci dintr-o carieră exemplară. Este căpitanul echipei, un om dedicat fotbalului şi acestor culori aşa că vă rog ca astăzi să jucaţi şi pentru el. Eu personal îi mulţumesc pentru tot şi voi urmări cu interes drumul pe care îl va parcurge ca antrenor. Sper să ne revedem ca adversari în Serie A cândva, ştiu că e visul lui şi ştiu că are capacitatea de a îl transforma în realitate.

Ca la un semn, toţi colegii mei au început să aplaude. Am simţit nevoia să spun şi eu ceva, deşi discursul ceho-italianului şi reacţia coechipierilor mă făcuseră să fiu şi mai emoţionat decât eram înainte :

- Vă mulţumesc tuturor şi vreau să ştiţi că a fost o onoare să joc alături de voi şi să lucrez cu dumneavoastră, signor Zeman. Vă doresc mult succes şi sper să ne revedem cu bine !

Tot antrenorul avu ultimul cuvânt :

- Acum haideţi să intrăm pe teren, să jucăm fotbal şi să căştigăm !

Ne-am strâns cu toţii în cerc în mijlocul vestiarului, am pus mâinile unele peste altele şi am strigat :

- Vinceremo !

Apoi ne-am încolonat, eu fiind în fruntea şirului de jucători şi am ieşit pe teren.

[Claudio]

Frumos, frumos. Inteleapta mutare, ligile inferioare italiene intodeauna iti dau de lucru.

[Patryck]

Bun! Frumos. Bafta cu povestea.

[il muce]

mi piace

[Dani]

[Cornel]

Eww, zeman.. dislike

[vallygl]

@Claudio, Patryck, Il Muce, Dani : Mulţumesc pentru aprecieri şi încurajări ! Spor şi inspiraţie şi vouă !

@Cornel : Nu sunt nici pe departe un fan al lui Zeman, dar nici nu îmi displace filozofia lui despre fotbal. S-a nimerit să fie antrenor la Foggia în 2010-2011 şi astfel a intrat şi în story .

------------------------------------------------------------------

La intrarea pe teren am făcut pentru ultima dată în carieră micul meu ritual dinaintea fiecărui meci : m-am închinat apoi m-am aplecat şi am luat cu mâna stângă câteva fire de iarbă pe care mi le-am strecurat pe lângă guler, sub tricou. După ce am bătut palma cu fiecare dintre colegi, mi-am ocupat locul obişnuit în teren, în faţa defensivei. Cei peste 4.000 de tifosi au ovaţionat apariţia noastră şi steagurile şi eşarfele roş-negre au început să fluture în tribune. Rotindu-mi privirea am observat un banner imens în sectorul unde de obicei stătea nucleul galeriei Foggiei : „Grazie, Alex Nistor, serai sempre uno di noi !”. Într-adevăr, o parte din sufletul meu va rămâne pentru totdeauna alături de „I Satanelli”. Fluierul de start al partidei m-a smuls însă din contemplare şi odată cu prima atingere a mingii orice urmă de emoţie a dispărut ca prin minune…

Minutele s-au scurs cu repeziciune, parcă mai repede decât de obicei. Mi-aş fi dorit ca meciul meu de retragere să se încheie cu o victorie dar mai cu seamă să fie o partidă frumoasă. Dar nu a fost să fie aşa. Oaspeţii, locul 5 în campionat, veniseră decişi să scoată o remiză şi s-au aglomerat tot meciul cu 8-9 jucători în propria jumătate de teren, preferând să rupă ritmul partidei prin faulturi repetate şi degajări în tribune la cel mai mic semn de pericol. Nici noi nu am fost foarte inspiraţi, colegii mei dorindu-şi poate prea mult să îmi ofere o victorie la despărţire şi fiind în consecinţă prea precipitaţi şi lipsiţi de clarviziune. Scorul final a fost aşadar 0-0, mai mult o dezamăgire pentru Foggia ca şi sezonul ce urma să se încheie peste o etapă. Reuşisem multe partide bune dar obiectivul cel mai important, acela de a prinde play-off-ul, fusese ratat şi de aceea soarta echipei devenea incertă.

