Fr

[Legi]

Haha, ar fi o idee, dar nu.

[Noel]

Bollocks.

[Legi]

În timp eu încercam să-mi îndeplinesc misiunea, în acelaşi timp în apartamentul comisarului Noel, cu faţa inundată de sudoare, Adelia Cuores începu să geamă.

- Noel! Noel! Oh! Noel!

Nici o femeie nu pronunţase vreodată numele comisarului Noel cu mai multă ardoare. Asta îl mişca foarte mult.

- Haide, Noel, mai tare! Să mă doară!

De-a dreptul sublim, Noel îşi acceleră cadenţa, pătrunzând până în străfundul feminităţii umede. Împreunarea lor se prelungea, smulgând tinerei femei suspine adânci şi cuvinte obscene.

- Mai tare! zise ea scâncind.

El îşi acceleră mişcarea, făcând eforturi supraomeneşti să nu termine. Adelia Cuores brăzda cu unghiile ascuţite spatele amantului, apoi coborî din ce în ce mai jos, atingând uşor adâncitura profundă a feselor şi împinse un deget abil în partea cea mai intimă a corpului partenerului ei.

Noel se arcui. Reluând ritmul din ce în ce mai sacadat, el apucă cu dinţii sfârcul unui sân ridicat cu insolenţă şi îl muşcă cu cruzime. Apoi, ridicându-se în mâini, o privi pe Adelia amuzat, băgând de seamă că femeia se mângâia singură în acelaşi timp.

- Îţi place să te simţi bine pe toate părţile deodată, târfă mică ce eşti!

Ea stătea cu ochii închişi. El luă tăcerea drept aprobare şi, întorcând-o pe burtă, forţă cu sălbăticie hăul auriu. Întrecându-se pe sine, Noel sondă cele două orificii care se ofereau în acelaşi timp, abandonând unul ca să pătrundă în altul.

Istovită de plăcere, Adelia Cuores muşcă aşternutul umed. Acest Noel era o adevărată revelaţie.

„Păcat că e chel şi vulgar”, îşi zise ea.

Cu capul înfundat în pernă, cu fundul ridicat, gâfâind copleşită, Adelia Cuores evoca în minte singurul mascul la care era suficient să se gândească ca să intre într-o stare apropiată cu orgasmul: Alex Legenden.

- N-am mai făcut alta mai frumoasă ca tine, zise Noel.

„Să tacă naibii din gură! De acord, e bine dotat dar trebuie să se uite şi la ce mai are pe lângă...”

Cel putin Alex Legenden avea sex-appeal. Era sigură că putea să-i provoace orgasmul cu o singură atingere de mână.

Deja putea să obţină tot ce voia de la ea. La ordinul lui începuse să-l frecventeze pe comisarul Noel. Acesta se agita frenetic, neştiind că nebunatica lui amantă se destrăbăla cu el gândidu-se la altul. De altfel, cum să fi înţeles? Adelia Cuores se zvârcolea parcursă de o adevărată febră erotică.

Când tânăra femeie se prăbuşi scoţând un lung geamăt isteric, se avântă şi el într-un ultim asalt, scoase un fel de horcăit disperat, şi răspândi în ea torentul năvalnic pe care reuşise să-l reţină până atunci.

Gâfâind, uluit de propria lui performanţă, comisarul căzu greoi lângă ea. Când îşi reveni, Adelia Cuores era în picioare, fumând liniştită una din ţigările lui. Noel o privi cu tandreţe.

- Ţi-a plăcut? o întrebă el cu privirea încă înceţoşată.

- A fost formidabil. Eşti un zeu!

„Îi datorez asta”, îşi zise ea.

Noel se ridică cu greutate, îşi simţea capul gol. Se strădui să-şi încalţe şosetele.

- Răcesc uşor, îi explică el cu un ton de scuză.

Ea îi adresă un zâmbet înţelegător, iar Noel se îndreptă greoi spre baie. Apoi, Adelia Cuores auzi apa curgând din robinet.

- Ţi-e sete?

- Aş bea bucuroasă un gin.

- Numai că eu am pus la rece o sticlă de Bollinger.

„Păi da! M-ar fi mirat să fie altfel!”

- Fie şi şampanie. E foarte clasic, zise ea, zâmbind suav.

Noel îşi trase pe el cămaşa şi o porni spre bucătărie. Se întoarse cu o sticlă şi două pahare. Întinse unul Adeliei Cuores şi exclamă:

- Pentru fericirea noastră, Adelia!

Băură în tăcere. Noel se lăsă să cadă într-un fotoliu.

- Să ştii că sunt într-adevăr îndrăgostit de tine!

Adelia păstră o tăcere prudentă. El nu păru că pricepe.

- M-am gândit chiar să-ţi cer mâna.

Ea bău o gură de şampanie.

- Bine, Noel, dar de abia ne-am cunoscut!

- Puţin îmi pasă. Am poftă să te am lângă mine în fiecare zi. În după-amiaza asta mi-am dat seama că duceam o viaţă de abrutizat. Că treceam nesimţitor pe lângă toate, că nu eram decât un poliţist de duzină.

Spunând acestea, Noel se ridicase în picioare.

- Închipuie-ţi că un agent de la Serviciul Secret făcea o anchetă asupra unuia, Legenden. O poveste de adormit copiii. Nu am fost de acord să-şi bage nasul în treburile mele. Nu vreau ca lumea să mă mai considere un debil.

