Fr

[Legi]

Scurt prolog:

Gaura de şobolani în care mă aflam era la parterul din fundătura care se termina stadionul Giuseppe Meazza. Camera servea pentru depozitarea mopurilor, soluţiilor de curăţat şi măturilor. La orele 5 în fiecare zi, exceptând week-end-urile, lustruiam podelele, spălam vestiarul şi curăţam budele. Treaba nu dura mai mult de 1 oră jumătate, ceea ce îmi plăcea, dar slujba era mizerabila. Oricum, aceasta îmi conferea o oarecare singuranţă, o acoperire. Fusesem găinar în România şi acum mă ascundeam în Italia. Ultima lovitură a fost o afacere bănoasă dar o parte din bani i-am pierdut la poker. Careu de aşi din flop şi mizerabilului îi venise chintă de culoare la river. Groaznic.

De cinci nopţi stăteam singur în cabinet, spărgându-mi capul ca să găsesc un mijloc să ies din mizerie. Dar eram pe drojdie şi o ştiam. Nimic de făcut ca să scap din încurcătură. Voiam să renunţ la tot şi să-mi iau tălpăşiţa cât mai repede posibil.

Am luat hotărârea să mă car la ora 19.30, într-o caldă noapte de iulie, exact la 6 luni de la instalarea mea la Giuseppe Meazza. Şi pentru că tocmai luasem hotărârea asta, trebuie să beau în cinstea ei; priveam sticla goală în lumina lămpii când am auzit paşi pe coridor. Birourile de la parter şi de la etajele de deasupra erau închise la ora aceasta. Le încuiau pe la şase după-amiaza şi rămâneau aşa până a doua zi dimineaţă la ora nouă. Pe culoar, paşii se apropiau. Nu erau grăbiţi, erau înceţi, erau paşi grei. Geamul mat al uşii luminat cu becul de pe culoar se întunecă când un uriaş se opri în faţa ei. Umbra era imensă. Umerii depăşeau lăţimea geamului. Se auzi un ciocănit uşor, mânerul uşii se răsuci şi aceasta se deschise în timp ce eu îndreptam lampa de pe masă.

Omul care stătea în faţa uşii părea tot atât de mare ca un camion de două tone. Era tot atât de îndesat pe cât era de lat, avea o faţă rotundă, iar pielea-i era întinsă de grăsimea de sub ea. O mustaţă neagră ca tăciunele se desena sub un nas ca un cioc de cârtiţă şi mă ţintuiau doi ochi mijiţi, mici şi negri. Trebuie să fi avut vreo 50 de ani, nu mai mult şi avea acea gâfâială caracteristică obezilor. Pe cap purta o pălărie mare, pardesiul lung îi era foarte strâns pe corp, iar pantofii erau lustruiţi impecabil.

- Domnul Legenden?

Vocea îi era răguşită, aspră dar ascuţită. Ridicai capul.

- Domnul Alex Legenden? întrebă el

Încuviinţai din cap.

- Ah !

Înaintă în cameră şi închise uşa fără să se întoarcă.

- Iată cartea mea de vizită, domnule Legenden.

Mi-o întinse. Privii cartea de vizită fără să fac o mişcare. Nu-mi indica nimic altceva decât numele lui. Nici o adresă. Doar două cuvinte: Ilici Man.

[Ilici Man]

iar te joci cu focul? nu te-am calcat in picioare destul in celalalt story?

[il muce]

nice

ps: Ilici vb cu "domnule ?"

[Ilici Man]

in general cu "ba"

[Adelio]

02:20 AM post=255776]

Scurt prolog:

Gaura de şobolani în care mă aflam era la parterul din fundătura care se termina stadionul Giuseppe Meazza. Camera servea pentru depozitarea mopurilor, soluţiilor de curăţat şi măturilor. La orele 5 în fiecare zi, exceptând week-end-urile, lustruiam podelele, spălam vestiarul şi curăţam budele. Treaba nu dura mai mult de 1 oră jumătate, ceea ce îmi plăcea, dar slujba era mizerabila. Oricum, aceasta îmi conferea o oarecare singuranţă, o acoperire. Fusesem găinar în România şi acum mă ascundeam în Italia. Ultima lovitură a fost o afacere bănoasă dar o parte din bani i-am pierdut la poker. Careu de aşi din flop şi mizerabilului îi venise chintă de culoare la river. Groaznic.