După fluierul de final al arbitrului Santonocito, deşi mă supăra puţin faptul că nu reuşisem să învingem, am făcut turul terenului şi am aplaudat suporterii care fuseseră întotdeauna alături de noi, atât la bine cât şi la greu şi care mă aplaudau la rândul lor, în picioare. M-am retras la cabine cu sunetul plăcut al ovaţiilor în urechi. Colegii mei şi mister Zeman erau deja acolo. Ca de obicei, a urmat o mică şedinţă tehnică în care ni s-a explicat ce anume greşisem şi ce făcusem bine în partida ce tocmai se încheiase şi ne-am expus părerile pentru a îmbunătăţi aspectele slabe din jocul nostru. Totul ca şi când nu ar fi fost penultima etapă iar locul nostru în clasament la finalul sezonului nu ar fi fost deja stabilit. La sfârşit, cu toţii ne-am ridicat pentru a merge la duşuri, însă vocea antrenorului ne opri din drum :

- Băieţi, încă ceva ! Am stabilit cu preşedintele clubului ca după ultima etapă să ne regăsim la restaurantul Mano’ pentru a sărbători încheierea sezonului şi pentru a-i oferi lui Alex o petrecere cu ocazia retragerii. Vă rog să fiţi prezenţi cu toţii, bineînţeles sunteţi liberi să veniţi cu prietenele sau soţiile voastre. Şi acum, mergeţi acasă domnilor, ne revedem luni la ora 16:30 la antrenament !

Vestea ne-a bucurat pe toţi şi în special pe mine, deoarece chiar îmi doream să îmi iau rămas bun de la coechipieri şi staff-ul tehnic într-un cadru festiv. Nu cerusem însă asta conducătorilor clubului şi îmi făcea plăcere faptul că iniţiativa venise din partea lor.

În drum spre maşina mea, care se afla în parcarea stadionului, am observat trei siluete lângă ea. La început m-am temut că cineva voia să mă lase pieton , dar imediat am zâmbit, recunoscând gesturile largi inconfundabile ale tatălui meu. Nu putea spune nici măcar cinci cuvinte fără să le descrie şi cu mâinile. Cred că era vorba şi de un defect profesional, tata fusese profesor de muzică. Apropiindu-mă mi-am dat seama că nu mă înşelasem: erau părinţii şi fratele meu. Reuşiseră să ajungă la meci, aşa cum promiseseră atunci când îi sunasem cu două zile în urmă...

[Dani]

"Cei peste 4.000 de tifosi"

Tifosi? Porecla la fani?

[vallygl]

Da, tifosi e un termen italian pentru a descrie un grup de fani sau suporteri.

[Claudio]

Cate nu stie asta micu'

[Dani]

Din Italia vorbim de Milan daca vrei altceva nu prea ..Tifosi am mai invatat si eu ceva

[il muce]

Milan n-are tifosi, asa se explica.

[Dani]

http://en.wikipedia.org/wiki/Tifosi ..iar ai fost prea subtil..

[Victor]