Adelia Cuores se încordă din cauza şocului provocat de această destăinuire. Noel părea în pragul unei căderi nervoase.

- Vino aici, scumpul meu.

Noel se repezi la ea ca un copil şi îşi înfundă capul între sânii ei goi.

- Rămâi cu mine, murmură el.

- Linişteşte-te, iubitule, sunt aici. Şi ce avea cu tine acel agent rău?

Atentă, maternă, ea îl sărută pe frunte.

- Povesteşte-mi necazurile tale, puişor!

Se simţea din nou excitată la gândul că a doua zi va raporta această întrevedere bărbatului prea iubit.

Noel suspină şi povesti totul.

[il muce]

caaaaah! el grec sex cu el belj....

interesanta abordarea cu schimbarea la pers a IIIa

[Legi]

Dintr-o dată, de sus, izbucni un ţipăt de femeie.

- Încetează, nebunule! strigă o fată.

Servitorii. Mai urmă zgomot de paşi, apoi se auzi o uşă trântită. Am aşteptat urmarea dar totul se linişti. Mi-am şters sudoarea de pe frunte ce-mi picura în ochi. N-am mai stat mult pe gânduri, am răsucit mânerul uşii biroului şi am intrat. Fascicolul lanternei m-a dus spre seif. Era acolo unde trebuia să fie împreună cu firul. Am tăiat firul, cu groaza că în următoarea clipă va începe să zbârnâie în toată casa soneria de alarmă, dar nu s-a petrecut nimic. Asta însemnaă fie că Anahoret a studiat casa cu o minuţiozitate de expert, sau că sistemul de alarmă era în continuare debranşat.

Am scos hârtia din buzunar şi m-am apucat de lucru. O rotaţie la dreapta, două secunde pauză, o jumătate de rotaţie înapoi, încă o pauză, o rotaţie completă la dreaptă, din nou pauză şi o jumătate de rotaţie tot la dreapta. Am înşfăcat mânerul şi am tras încetişor. Mă aşteptam să nu se întâmple nimic dar seiful se deschisese. Am plimbat lumina lanternei prin seif. Pe al doilea raft, într-un colţ era eşarfa, catifelată, părea a fi scumpă. Am examinat-o câteva clipe apoi am băgat-o în buzunar. Nu era timp de pierdut.

Am scos cutia cu colierul din buzunar. Fusesem prea ocupat ca să mai dau atenţie şi cutiei dar acum când aveam în mână colierul începusem să gândesc. Colierul era singurul amănunt care nu se potrivea în povestea lui Ilici. Fata nu luase colierul din seiful lui Muciuleascu iar eşarfa nu era a ei. Atunci de ce mă punea Ilici să introduc un colier de valoare în seiful lui Debilian? Un colier care, eram sigur, nu-i aparţinea lui Debilian? De ce? Se poate afla uşor de unde provine bijuteria. De ce să mă angajeze ca să fur eşarfa şi să las în locul ei un obiect de valoare ce le-ar da poliţiştilor o pistă care să le permită, poate, să ajungă la Ilici? Era ceva necurat la mijloc, ceva care suna fals.

Am privit cutia la lumina lanternei. Poate mă fentaseră şi colierul nu era înăuntru. Am încercat să-l deschid dar n-am reuşit. Şi totuşi era prea grea pentru o cutie goală. Am continuat să-l examinez şi deodată mi-am dat seama că cutia era ceva mai groasă şi puţin mai lungă decât cea pe care mi-o arătase Ilici. Şi în clipa am auzit ceva de m-au trecut sudori reci. Din interiorul cutiei venea un tic-tac slab, dar distinct. Aproape că eram să-l scap din mână.

Nu era de mirare că ticăloşii ăia doi îmi ziseră să umblu cu grijă cu ea. Acum ştiam despre ce-i vorba. O bombă. Fabricaseră o bombă asemănătoare cu cutia, gândidu-se câ voi fi aşa de grăbit să scap de el încât nu-mi voi da seama. Am pus-o în seif numaidecât.

Bineînţeles, n-aveam nici cea mai mică idee când va exploda bomba, dar ştiam că va face praf tot ce se afla în seif. Debilian nu avea să ştie dacă eşarfa a fost sau nu furată. Tot ce va şti el va fi că s-a făcut o tentativă de spargere, dar fiind prea mult explozibil, conţinutul seifului s-a făcut praf. Era o idee ingenioasă.

Am închis seiful şi am răsucit butonul cu cifru. Singurul meu gând era să mă îndepărtez cât mai mult de seif înainte de a exploda bomba. Poate eram cuprins de panică, dar oricine ar fi reacţionat la fel. Cu siguranţă, Anahoret îi fixase explozia la câtva timp după ce noi am fi fost departe de casă, dar din câte îmi dădeam seama, bomba avea toate şansele să se detoneze imediat.

Am sărit la uşă, am deschis-o brusc şi am dat să ies exact în clipa când primul gardian dădea să intre.

[Roby]

sincer sa iti zic ma tii foarte tare in suspans:)) cel mai bun story care l-am citit

[craius]

sincer sa iti zic ma tii foarte tare in suspans:)) cel mai bun story care l-am citit

sincer sa iti zic, ma gandeam ca replica ta la story-uri, ar trebui sa fie una din astea...

Foarte fain astept continuarea

Foarte tare storyu astept sa postezi in continuare

O continuare ceva?