De cinci nopţi stăteam singur în cabinet, spărgându-mi capul ca să găsesc un mijloc să ies din mizerie. Dar eram pe drojdie şi o ştiam. Nimic de făcut ca să scap din încurcătură. Voiam să renunţ la tot şi să-mi iau tălpăşiţa cât mai repede posibil.

Am luat hotărârea să mă car la ora 19.30, într-o caldă noapte de iulie, exact la 6 luni de la instalarea mea la Giuseppe Meazza. Şi pentru că tocmai luasem hotărârea asta, trebuie să beau în cinstea ei; priveam sticla goală în lumina lămpii când am auzit paşi pe coridor. Birourile de la parter şi de la etajele de deasupra erau închise la ora aceasta. Le încuiau pe la şase după-amiaza şi rămâneau aşa până a doua zi dimineaţă la ora nouă. Pe culoar, paşii se apropiau. Nu erau grăbiţi, erau înceţi, erau paşi grei. Geamul mat al uşii luminat cu becul de pe culoar se întunecă când un uriaş se opri în faţa ei. Umbra era imensă. Umerii depăşeau lăţimea geamului. Se auzi un ciocănit uşor, mânerul uşii se răsuci şi aceasta se deschise în timp ce eu îndreptam lampa de pe masă.

Omul care stătea în faţa uşii părea tot atât de mare ca un camion de două tone. Era tot atât de îndesat pe cât era de lat, avea o faţă rotundă, iar pielea-i era întinsă de grăsimea de sub ea. O mustaţă neagră ca tăciunele se desena sub un nas ca un cioc de cârtiţă şi mă ţintuiau doi ochi mijiţi, mici şi negri. Trebuie să fi avut vreo 50 de ani, nu mai mult şi avea acea gâfâială caracteristică obezilor. Pe cap purta o pălărie mare, pardesiul lung îi era foarte strâns pe corp, iar pantofii erau lustruiţi impecabil.

- Domnul Legenden?

Vocea îi era răguşită, aspră dar ascuţită. Ridicai capul.

- Domnul Alex Legenden? întrebă el

Încuviinţai din cap.

- Ah !

Înaintă în cameră şi închise uşa fără să se întoarcă.

- Iată cartea mea de vizită, domnule Legenden.

Mi-o întinse. Privii cartea de vizită fără să fac o mişcare. Nu-mi indica nimic altceva decât numele lui. Nici o adresă. Doar două cuvinte: Ilici Man.

In general faptele rele si cele rusinoase se savarsesc noaptea

[Legi]

În timp ce priveam cartea de vizită, trase un scaun şi se aşeză lângă masă. Acum că stătea jos, parcă era mai mult loc în cameră. Îşi împreună mâinile grase. Un diamant cât un bob de fasole scânteie la degetul său mic. Ilici era poate un tip cu afaceri necurate, dar avea bani. Îl miroseam, şi când e vorba de adulmecat biştari, am un miros foarte fin.

- M-am informat despre dvs., domnule Legenden, spuse el. Se pare că sunteţi un tip ciudat.

Făcu o pauză dar nu am spus nimic. Aşteptam şi mă întrebam de fapt cât aflase despre mine.

- Mi s-a spus că sunteţi abil şi viclean, foarte foarte viclean, că lucraţi cu fineţe. Sunteţi inteligent şi, se spune, nu prea cinstit. Sunteţi un tip fără scrupule, domnule Legenden, dar aveţi curaj, fler şi sunteţi un dur.

Îmi surâse pieziş.

- Se pare că sunteţi în Italia de 6 luni, continuă el. A trebuit să fugiţi din România după lovitură aceea. Mi s-a spus că a fost o capodoperă, domnule Legenden. Felicitări. Acum văd că vă ascundeţi dar poliţia e pe urmele dvs. Vă face viaţa grea. Vreţi să plecaţi. Este exact, domnule Legenden?

- Exact, i-am spus.

Curiozitatea mea era trează. Ştia prea multe despre mine. Avea ceva acest Ilici care mă fascina. Poate se ocupa cu afaceri dubioase sau poate încerca să mă dea gata cu lucrurile pe care le ştie despre mine.

- Nu lăsa totul baltă, domnule Legenden. Am de lucru pentru dumneata.

Urmă o tăcere destul de lungă.

- Ce fel de muncă?

- Ceva riscant şi scârbos, domnule Legenden. Cu siguranţă că-ţi va conveni.

- Şi de ce m-ai ales tocmai pe mine?

- Tocmai pentru că este o astfel de treabă.