Si-a facut lumeasca aparitie dupa FDL

[vallygl]

~~~~~~~~~~~~~~

- Sărut-mâna, mamă ! Sărut-mâna, tată ! Servus, Vlad ! i-am salutat eu în româneşte. Ce mai faceţi ? Mă bucur că aţi putut ajunge…

Părinţii mei, deşi erau în Italia de 19 ani, nu au vorbit niciodată cu noi decât în română şi nu acceptau ca noi să vorbim în italiană decât atunci când erau italieni prin preajmă. Eram de acord cu acest lucru, deoarece chiar dacă România nu făcuse mare lucru pentru noi, nu trebuia să uităm totuşi locul unde ne născusem şi crescusem.

Nu am apucat să mai spun ceva că m-am trezit sufocat de îmbrăţişarea mamei :

- Să trăieşti, dragul mamii ! Eşti bine, eşti sănătos ?

- Da, mamă, sunt bine, puţin obosit.

- Dar asta ce e ? Iar te-au lovit sălbaticii ăştia ? întrebă ea atingându-mi fruntea pe care se mai puteau vedea urmele câtorva copci. Expresia de bucurie de pe faţa ei se transformase brusc în îngrijorare.

- Nu e nimic, m-am ciocnit cu un adversar acum o săptămână. Medicul echipei mi-a pus nişte copci, nu o să îmi rămână cicatrice şi nu o să rămân nici neînsurat din cauza asta, am încercat eu să o liniştesc cu o glumă.

Mama nu părea convinsă că sunt în regulă, dar nu mă mira. O cunoşteam foarte bine, ea se îngrijora şi dacă tuşeam de două-trei ori. Am pupat-o pe obraz şi apoi i-am îmbrăţişat şi pe fratele şi tatăl meu.

- Gata, te-ai pensionat ? mă întrebă Vlad râzând cu gura până la urechi.

- He-he-he, cine vorbea, păi tu te-ai retras la 30 de ani, i-am întors-o eu. Haideţi pe la mine să mai stăm de vorbă, parcarea nu e tocmai locul potrivit pentru pălăvrăgeală, nu ?

I-am luat pe tata şi mama cu mine iar fratele meu ne-a urmat cu maşina lui. Odată ajunşi în frumosul cartier rezidenţial de pe strada Antonio Gramsci, am parcat în spaţiul special amenajat lângă blocul unde locuiam şi am urcat scările până la primul etaj.

- Se vede că e casă de burlac, au fost primele cuvinte ale mamei după ce am intrat în apartamentul meu. În frigider ai ceva ? Sigur nu ai nimic gătit şi nu vreau să mâncăm prostii de-ale voastre, semicongelate.

- Semipreparate, vrei să zici… Sunt fotbalist profesionist, mamă, doar ştii că nu pot să mănânc prostii. Uite, am salată, roşii proaspete, busuioc, spanac, peşte, paste şi creveţi. Am fost la piaţă ieri. Voiam să fac nişte paste cu creveţi şi roşii sau peşte cu orez şi salată, i-am arătat eu deschizând uşa frigiderului.

- Erai fotbalist profesionist, mă, acum gata poţi să mănânci şi tu mâncare adevărată, să simţi că trăieşti ! Auzi la el, salată cu peşte, păi apa plată cu lămâie îţi mai lipseşte ! se auzi din sufragerie vocea fratelui meu. Mă aşteptam ca Vlad să facă glume pe seama mea, aşa că nu i-am răspuns, deşi auzeam cum el şi tata râdeau cu poftă.

M-am întors spre mama, care deja îşi pusese şorţul meu de bucătărie şi începuse să scoată din frigider ingredientele pentru a pregăti masa :

- Deci…ce vrei să gătim ?

- Să gătim ? Tu nu găteşti nimic, te duci dincolo cu frate-tău şi taică-tău şi mă laşi pe mine să fac mâncare singură, că nu am nevoie de cineva să mă încurce pe aici, îmi reteză ea zâmbind elanul muncitoresc. În plus, eşti obosit, a fost o zi importantă pentru tine.

I-am zâmbit şi eu. Era o fire categorică şi încăpăţânată, nu accepta să se facă altfel decât spunea ea.

- Mulţumesc, mamă. Te rog să mă chemi dacă ai nevoie de ceva, bine ?

Am luat uşoara ei înclinare a capului drept încuviinţare şi am părăsit bucătăria. În sufragerie, tata şi Vlad discutau aprins. La televizor tocmai se derulau rezumatele meciurilor zilei din Serie A, etapa a 36-a. Se pare că vorbeau despre meciul Inter – Fiorentina, pentru că tata, interist convins, tocmai exclama :

- Îţi spun eu, ăsta micu’, Coutinho, ajunge mare jucător, ascultă la mine ce zic ! Numai Ronaldinho mai bătea aşa loviturile libere, de parcă nici nu avea zid în faţă ! Boruc n-a văzut mingea decât după ce a intrat în poartă…

- Cât s-a terminat ? Mutu a jucat ? am întrebat eu mai mult pentru a intra în discuţie. Nu îmi mai păsa de ceva vreme de Adi. Deşi îl admirasem cândva şi era un jucător fuori-classe, Mutu avea un caracter îndoielnic iar desele lui derapaje din ultima vreme îl făcuseră antipatic atât în Italia cât şi în România.

- 3-1 pentru obosiţii lui tata, răspunse Vlad, aprig susţinător al „Bătrânei Doamne”, ignorând privirea tăioasă pe care i-o aruncă părintele nostru. Mutulică a intrat în a doua repriză şi a jucat destul de bine.

- Şi Chivu ?

- A fost titular, a ieşit accidentat la 2-0 pentru Inter. A jucat fundaş stânga, ca de obicei, s-a descurcat bine. Da’ hai să lăsăm astea, zi ce-i cu tine, acuma că te-ai retras, ce vrei să faci în continuare ?

- Păi deocamdată vreau să mă odihnesc, să merg într-o vacanţă undeva, să mă relaxez. Apoi voi căuta o echipă pe care să o antrenez, chiar şi de juniori.

- Şi ăştia la care ai jucat tu, Foggia, interveni tata, nu pot să îţi dea şi ţie un post de antrenor ?

- Nu am discutat nimic cu conducerea clubului, dar situaţia la Foggia este foarte neclară acum. Preşedintele e un tip extrem de ambiţios, care doreşte promovarea în Serie B şi aduce doar antrenori cu nume pe banca tehnică la echipa mare, dar voi discuta cu el la petrecerea de final şi vom vedea ce va fi. Oricum, dacă ar fi să preiau o echipă de juniori, aş prefera să fie la un club dintr-o ligă superioară.

M-am aşezat şi eu lângă ei pe canapea şi am privit în continuare rezumatele. M-a mirat puţin rezultatul de la Lecce-Napoli, 2-1 pentru gazde. Nu eram fan înfocat al niciunei echipe din Serie A, însă îmi plăceau mult napoletanii, chiar dacă suferisem anul trecut când s-au calificat în dauna Stelei din grupa de Europa League. Cavani şi Hamsik puteau juca fără probleme titulari la orice echipă din lume. Mi se părea curios că au pierdut la Lecce, care se bătea pentru evitarea retrogradării. Ştiam că sunt aranjamente în fotbalul italian, dar speram ca Napoli să nu fie implicată în astfel de jocuri murdare.

- Uite, tocmai mi-a trecut prin cap o idee, se auzi dintr-o dată vocea fratelui meu. Tu nu ai agent acum, nu-i aşa ? Cred că ar fi o idee bună să te prezint unui prieten de-al meu, Marco De Rossi. El e agent de jucători dar are sub contract şi câţiva antrenori. Ce zici de asta ?

- E într-adevăr o idee bună, m-am gândit şi eu la asta, am aprobat eu. Nu mi-ar strica puţin ajutor, un agent are mult mai multe cunoştinţe decât mine în lumea fotbalului şi mă poate ajuta să prind un contract cât mai bun.

- Atunci, aşa o să facem. Vino pe la mine în Benevento când vrei tu şi o să aranjez o întâlnire cu el.

- OK, mersi Vlad, voi veni cu siguranţă după petrecerea de final de sezon a echipei. Săptămâna asta vreau să mă odihnesc şi să nu mă mai gândesc la nimeni şi la nimic. Te voi suna eu cu 2-3 zile înainte şi stabilim atunci amănuntele.