Foarte tare bravo.Citesc cu placere

[Roby]

decat sa imi bat joc ca voi mai bine asa

[Legi]

Am reflexe bune când vine vorba de cafteală şi când mi se întâmplă să intru într-un bucluc ca ăsta, nu trebuie să stau să mă gândesc ce am de făcut. Reflexele mele rezolvă treaba rapid, cu mult înainte ca creierul să înceapă să lucreze. Strângeam gâtul de taur al gardianului, înăbuşindu-i strigătul, înainte chiar de a-mi fi stăpânit emoţia întâlnirii acesteia neaşteptate.

Reflexele lui erau la un kilometru în urma a lor mele. Aşa că o fracţiune de secundă a fost incapabil să facă vreo mişcare, permiţându-mi să-l înăbuş. Dar, spre onoarea lui, trebuie să spun că-şi reveni la fix. Îndată ce pricepu ce se întâmplă, îmi înşfăcă încheieturile mâinilor. Şi după felul în care le strângea, mi-am dat seama că n-am să-i pot rezista. Era mai ceva ca un urs.

Un singur lucru conta pentru mine. Trebuie să-l împiedic cu orice preţ să urle. Îmi desfăcu una dintre mâini de pe gâtul său şi-mi trânti în gât un pumn zdravăn. Durerea m-a înfuriat. Îi expediai două directe. Coastele lui parcă erau din beton armat. Am simţit că mi-am zdrobit pumnul de ele. Totuşi, gemu de durere, începu să ia aer şi înainte de a fi putut răcni, îl mai mângâiai cu pumn în figură. Se lăsă puţin pe genunchi, plonjă pe sub o altă lovitură şi mă cuprinse cu braţele.

Am căzut amândoi, încet, pe covor, aproape fără să ne zdruncinăm şi ne-am bătut pe jos, ca două fiare. Era vârtos şi feroce ca un animal sălbatic. Dar şi eu continuam să-l căpăcesc în burtă şi ştiam că nu-i atât de rezistent ca să suporte mult timp tratamentul ăsta. L-am prins de cap şi l-am izbit de pământ. Îmi scăpă printr-o răsucire, mă izbi cu toată puterea în piept de mă turti, şi dădu drumul unui muget lung, răsunător, ca de sirenă.

Am sărit pe el şi am dărâmat o masă care se făcu bucăţi. Acum era năucit. Dacă celălalt gardian venea cu câinele, n-avea să-mi fie prea bine. L-am mai lovit de două ori peste faţă, aşa de tare, încât am crezut că-mi crapă pielea de pe mâini şi se rostogoli pe o parte, gemând.

Apoi se aprinse lumina, intră celălalt gardian şi se părea că afacerea era încheiată. Ţeava colt-ului îndreptată spre mine mi se părea fi de zece ori mai mare.

- Nu mişca! spuse gardianul cu glasul răguşit de frică.

Am rămas nemişcat în timp ce primul gardian se ridica în picioare clătinându-se.

- Ce dracu’ se petrece aici? întrebă al doilea gardian.

Era un dobitoc cu mutra buhăită, cu o expresie de tâmpit, dar solid şi ăsta ca un taur.

Eu nu mă mai gândam decât la bombă.

- Supraveghează-l, horcăi primul gardian. Lasă-mă să-mi trag sufletul. Una cu pământul îl fac pe gunoiul ăsta. Doar ţi-am spus, nu? El e.

Al doilea gardian se uită la mine cu gura căscată. Începuse să apese pe trăgaci.

- Cred că-i mai bine să chemăm poliţia, spuse el. Ţi-ai revenit?

Gardianul şifonat trânti o înjurătură şi lui şi mie. Apoi mă izbi cu piciorul în coaste înainte de a apuca să-i blochez lovitura. M-am dus de-a rostogolul până în celălalt capăt al încăperii şi cred că asta m-a salvat.

În aceeaşi clipă, bomba explodă.

Aproape inconştient am perceput un zgomot asurzitor, o lumină orbitoare şi un suflu care aproape că mă făcu afiş de perete.

M-am trezit strângând în mână lanterna pe care o lăsasem să cadă din mână când începusem să mă lupt cu gardianul. Îmi dădeam seama că trebuie să ies repede de acolo, dar voiam să văd ce se întâmplase cu gardienii. În privinţa asta n-ar fi trebuit să-mi fac griji. Se aflaseră exact pe traiectoria uşii seifului când fusese smulsă din balamale. L-am recunoscut pe primul gardian după cizme, dar pe al doilea n-am mai reuşit să-l identific.

M-am poticnit printre pietre înainte de a ieşi pe terasă. Eram ca beat, îmi suna apa în cap şi mă bâtâiam de frică dar creierul îmi funcţiona normal. Trebuia să exploatez situaţia şi să-l escrochez pe Ilici înainte de a o face el. Explozia bombei uşura mult lucrurile.

Am luat-o la fugă spre locul unde speram să-l mai găsesc încă pe Anahoret. Urechile-mi vuiau şi nu-mi simţeam picioarele. Aveam impresia că nu mai termin de străbătut peluza.

Luna se ridicase acum până deasupra casei şi parcul era inundat de o lumină argintie. Se vedea iarba fir cu fir, fiecare floare, dar eu nu vedeam decât un singur lucru: câinele lup care alerga spre mine ca trenul.