- Vreau nişte explicaţii, am spus. Sunt de vânzare.

Ilici scăpă un oftat de uşurare. Fără îndoială că se aştepta să aibă dificultăţi cu mine, dar ar fi trebuit să ştie că nu dau bătaie de cap posesorului unui diamant de cinci mii de euro.

- Sunt impresar. Mă ocup de interesele câtorva mari staruri dar şi de o grămadă de aspirante din lumea show-biz-ului şi muzicii. Printre ultimele se află o tânără specializată în reprezentaţii la persoane particulare. Se numeşte doamna Mute şi face striptease. Numărul ei e bun, altfel nu m-aş ocupa de ea. O face cu artă. Noaptea trecută, doamna Mute şi-a făcut numărul la o cină cu oameni de afaceri dat de domnul Debilian Muciulescu, la el acasă. Poate aţi auzit vorbindu-se de el?

Am făcut semn că da. Muciulescu era antrenorul Interului, cine nu auzise de el. Avea o proprietate imensă, bani, iaht, trei maşini şi o slăbiciune pentru blondele tinere şi apetisante. Când nu era ocupat cu clubul, scotea teancuri de bani dintr-o reţea mare de magazine care se întindeau din Roma până la Londra.

- Când doamna Mute şi-a terminat numărul, Debilian a invitat-o să se alăture oaspeţilor, continuă Ilici.

Nu prea vedeam ce rol aveam eu în toată afacerea asta. Mi-era poftă de un whiskey. Mi-era somn. Dar îmi trebuiau bani şi eram reţinut de Ilici.

- Mai târziu, când cea mai mare parte a invitaţilor a plecat, Debilian a condus-o pe doamna Mute în camera sa. Se stabilise dinainte ca ea să rămână peste noapte. Rămas singur cu ea, Debilian i-a făcut avansuri, crezând-o probabil, frivolă. Ea, însă, l-a respins.

- Şi la ce se aştepta, mă rog? Am întrebat cu iritare în glas. Când o femeie se dezbracă, asta îi atrage automat astfel de propuneri.

- Debilian se enervă şi între ei să dădu o luptă scurtă. El îşi pierdu controlul nervilor şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă nu intervenea unul dintre invitaţii lui. El i-a reproşat că l-a făcut de râs faţă de prieteni şi a ameninţat-o că o să i-o plătească. Eram cumplit de nervos, iar doamna Mute s-a înspăimântat.

Începusem să-mi pierd răbdarea.

- Drept răzbunare, doamna Mute i-a luat domnului Debilian o cutiuţă care s-a dovedit a fi foarte preţioasă pentru dumnealui, la o cercetare mai amănunţită. În locul ei şi-a lăsat o eşarfă. Un gest necugetat şi prostesc.

Îşi băgă mâna în pardesiu, scoase o fotografie şi mi-o întinse.

- Eşarfa, făcu el.

- Cu stil, am adăugat. Pot să ştiu ce se află în cutiuţă?

- Desigur. Este un colier foarte preţios.

- Înţeleg. Bănuiesc că dacă se duce la poliţie nu rezolvă nimic, nu-i aşa?

- Nu-i aşa uşor. Muciulescu a ameninţat-o. Doamna Mute se teme să nu depună plângere împotriva ei.

- Bine, atunci lasă-l să depună plângere. Iar ea să-şi facă numărul de striptease în faţa juraţilor.

- Vă credeam un om serios, domnule Legenden. De fapt, treaba e relativ uşoară. Toate detaliile sunt puse la punct. Intraţi în casă, deschideţi seiful, înlocuiţi eşarfa cu cutiuţa şi totul va fi bine. Domnul Muciulescu a plecat în seara aceasta la Londra şi se întoarce de abia peste 3 zile. Nu ştie încă de cutiuţa sustrasă.

- Să deschid seiful?

- Ah, am uitat să vă precizez. Cutiuţa a fost luată dintr-un seif. Doamna Mute a memorat accidental cifrul.

O furnicătură îmi urcă pe şira spinării până în creştetul capului. Am rămas stană. Ştiam că n-ar fi trebuit să intru în afacerea asta. Treaba puţea rău de tot, se simţea în aer. Eram convins că toate balivernele astea: colierul, dansatoarea despuiată, eşarfa din seif, erau cusute cu aţă albă. Ar fi trebuit să-i spun să se care şi să se ducă dracului. Ce n-aş fi dat s-o fi făcut, dar Ilici făcu o mişcare care m-a dat gata. Scoase din buzunarul interior un teanc de bani cam de grosimea unei saltele. Zece hârtii a câte o sută de euro pe care le puse în evantai pe masă. Zâmbi timid şi spuse:

- Aş vrea să recurg la serviciile dumitale, domnule Legenden, spuse el coborând glasul. Vă interesează acest onorariu?