~~~~~~~~~~~~~~

[il muce]

urmesc cu interes, imi place stilul tau "andantino"

[yogibeer]

"Ştiam că sunt aranjamente în fotbalul italian, dar speram ca Napoli să nu fie implicată în astfel de jocuri murdare." Ei da?

[vallygl]

urmesc cu interes, imi place stilul tau "andantino"

Multumesc, adevarul este ca nu prea am experienta la story-uri mai elaborate. Ceea ce incerc eu acum sa fac este sa construiesc un cadru pentru personaje dar in acelasi timp sa nu intarzii prea mult in urmarirea firului principal al povestii. Nu stiu cat imi reuseste, dar oricum doar scriind imi pot imbunatati stilul. Aprecierile venind din partea ta ma incurajeaza.

"Ştiam că sunt aranjamente în fotbalul italian, dar speram ca Napoli să nu fie implicată în astfel de jocuri murdare." Ei da?

Ce sa zic, speranta moare ultima...

[Claudio]

In toate campionatele din lume au fost/sunt "aranjamente". In Italia doar s-a demonstrat ca se incearca eliminarea acestor aranjamente si pedepsirea tuturor ce au incercat asa ceva.

Si Bundesliga sau La Liga sau chiar Premier League au fost manjite cu astfel de aranjamente, ce nu tin neaparat de echipe/antrenori/jucatori etc.

[vallygl]

Total de acord. In special mafia pariurilor lucreaza la nivel foarte inalt, chiar si in Champions League, dupa parerea mea.

[Claudio]

Sunt sigur ca si-au lungit tentaculele chiar si pana acolo. S-a mizat pe faptul ca in lume sunt extraordinari de putini oameni care poate refuza o suma imensa de bani pentru un compromis. Si cam asa este din pacate.