Am ţipat, am luat-o la fugă, m-am răzgândit şi am făcut stânga-mprejur ca să înfrunt fiara. Câinele venea de-a curmezişul peste peluză, cu ochii scânteind. S-a oprit brusc la vreo 10 metri de mine, s-a lipit cu burta de pământ şi a rămas ca o statuie. Eu am înţepenit pe loc, şiroind de sudoare, cu genunchii moi, prea terorizat ca să mai pot măcar respira. Ştiam că dacă fac o mişcare, mă atacă.

Ne-am fixat vreo 10 secunde care mi s-au părut 100 de ani. Vedeam cum i se ridică coada şi cum picioarele de dinapoi i se încordează pentru a sări, când se auzi o detunătură scurtă de pistol automat. Am auzit glonţul şuierându-mi pe la ureche. Câinele se rostogoli, mârâind şi muşcând în gol. N-am mai stat pe gânduri. Am fugit spre fascicolul unei lanterne ce scânteia sus pe zid.

Am ajuns până la zid, m-am căţărat şi m-am lăsat să cad afară ca un bolovan. Anahoret mă duse cu greu în maşină, m-am rostogolit înăuntru şi am închis portiera în timp ce el ambreia.

- Şterge-o cu toată viteza! am urlat eu. Sunt pe urmele noastre. Au o maşină şi ne vor urmări.

Voiam să-l aiuresc de cap ca să nu-mi pună întrebări până când vom fi prea departe ca să ne mai putem întoarce. Şi a mers.

La volan era as. Şoseaua era numai în serpentine şi lua curbele cu 130 km la oră, şi nu ştiu cum de nu am intrat în vreun copac.

După ce am trecut de serpentine frână brusc, derapă spre cealaltă bandă a şoselei, redresă rapid maşina şi se întoarse spre mine ca un dement.

- Ai luat-o? urlă el, înşfăcându-mă de revere şi zgâlţâindu-mă. Unde e? Ai luat-o?

L-am îmbrâncit.

- Tu şi rahatul tău de bombă. Nebun nenorocit şi ticălos ce eşti. Era cât pe-aci să mă omori!

- Ai reuşit să pui mâna pe ea?

- Bomba a făcut-o praf şi pulbere, i-am spus eu. Asta s-a întâmplat. Şi seiful şi tot ce era în el, a distrus tot.

Şi-n clipa în care Anahoret sări asupra mea, lovit parcă de streche, i-am trimis o directă în bărbie, luându-şi somn instantaneu.

Am ascuns eşarfa în pădure, luându-mi ca reper o bornă kilometrică. L-am pus pe Anahoret în spate şi am pornit spre Ilici.

[il muce]

excelent! bine lucrat!

[Adelio]

Am ţipat, am luat-o la fugă...

Femeie...

[Ilici Man]

tu vorbesti?

[Legi]

Si baietii plang cateodata, da, da, da...

[il muce]

cand ii strange incaltamintea.

[Legi]

Intrând în sufragerie, mi-am zărit chipul reflectat în oglinda de deasupra şemineului. Eram plin de tencuiala împrăştiată de explozie, părul îmi cădea în ochi, o mânecă de la haină era despicata în două şi un genunchi îmi ieşea prin cracul pantalonului. Faţa îmi era mânjită de sânge, iar partea gâtului unde mă lovise gardianul căpătase nişte nuanţe mov. Pe Anahoret îl căram artistic pe umăr; nu era greu de ghicit că avusesem necazuri.

Ilici stătea nemişcat într-un fotoliu, cu faţa spre uşă. Chipul îi era împietrit şi rece ca un cub de gheaţă. Pe un alt scaun, mai aproape de şemineu, Cornelia Mute stătea ţeapănă, strângându-şi buzele, cu aceeaşi privire în gol, dar cu ochii larg deschişi. Era îmbrăcată în alb, o rochie fără bretele ce-i lăsa umerii goi.

L-am dat jos pe Anahoret de pe umăr şi l-am trântit într-un fotoliu. Nici Ilici, nici Cornelia n-au scos nici un cuvânt. Tensiunea din cameră era cumplită.

- A făcut o criză de nervi şi a trebuit să-l lovesc, am explicat eu, vorbind cu glas tare, apoi am început să mă scutur de praf.

- Ai reuşit s-o iei? întrebă Ilici.

Nici măcar nu se uită la Anahoret.

- Nu.

M-am dus la bar, mi-am turnat de băut şi m-am aşezat pe un scaun vis-a-vis de el. Îmi dădeam seama foarte bine că greşisem venind. Ar fi trebuit să mă descotorosesc de Anahoret, să iau eşarfa şi, după ce lucrurile s-ar fi liniştit, să fiu stăpân pe situaţie. Dar dacă n-aş fi riscat, ar fi însemnat s-o pierd pe Cornelia şi nu concepeam s-o pierd dacă aveam o cât de mică posibilitate s-o păstrez.

Ilici nu schiţă nici un gest. Doar braţele fotoliului trosniră sub strânsoarea lui teribilă. Am aruncat o privire rapidă spre Cornelia. Era destinsă, acum. Pe faţă îi tresărea continuu un muşchi ca şi cum ar fi reţinut un zâmbet.

Mi-am golit paharul dintr-o înghiţitură. În momentul în care am pus paharul pe masă, Anahoret a dat semne de viaţă, s-a mişcat, a gemut şi s-a foit în fotoliu, încercând să se aşeze ca lumea. Nimeni nu-i dădea nici o atenţie.