Mi-am trecut mâna pe păr. La vederea banilor, inima era cât pe ce să-mi sară din piept. I-am răspuns cu o voce pe care n-o recunoscui ca fiind a mea.

- Ok, accept.

[Noel]

Class, iar faza cu poza...hats off!

[il muce]

mute

[craius]

aia e leit pisica mea

[Legi]

Acum că mă adusese până la ceea ce s-ar putea numi „semnătură” Ilici nu a vrut să-mi dea ocazia să-mi schimb hotărârea. Mi-a spus că are nevoie de mine, la el acasă, chiar atunci. Am acceptat să merg cu el. Dar, înainte de a pleca, am avut împreună o mică discuţie despre bani. El nu voia să-mi plătească decât la sfârşit, dar până la urmă am pus mâna pe două din bancnote şi l-am convins să-mi mai îmi dea încă două înainte de a trece la treabă. Celelalte şase urma să le primesc după ce-i aduceam eşarfa.

Un Fiat răblăgit se chinui să ajungă până în faţa clădirii de-a lungul trotuarului. Mă aşteptam la ceva negru, lucios şi nemţesc care să se potrivească cu diamantul lui, dar grămada de fier vechi obosită şi stacojie era o surpriză. Am ţinut-o într-un zdrăngănit până la ieşirea din oraş apoi ne-am angajat pe un drum care şerpuia printre căsuţe mici şi cochete. Am mers o vreme iar apoi am continuat pe un drum de pământ mărginit de tufişuri dese. Tocmai mă gândeam la minciunile lui Ilici şi că, de fapt, el ţinea cu orice preţ să aibă ceva anume din seiful lui Muciulescu şi nu avusese curajul să mi-o spună în faţă. Oricum, nu aveam de gând să fac orice dacă aveam o cât de mică îndoială că asta m-ar pune în pericol.

Maşina viră şi am zărit niste ferestre luminate suspendate în gol. Era un întuneric deplin încât nu desluşeam absolut nimic iar de jur-împrejurul nostru totul era calm şi nemişcat. Maşina se opri în clipa în care lumina de la intrare se aprindea. Când şoferul coborî să-l ajute pe Ilici să se dea jos din maşina, i-am zărit faţa şi nasul lui acvilin care pusese în mişcare memoria mea. Îl mai văzusem undeva dar nu reuşeam să-l situez niciunde.

- Du maşina de aici, mormăi Ilici. Adu-ne apoi nişte sandwich-uri.

- Bine domnule, spuse şoferul aruncându-i lui Ilici o privire dură.

Nu era greu să-ţi dai seama că-l ura pe Ilici. Puteam să profit de treaba asta. Când joci un joc ca ăsta, e util să ştii cine contra cui este. Ilici deschise uşa şi pătrunsesem într-un hol mare în capătul căruia se afla o scară largă ce ducea la camerele de sus. În stânga, o uşă dublă se deschidea într-o sală mare. Nici un servitor nu venise să ne întâmpine.

- Intraţi, domnule Legenden, spuse el. Simţiţi-vă ca acasă.

Am intrat. Era o cameră mobilată frumos şi cu gust. Un bărbat înalt, îmbrăcat elegant, se ridică dintr-unul din fotolii aşezate lângă şemineu.

- Grugea, ţi-l prezint pe domnul Alex Legenden, spuse Ilici. Domnul Grugea Anahoret, asociatul meu.

L-am salutat plin de amabilitate, înclinând capul. Domnul Anahoret nici măcar nu şi-l clinti, mă privi rece, iar buzele schiţară o grimasă. N-avea deloc un aer prietenos.

- Ah, da! spuse el rânjind şi îşi privi unghiile, aşa cum fac femeile când vor să-ţi dea de înţeles că le plictiseşti.

Anahoret era înalt şi slab iar părul negru ca tăciunele era pieptănat pe spate şi dat cu gel. Avea o faţă lungă, cabalină, ochi căprui şi bărbie care i s-ar fi potrvit mai degrabă unei femei. Era un tip efeminat. Ilici, instalat lângă şemineu, privea absent.