[vallygl]

~~~

Stăteam întins pe pat, în semi-obscuritate, cu ochii închişi şi cu căştile pe urechi, ascultând melodiile mele preferate, care îmi dădeau întotdeauna o stare plăcută de relaxare şi linişte interioară. Vlad şi părinţii mei plecaseră în urmă cu aproape două ore, dar nu înainte ca mama să îmi smulgă promisiunea că voi veni să stau câteva zile la ei, în Palazzolo. Adevărul este că îmi era dor de ei, chiar dacă uneori deveneau insuportabili, tata cu încăpăţânarea lui notorie şi gesturile largi cu care îşi susţinea ideile despre care avea impresia că sunt adevăruri ce trebuie universal acceptate iar mama cu grija ei exagerată faţă de mine şi fratele meu, de parcă eram nişte bibelouri de porţelan aflate în echilibru instabil, gata oricând să cadă şi să se spargă şi, bineînţeles cu marea ei nemulţumire, pe care nu scăpa nici un prilej să ne-o reamintească atunci când ne întâlneam cu toţii. Azi nu fusese o excepţie, deşi avusese inspiraţia şi bunăvoinţa să ne lase măcar să terminăm masa…

...

Terminasem de mâncat şi ne relaxam discutând despre noi : despre Vlad a cărui afacere - un local în Benevento unde puteai viziona partide din toate campionatele puternice ale Europei - mergea de minune, despre mine, cariera care tocmai se încheiase şi ce urma să fac în continuare, despre ei, cărora mătuşa Emilia le lăsase moştenire restaurantul înainte să moară acum patru ani, datorită faptului că nu mai avea nici un fel de rude în viaţă în afară de tata şi drept mulţumire pentru că avuseseră grijă de ea în ultimii ei ani de viaţă. La un moment dat, mama a oftat îndelung, pentru a ne atrage atenţia, apoi a spus privindu-ne pe mine şi Vlad :

- Ehei, dragilor, sunt tare mulţumită că sunteţi bine şi sănătoşi, totuşi mă întristează că nu sunteţi şi voi împliniţi, la casa voastră, cu soţie şi copii…

Vlad mi-a aruncat o privire care parcă spunea „aoleu, o luăm de la capăt, credeam că am scăpat măcar azi” şi a răspuns, cu o voce pe care o dorea a fi cât mai calmă, dar care îi trăda iritarea :

- Lasă, mamă, că n-au intrat zilele în sac ! Ţi-am mai spus, nu mai e ca pe vremea matale, să se însoare toţi şi să aibă copii până la 30 de ani. Acum trebuie să ne facem o situaţie materială, un rost în viaţă, apoi să găsim persoana potrivită pentru că femeile în ziua de azi rar se mai căsătoresc doar din dragoste, vor ca soţul lor să aibă şi bani, o casă, un serviciu bun. În plus, nici lor nu prea le mai convine să facă copii, vor mai degrabă să reuşească în carieră, nu să stea la cratiţă şi la schimbat scutece…

Eu încercam să îmi menţin o mimică serioasă, deşi subiectul discuţiei mai degrabă mă amuza decât mă deranja. Vlad era cel care se „ataca” cel mai tare la spusele mamei, fiind şi mai „bătrân” cu un an decât mine, dar şi o fire mult mai impulsivă şi independentă. Mama avea însă pregătit un răspuns la orice :

- Ei, Vlad, tu ce crezi că eu am stat doar la cratiţă ? Şi eu am născut şi crescut doi copii, şi am şi lucrat în acelaşi timp, nu am stat acasă ani întregi aşa cum stau mamele din ziua de azi. Iar voi sunteţi băieţi frumoşi, foşti sportivi, aveţi deja rostul vostru, nu sunteţi nişte sărăntoci, sunteţi liniştiţi, bine-crescuţi, orice fată ar fi fericită să aibă un asemenea om lângă ea şi ar fi fost şi pe vremea mea.

Expresia disperată de pe faţa fratelui meu m-a făcut să intervin :

- Mamă, am mai vorbit despre asta, ştii că e destul de greu să ai o relaţie serioasă atunci când eşti fotbalist profesionist. Trebuie să pleci cu echipa în cantonamente, în deplasări, ai antrenamente, te muţi des, deoarece schimbi echipele la care joci. În general, femeile doresc stabilitate şi să îşi aibă soţul alături cât mai mult timp. De-aia se implică greu într-o astfel de relaţie care se desfăşoară de fapt mai mult de la distanţă. Pur şi simplu nici eu nici Vlad nu am găsit până acum pe cineva care să ne fie alături necondiţionat…