- N-am reuşit s-o iau, i-am spus eu lui Ilici, şi am să vă spun şi de ce. Chiar de la început aţi vrut să mă fentaţi. Dvs. şi Anahoret n-aţi avut destul curaj să daţi lovitura pe cont propriu. V-aţi pus mintea la contribuţie şi aţi găsit mijlocul de a pune mâna pe eşarfă fără a fi amestecaţi deloc în această afacere, dar în aşa fel încât dobitocul pe care l-aţi fi ales să pice pe bec dacă rata lovitura. Nu era rea deloc ideea, puţin cam trasă de păr, dar oricum deloc rea. Ar fi putut să vă reuşească dar nu v-a mers din cauză că voi ştiaţi toată mişcarea şi mi-aţi ascuns-o. M-aţi ales pe mine pentru că eram la înghesuială. Aţi aflat că sticleţii abia aşteptau să mă găjbească, doar ocazia lipsea. Ştiaţi că am rămas fără bani şi nu-mi puteam permite să refuz să fac ceva din care să-mi iasă un ban bun. Ştiaţi că eram amestecat în câteva afaceri necurate şi n-aţi avut curajul să jucaţi cu cărţile pe faţă şi să-mi spuneţi că vreţi de fapt să fur ceva ce îi aparţinea lui Debilian. Aţi crezut că dacă o să-mi propuneţi totul deschis o să fac pe mine de frică şi că am să mă duc să torn la poliţie. Dar n-aş fi făcut asta, Ilici. Pentru o mie de euro nu mi-ar fi fost frică să arunc în aer un seif, dar n-ai fost destul de isteţ şi de şmecher ca să pricepi asta.

Cornelia făcu o mişcare bruscă. Putea să fi fost ori o atenţionare, ori un reflex nervos. Nu mi-am putut da seama şi am continuat.

- Totuşi, sper că nu v-aţi închipuit că am crezut minciunile cu stripteaseul de la Debilian şi colierul? Nici vorbă. Mi-am dat seama la timp că eşarfa era a lui Debilian şi pentru un motiv sau altul o vreţi. Mă durea în cot de motivele voastre. Ceea ce mă interesa erau numai banii voştri. Dacă mi-aţi fi spus că în cutie era o bombă, aş fi ştiut ce să fac cu ea. Când mi-am dat seama că era o bombă, parcă m-a plesnit ceva în moalele capului. Totul s-a petrecut într-o clipă. Am auzit în acelaşi timp ticăitul bombei şi paşii gardianului care se apropia. Tocmai deschisesem seiful. Nu mă mai gândeam decât cum să scap de bombă. Am aruncat-o în seif, l-am închis la loc şi m-am năpustit asupra gardianului, chiar în clipa în care intra. Am văzut eşarfa în seif dar n-am atins-o. Tot acolo era când am închis uşa seifului. De primul gardian m-aş fi descotorosit eu, dar a venit şi al doilea. Se părea că era KO, dar chiar atunci a explodat bomba. Uşa seifului a fost smulsă din balamale şi a trecut prin gardieni ca prin brânză. Iar camera a fost făcută praf. Am rămas acolo şi am căutat multă vreme până să-mi dau seama că din seif se alesese doar praful. Cam asta a fost, iar eşarfa nu mai e.

M-am ridicat, m-am dus la bar şi mi-am turnat un alt pahar de whiskey.

Anahoret era acum aşezat ca lumea în fotoliu şi-şi sprijinea bărbia-n palmă. Mă privea fix, cu ochii plini de răutate, iar faţa-i era albă şi suptă.

- Minte, îi spuse el lui Ilici, ştiu că minte.

- Sper că minte, spuse el cu glas răguşit.

- Duceţi-vă şi vedeţi gardienii. Din tentativă de jaf, s-a transformat în asasinat, Ilici.

- Nu te mai preocupa de gardieni, zise Ilici. Singurul lucru care mă interesează e eşarfa. De ce ai lăsat-o în seif atunci când l-ai auzit pe gardian venind?

- Mă credeţi tâmpit? Vă închipuiţi c-aş fi riscat să o găsească asupra mea? Am judecat bine. Dacă m-ar fi prins şi n-ar fi găsit nimic asupra mea, aş fi primit o condamnare uşoară. La asta m-am gândit. Aş fi putut s-o iau după ce terminam cu gardianul.

- Da, dar tot aşa de bine, spuse calm Ilici, ai fi putut să pui eşarfa în buzunar şi să încerci să nu te laşi prins.

Îşi închipuia probabil că aveam să mă întorc cu eşarfa în buzunar. Oare chiar aşa de idiot mă credea? Rolul pe care-l jucam acum îmi oferea o poziţie nemaipomenită de bună.

- Percheziţionează-mă, am spus.

Ilici îi făcu semn lui Anahoret.

- Caută-l !

Anahoret se uită la mine ca şi cum ar fi vrut să mă facă bucăţi. Îi simţeam răsuflarea grea şi fierbinte în ceafă în timp ce mâinele i se plimbau de-a lungul trupului, pipăindu-mă printre haine. Era o senzaţie nasoală.

- Nimic, spuse el, cu glasul plin de ură, doar nu-ţi închipuiai că ticălosul o s-o aibe la el?

- Ştiu, am spus depărtându-mă de el, sunteţi amândoi dezamăgiţi. De acord, vă înţeleg. Dar nu vă luaţi de mine. Am făcut ceea ce am fost plătit să fac. Dar nu văd de ce trebuie să cad ţap ispăşitor pentru că voi aţi vrut să fiţi mai şmecheri.