- Vrei să bei? întrebă Ilici. Nu crezi c-ar trebui să-l tratăm pe dl. Legenden?

- Să-şi ia singur de băut, răspunse sec Anahoret. Nu obişnuiesc să-i tratez pe servitori.

- Deci asta sunt eu? Un servitor?

- N-ai fi fost aici dacă n-ai fi fost plătit, iar asta te face un servitor, îmi răspunse el cu dispreţ în glas.

M-am dus la bar şi mi-am turnat suficient whiskey. Mi-am luat paharul şi l-am ridicat în semn de salut pentru Ilici şi l-am dat pe gât. Whiskey-ul avea tot atâtea carate ca şi diamantul.

- S-a aranjat? întrebă deodată Anahoret fără să-şi ridice privirea.

- Mâine seară, zise Ilici. Explică-i despre ce-i vorba. Eu mă duc să mă culc.

Apoi către mine:

- Domnul Anahoret îţi va spune tot ceea ce trebuie să ştii, domnule Legenden. Aş vrea să te înţelegi cu dumnealui. Se bucură de toată încrederea mea. Ştie ce e de făcut şi ceea ce-ţi va cere să faci echivalează cu un ordin din partea mea.

- De acord, spusei. Dă-i drumul, domnule Anahoret, mi-aţi câştigat încrederea.

- N-avem nevoie de glumiţele tale, Legi! Eşti plătit pentru treaba asta. Aşa că nu-şi admit nici o obrăznicie. Clar?

- Până acum n-am primit decât două sute de euro, i-am zis surâzând. Dacă nu vreţi să colaborăm, n-aveţi decât să mă trimiteţi acasă.

Cineva bătu la uşă chiar în clipa aia şi asta îl scoase cu faţa curată. Şoferul intră cu o tavă plină de sandwhich-uri.

- Domnul Ilici a comandat sandwhich-uri, domnule.

Anahoret se ridică, luă tava şi examină sandwich-urile. Plin de dispreţ apucă unul că două degete şi-şi încruntă privirea.

- Îţi închipui c-o să mâncăm porcăriile astea? urlă el cu furie. Sandwich-urile trebuie tăiate în felii subţiri. Du-te şi fă altele, cretin nenorocit.

Cu o mişcare scurtă îi aruncă conţinutul tăvii în plină figură. Omul rămase nemişcat şi se făcu alb ca varul.

- Nu ne mai trebuie nimic de mâncare, prietene, i-am zis când acesta termină de curăţat.

Şoferul ieşi fără să mă privească. Era furios la culme.

[Ilici Man]

era si timpul pt o continuare. ce dracu ai asteptat?

[anahoret]

Pff, efeminat...

Excelent pana aici. Story-ul.

[Legi]

era si timpul pt o continuare. ce dracu ai asteptat?

sa treaca sesiunea.

Pff, efeminat...

Excelent pana aici. Story-ul.

nu esti ceea ce pari a fi.

[Legi]

Anahoret se lupta să-şi calmeze nervii şi, spre surprinderea mea, se linişti. Scoase dintr-un sertar al biroului un sul de hârtie albastră şi-l aruncă pe masă.

- Acesta-i planul casei lui Muciulescu. Uită-te la el.

Apoi se aplecă deasupra mesei şi-mi arătă intrarea şi locul în care se afla seiful.

- Pe proprietate patrulează doi gardieni, spuse el. Sunt foşti poliţişti şi trag pe loc, fără somaţie. Mai este şi un sistem complicat de alarmă, dar nu prezintă pericol pentru că nu poate fi declanşat decât dacă se forţează ferestrele. Am aranjat în aşa fel încât să intri pe uşa de serviciu. Uite, pe aici.

Îmi arătă cu degetul pe plan.

- Ai s-o iei pe culoarul ăsta, ai să urci scările, uite, pe aici, pâna la biroul lui Muciulescu. Seiful este acolo, acolo unde am făcut un semn cu roşu.

- Stai puţin, i-am spus eu sec. Ilici n-a pomenit nici de gardieni, nici de sistem de alarmă. Cum se face că tipa nu l-a declanşat?

- Muciulescu a uitat să-l branşeze.

- Şi credeţi că încă mai este debranşat?

- Posibil, dar nu trebuie să contăm pe asta.

Nu mă încânta deloc perspectiva asta. Sistem de alarmă, gardieni care au lucrat în poliţie – nu putea ieşi nimic bun din astea.

- Văd că cunoaşteţi casa până în cel mai mic ungher!