- Da, Alex, poate că aşa este, deşi eu cred că voi exageraţi generalizând. Tot ce ştiu eu este că tare mi-aş dori ca înainte să mor să îmi strâng în braţe nepoţii şi să mă joc cu ei…Când mama simţea că justificările noastre în favoarea burlăciei deveneau prea puternice, apela la arma cea mai bună de care dispunea : coarda noastră sensibilă.

- Hai, mamă, lasă prostiile ! Ştii că nu ne place să vorbiţi despre moartea voastră. Vei avea şi nepoţi, trebuie însă să ai răbdare şi să nu ne mai baţi la cap de fiecare dată de parcă ai rezolva ceva cu asta ! Vocea lui Vlad devenise blândă, mama îşi atinsese ca de obicei scopul, se putea citi o urmă de mulţumire pe faţa ei. Am îmbrăţişat-o amândoi apoi am schimbat subiectul…

Adevărul era că atât eu cât şi fratele meu am avut mereu alte priorităţi, în defavoarea vieţii noastre sentimentale. În plus, eram firi independente, ne plăcea sentimentul de libertate şi eram şi puţin comozi. În ceea ce mă priveşte, pe lângă cele de mai sus mai aveam un motiv ascuns pentru care nu îmi doream deocamdată să am o relaţie serioasă. „Motivul” respectiv era cât se poate de complex şi purta numele Simona. Îmi trimisese un SMS scurt în urmă cu trei ore : „Sunt în oraş. Pot să trec pe la tine azi pe la 10 jumate ? Sper că ţi-am lipsit. S.” I-am răspuns simplu „Da, te aştept”, deşi nu eram deloc sigur că e cea mai bună idee…

...

Sunetul soneriei alungă brusc liniştea din cameră şi odată cu ea şi calmul meu interior. Privirea îmi alunecă pe ceas, era fix 10:30 PM. M-am ridicat din pat în grabă, m-am aruncat spre uşă şi am deschis. Zâmbetul ei era minunat, ca de obicei. Deşi îl văzusem de nenumărate ori, mă fascina de fiecare dată.

- Bună, Alex ! Pot să intru ? …

Ochii ei negri, mari şi expresivi mă fixau întrebători. Mi-am dat seama că stăteam exact în cadrul uşii, blocând intrarea şi holbându-mă la ea de parcă era prima dată când o întâlneam.

- Bună, Simo ! Sigur că da.

Simona intră şi îşi lăsă poşeta şi haina să cadă pe un fotoliu din sufragerie. Se întoarse apoi brusc, parcurse în grabă cei câţiva metri care ne separau şi se aruncă în braţele mele. Am îmbrăţişat-o instinctiv, strângându-i puternic corpul zvelt.

- Iartă-mă, te rog, că nu am ajuns la meci, ştiu cât de important a fost pentru tine. Din păcate, am ratat primul avion spre Foggia…spuse ea încet, lăsându-şi capul pe umărul meu. Îi simţeam parfumul dulce şi discret şi nu îmi doream acum decât să o ţin lângă mine cât mai mult timp.

- E ok, nu îţi face griji, ştiu că nu a depins de tine, serviciul e serviciu.

Am încercat să mai spun ceva dar buzele ei s-au lipit de ale mele într-un sărut intens. După un timp, m-am retras puţin şi am bâguit :

- Simo, uite ce e, eu m-am tot gândit şi…

Degetele ei lungi mi-au acoperit gura şi restul cuvintelor pe care le pregătisem de ceva vreme au rămas rostite doar în mintea mea.

- Ssst, vorbim mâine! şopti ea privindu-mă direct în ochi. Orice ar fi, mai poate aştepta puţin, nu ?

Nu i-am răspuns, însă privirea mea spunea totul. Am prins-o uşor de mână şi am condus-o către dormitor…

~~~

[il muce]

a, vaaai, pai daca iti da si cu un pic de P***a pe la nas...

[vallygl]

Pai si daca da (si oricum nu e vorba doar de "dat pe la nas" in cazul de fata )... ce daca? Se supara cineva ?

Oricum, asa cum stau lucrurile in momentul de fata intre Simona si Alex, amandoi au multe de castigat si aproape nimic de pierdut. Voi da mai multe detalii despre relatia dintre ei in post-ul urmator.

[tactumare]

in lume sunt extraordinari de putini oameni care poate refuza o suma imensa de bani pentru un compromis