Anahoret se întoarse către Ilici. Tremura, pur şi simplu, de furie.

- Ţi-am spus să nu te duci la el. Te prevenisem, nu? Ţi-am spus de atâtea ori că nu ne trebuie unul cu un trecut ca al lui. Ştiai că-i parşiv. Şi uite acum în ce hal ne-a adus. Nu putem ştii dacă minte sau nu. Nici măcar nu ştim dacă eşarfa a fost făcută praf aşa cum pretinde el, sau dacă a ascuns-o undeva.

- Nu te enerva, Grugea, spuse Ilici uitându-se la mine. Are dreptate, domnule Legenden. Nu ştim dacă minţi sau nu. Dar putem să ne convingem.

Îşi scoase mâna din buzunar. Pistolul cu ţeava de oţel părea o jucărie între degetele lui grase.

- Şi să nu crezi că n-am să trag, amice. Nimeni nu ştie că eşti aici. Te îngropăm în grădină şi n-o să fii descoperit decât după ani şi ani. Sau poate chiar niciodată.

- V-am spus exact ce s-a întâmplat. Nu ajungi la nimic dacă îmi fluturi pe sub nas jucăria aia.

- Stai jos, domnule Legenden, spuse încetişor Ilici, şi s-o luăm de la capăt.

Dintr-o dată păru să-şi dea seama că Cornelia se află în cameră.

- Lasă-ne singuri, draga mea, îi spuse el. Avem de discutat cu domnul Legenden şi ne-ai deranja.

Ea ieşi imediat. Fără ea, încăperea părea goală. Îi urmăream zgomotul paşilor pe scări, când, deodată, am mai auzit ceva. Vâjâitul unei lovituri de pumn. Am dat să mă feresc. În secunda următoare o explozie de lumină îmi inundă capul, probabil că m-am ferit prea târziu.

[Ilici Man]

dracu te-a pus sa te joci cu mine

[tactumare]

La volan era as.

[Legi]

Înainte ca Anahoret să mă doboare, observasem că ceasul de pe şemineu arăta ora 23:10. Când m-am uitat din nou, arăta 23:30 şi Anahoret îmi turna apă pe faţă. Mi-am scuturat capul şi am fixat ceasul cu o privire de beţiv. Mă durea capul şi mă simţeam bolnav. Ceea ce mă scotea cel mai tare din sărite era faptul că acum eram legat de scaun.

Ilici stătea lângă şemineu şi pândea. Anahoret stătea aplecat asupra mea cu un vas de apă în mână şi cu o expresie plină de ură întipărită pe faţă.

- Acum, domnule Legenden, spuse Ilici cu o voce gâfâită, să vorbim despre eşarfa aceea. De data asta ai să-mi spui adevărul sau, dacă nu, va trebui să te conving.

- Nici o veste nouă despre eşarfă, bătrâne, am spus eu cu hotărâre. Absolut nimic.

- Se vede de la o poştă că povestea ta e cusută cu aţă albă. Un tip şmecher şi isteţ ca dumneata n-ar fi lăsat eşarfa în seif după ce l-a deschis. Ori ar fi luat-o şi ar fi încercat să iasă cu orice preţ afară, ori ar fi ascuns-o pe undeva prin cameră de unde ar fi putut-o recupera imediat ce l-ar fi lichidat pe gardian. Pentru nimic în lumea n-ai fi lăsat-o în seif, domnule Legenden.

Avea dreptate, bineînţeles, dar nu putea dovedi nimic, aşa că mă uitam la el în bătaie de joc.

- Am lăsat-o în seif, i-am răspuns. Bomba aia mă scosese din minţi.

- Ia să vedem dacă te pot convinge să-ţi modifici povestea.

Se îndreptă spre mine. Mă uitam la el cum vine. Privindu-i faţa buhăită şi contractată îmi dădeam seama cât de tâmpit fusesem să mă întorc acolo. Ar fi trebuit să-mi închipui că va deveni agresiv şi rău.

Apoi m-am gândit la Cornelia şi la rochia aia albă şi mi-am zis că poate nu eram chiar aşa de tâmpit.

Acum stătea deasupra mea şi ochii îi licăreau.

- Vrei să-mi spui ce ai făcut cu eşarfa sau trebuie să te fac s-o scuipi?

- M-am uitat cu atenţie, eşarfa nu mai era decât o grămadă de praf, i-am spus.

Am încercat să mă smulg din mâinele lui, dar frânghia mă imobiliza.

Nişte degete groase se încleştară pe gâtul meu.

- Ai face mai bine să te răzgândeşti, domnule Legenden, îmi spuse el la ureche. Unde-i eşarfa?

M-am uitat spre Anahoret care stătea în picioare, lângă şemineu. Privea scena cu un surâs de ranchiună pe faţă. M-am încordat.

- N-am nimic de adăugat, bătrâne, spusei eu, pregătindu-mă să înfrunt sugrumarea.

Mă mai gândisem eu că dacă animalul ăsta o să mă strângă de gât, o să-mi iasi sângele pe urechi. Aproape asta s-a întâmplat. Chiar atunci când credeam că-mi explodează ţeasta, slăbi strânsoarea.

- Unde-i eşarfa, domnule Legenden?

Vocea parcă-i venea de undeva de departe şi asta mă neliniştea. N-am scos un sunet şi a strâns din nou. Şimţeam cu osul maxilarului pârâie sub strânsoare. Apoi parcă ceva a explodat în capul meu şi am simţit cum sângele îmi curgea din nas, înăbuşindu-mă. Probabil că după asta mi-am pierdut cunoştinţa. Am văzut negru în faţa ochilor şi nu mai puteam respira, înnecându-mă.

Încă un jet de apă pe faţă. Revin la „suprafaţă” cu respiraţia întretăiată. Ilici e tot acolo. Răsuflă greu, ca un taur.

- Eşti prost, domnule Legenden, spuse el. Foarte, foarte prost. Spune-mi unde-i eşarfa şi îţi dau restul de bani şi te las să pleci. Încerc să fiu corect. Unde-i eşarfa?

L-am înjurat, am încercat să scap din mâinele lui şi strânsoarea a început din nou. După câteva minute de înăbuşire, de junghiuri dureroase însoţită de o cumplită senzaţie de zdrobire lentă, am leşinat din nou.

[Ilici Man]

Don't fuck with me

[Legi]

Neah, mai degraba asta.

Nebunul de Anahoret

Si eu, desigur.

[yogibeer]

Da` comisarul moldovan cand apare?

[Legi]

Când am redeschis ochii, ceasul arăta miezul nopţii. În încăpere domnea o tăcere plină de calm. Singura lumină venea de la o lampă din celălalt capăt al camerei. Sub ea stătea Anahoret, citind o carte, cu o tigară atârnându-i între buze. Nici urmă de Ilici. Pe masă, lângă cotul lui Anahoret, era un baston de cauciuc.

N-am făcut nici o mişcare ca să-i arăt că-mi revenisem în simţiri. Cred că dacă ar fi ştiut-o, ar fi luat-o de la capăt cu cotonogeala. Sângele încă îmi mai curgea din nas, iar gâtul mă durea foarte tare.

Am auzit deschizându-se uşa şi am făcut-o pe mortul, închizând ochii şi rămânând ţeapăn. I-am simţit parfumul când s-a oprit să mă privească. Am auzit-o îndreptându-se spre Anahoret.

- N-ar trebui să te afli aici, spuse el tăios. Ce vrei? Ar trebui să fii în pat.

- A spus ceva?

- Nu încă, dar îşi va da drumul.

- Şi-a recăpătat cunoştinţa?

- Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Hai, du-te la culcare.

Ea se întoarse dar nu plecă, ci se opri lângă mine. Mi-am ridicat privirea spre ea. Era palidă, iar ochii îi străluceau. O clipă, privirile ni se încrucişară, apoi ea se întoarse spre Anahoret.

- E tot fără cunoştinţă, îi spuse ea lui Anahoret. După cum arată se pare că i-e tare rău.

- Şi încă n-a văzut decât jumătate din ce-o să vadă când o să se întoarcă Ilici. Acum pleacă, nu trebuie să mai rămâi aici.

- Unde e Ilici?

- S-a dus la proprietatea lui Muciulescu să vadă dacă poate descoperi ceva.

El îi vorbea cu asprime.

- Du-te să te culci. Nu te mai vreau şi pe tine aici.

- Eşti supărat, cumva, pe mine, Grugea?

Am mişcat capul încet ca să-i pot observa. Ea stătea în picioare lângă fotoliu, jucându-se cu bastonul de cauciuc şi cu ochii ţintă la Anahoret.

- Nu, nu sunt supărat, spuse el, dar du-te la culcare. Nu poţi face nimic.

- Crezi că a ascuns-o?

Anahoret îşi strânse pumnii.

- Nu ştiu. S-a dovedit a fi tare şmecher. Poate a fost distrusă. Atâtea planuri, iar acum am ajuns să nu ştim nimic.

Lovi puternic cu pumnul în braţul fotoliului.

- Ilici a fost pur şi simplu nebun încrezându-se în nenorocitul ăsta.

- Da...

Acum, ea legăna încet bastonul de cauciuc în mână.

- Bine, dar Ilici nu se va putea apropia de casă, nu-i aşa? Nu pricep de ce a plecat.

- Nu poate să mai facă nimic. I-am spus-o şi eu dar nu vrea să asculte. Nu-şi poate găsi liniştea dacă nu află adevărul. Şi dacă nu-l află, îl va ucide pe Legenden.

Ea îi arătă ceva pe jos:

- E a ta, chestia aia de acolo?

Excelent jucat. Cu mult calm şi detaşare, o întrebare obişnuită, cât se poate de simplă. Asta-l înşelă pe Anahoret, aproape că mă înşelă şi pe mine. El se aplecă în faţă ca să se uite. Ceafa lui era o ţintă perfectă. Ea lovi cu sălbăticie. Anahoret se întinse cât era de lat, cu faţa pe podea. Nici măcar n-a gemut. Ea se dădu înapoi şi dădu drumul bastonului de cauciuc. Cu una din mâini îşi acoperi gura.

- Mi-a plăcut cum ai jucat, am spus eu.

Se întoarse brusc şi mă privi.

- Nu aveam altă soluţie, nu-i aşa?

Vorbele i se îngrămădeau precipitat.

- Nu puteam să-i las să te tortureze.

- Asta aşa e. Ce-ar fi să mă dezlegi?

Ea se duse repede la birou, luă un cuţit şi veni spre mine.

- Am o maşină pregătită. Numai că nu ştiu încotro s-o iau, spuse ea în timp ce tăia frânghia.

- Adică vrei să spui că te gândeşti să vii cu mine?

Ştiam cu certitudine că nu mai putea rămâne acolo după ce-l lovise pe Anahoret, dar voiam s-o aud spunând cu gura ei că va pleca cu mine.

- Ce altceva pot face? întrebă ea nerăbdare. După cele întâmplate, Ilici ar pune mâna pe mine... şi... nu ştiu ce-ar fi în stare să-mi facă.

M-am sculat în picioare, clătinându-mă.

- Merge, am spus eu, pipâindu-mi gâtul. De când te-am văzut prima dată am simţit că o să ne înţelegem bine.

M-am dus până la bar şi mi-am turnat o duşcă zdravănă. A fost tare nasol când am înghiţit-o dar nemaipomenit de bine după ce a ajuns în stomac.

- O să stăm de vorbă după ce ieşim de aici.

- N-o să-şi revină? întrebă ea, privindu-l pe Anahoret.

- Nici vorbă! O să doarmă ceasuri bune.

M-am aplecat asupra lui. L-am uşurat de pistolul din sacou.

- Gata? Putem merge?

- Unde?

- La una din locuinţele mele. Cel puţin în noaptea asta. Ilici nu ştie unde stau. Ai ceva de luat cu tine?

- Valiza mea e în maşină.

- Asta sună a premeditare.

- Îndată ce a plecat Ilici, am hotărât ce am de făcut.

Inima reîncepu să-mi bată năvalnic.

- Mă întreb ce te-a atras la mine, spusei eu.

Nu-mi răspunse şi nici nu se uită la mine.

- Ar fi bine s-o ştergem, i-am spus, după ce i-am lăsat suficient timp să-mi răspundă dacă ar fi avut chef.

- Sărută-mă, spuse ea.

Şi cu asta problema era rezolvată. Avea darul să-mi zdruncime nervii. Când se desprinse de mine, tremuram.

- Acum o ştergem, zise ea.

Dar, deschizând uşa de la intrare, ne oprirăm brusc amândoi. În josul scării, Ilici se uită ţintă la noi. Era tot atât de surprins ca şi noi. Însă am fost mai rapid ca el şi ţineam deja pistolul în mână.

- Atenţie! Am spus eu.

Ilici îşi lăsă mâinile în jos. Ochii lui mari ne priveau pe rând. Faţa-i era împietrită.

Iulian era în maşină. Se uita la mine prin geamul portierei, cu ochii holbaţi de frică.

- Ieşi din maşină, i-am spus lui Iulian. Are un pistol în buzunarul din dreapta. Caută-l.

Iulian coborî, trecu în spatele lui Ilici, îi vârî mâna în buzunar şi scoase pistolul automat.

- Ia-i-l, îi spusei Corneliei.

Ea coborî treptele, Iulian îi întinse pistolul şi ea îl luă.

- Ce prostie, copila mea, îi spuse Ilici, ai s-o regreţi.

- Închide-ţi pliscul, am strigat eu. Ea vine cu mine.

- Ei bine, de data asta aţi avut şansă, domnule Legenden, spuse el liniştit, dar am să te găsesc eu, am să te găsesc şi pe tine Cornelia.

Era calm şi plin de sânge rece şi asta îl făcea şi mai periculos.

- O să vă găsesc, fiţi siguri de asta.

- Dă-mi inelul. Am nevoie urgentă de bani lichizi.

Se uită la diamant şi apoi la mine.

- Vino şi ia-l, spuse el, strângându-şi palma într-un pumn imens.

- Nu uita că eu sunt cel care are în mână pistolul şi când cineva se joacă cu el, obţine tot ce vrea.

- Nu şi de data asta, domnule Legenden.

- Dă-mi-l!

Nici nu se clinti. Dacă-l lăsam să-mi scape, scădeam în ochii ei. Mai mult, aveam nevoie de inel. Dar, oricum, nici nu mă gândeam să mă apropii de el.

- Îmi pare rău, am spus. Dar vreau inelul. Dacă nu mi-l dai ai să te alegi cu un glonţ în genunchi. E cel mai dureros în genunchi. Îţi dau trei secunde.

Mă fixă cu privirea, apoi gura îi se strâmbă urât. Era primul semn de furie pe care-l dădea până acum. Îşi dăduse seama că nu glumeam.

- Ia-l, domnule Legenden.

Îl scoase de pe deget şi îl aruncă la picioarele mele.

- Dar asta o să vă îngreuneze situaţia la viitoarea noastră întâlnire, continuă Ilici.

L-am luat de pe jos şi l-am băgat în buzunar. Când am plecat stătea în picioare la capătul scărilor, uitându-se după noi. Maşina Corneliei era o cabrioletă verde, decapotabilă. Ea conducea, iar eu stăteam pe banchetă cu pistolul în mână, urmărindu-l pe Ilici cum se pierdea în întuneric.

Aveam o tulburătoare presimţire că o să ne reîntâlnim cândva.

[il muce]

- Asta aşa e. Ce-ar fi să mă dezlegi?

- Asta asa e. Ce-ar fi sa te dezbraci ?

[Legi]

Va veni si partea asta.

[un_mare_manager]

Genial!

Chiar ai talent,ar trebui sa scri o carte.

Sau mai bine .. Sa scoti un film

Felicitarile mele