Nu răspunse nimic.

- Şi dacă am să fiu prins, ce-o să se întâmple?

- Noi te-am angajat tocmai în ideea de a nu fi prins, spuse el, surâzând.

- Asta nu-i un răspuns.

- Va trebui să spui adevărul, făcu el.

- Povestea cu tipa goală prin casă?

- Bineînţeles.

- Ar fi amuzant să-l fac pe comisarul Noel să creadă o poveste fantezistă ca asta.

- Dacă ai să fii atent, n-o să trebuiască s-o faci.

- Aşa sper.

Mi-am golit paharul şi am strâns planurile.

- Mă duc să studiez. Dar am s-o fac în pat, i-am zis. Altceva?

- Ai o armă?

- Uneori.

- Ar fi mai bine să nu o iei mâine.

L-am privit adânc în ochi.

- Bine, n-am s-o iau.

- Atunci, asta-i totul. O să ieşim mâine şi vom da o raită pe la proprietatea lui Muciulescu, s-o studiem îndeaproape. E important să cunoşti terenul.

Am încuvinţat din cap. Am luat din bar o sticlă de whiskey şi un pahar.

Anahoret redeveni dispreţuitor

- Nu încurajăm la băutură oamenii pe care-i angajăm.

- N-am nevoie de încurajări. Eu unde dorm?

Încă o dată trebui să-şi stăpânească nervii şi ieşi din cameră cu o tresărire uşoară, fapt ce trăda în ce hal spumega de mânie. Am urcat scara cea mare şi l-am urmat pe un culoar lung până la o cameră ce mirosea a mucegai. Dar în afara aerului închis şi a mirosului rânced, dormitorul era ok.

- Noapte bună, Legenden, spuse el scurt şi ieşi.

M-am dus la fereastră, am deschis-o şi m-am aplecat. Îmi atrase atenţia un bazin mare, un fel de piscină. Pe un şezlong în stânga stătea cineva. Aş fi zis că e o femeie dar eram prea departe ca să-mi pot da seama. Reuşeam să disting totuşi o licărire de ţigară aprinsă. Stătea complet nemişcată ca o statuie. Am rămas privind o bucată de vreme dar nu s-a petrecut nimic.

Când m-am întors, şoferul stătea pe patul meu.

- Am luat puţin aer, i-am spus. Miroase cam stătut aici, nu?

- Cam aşa ceva, zise el cu o voce joasă şi cu ochii cercetând covorul. Cred că v-am văzut undeva, nu-i aşa?

- În Bellagio. Mă numesc Legi.

- Tâlharul?

I-am zâmbit.

- Nu mai lucrez în domeniul ăsta de 6 luni.

- Am auzit că poliţia vă face numai necazuri, hm?

- Aşa e.

Mi-am luat paharul şi l-am umplut din nou.

- Bei?

Înşfăcă paharul ca un turbat.

- Nu pot rămâne mult. Nu le-ar place dacă m-ar şti aici.

- Ai venit la mine ca să bei?

Dadu negativ din cap.

- Nu ştiam de unde să te iau. Am văzut cum îi vorbeai lepădăturii ăleia de Anahoret şi mi-am zis că noi am putea face ceva.

- Da, spusei eu, se poate face. Cum te cheamă?

- Iulian.

- Lucrezi de mult aici?

- Azi am început.

- În ceea ce priveşte banii, e ok, dar ăla mă tradează ca ultimul om. La sfârşitul săptămânii am de gând să o şterg.

- Şi cu ce te ocupi aici?

- Totul. Gătesc, fac curat, conduc maşina, mă ocup de hainele nebunului ăla, cumpăr mâncare, băutură.

- Şi ei de când sunt aici?

- Cum ţi-am spus, de o zi. Eu am făcut instalarea.

- Şi mobilierul?

- Nu, au închiriat întreaga casă aşa cum o vezi.

- Pentru cât timp?

- Nu stiu. Habar n-am. Ei îmi dau doar ordine. De spus, nu-mi spun nimic.

- Numai ei doi sunt în casă?

- E şi fata.

Era deci o fată.

- Ai văzut-o?

- Da. Are o mutră mişto dar nu vorbeşte deloc. Parcă e sedată. O cheamă Cornelia Mute.

- Cine te-a angajat?

- Anahoret. L-am întâlnit în oraş. M-a întrebat dacă nu vreau să câştig nişte bani cinstiţi. Se posomorî şi îşi coborî privirea. N-aş fi făcut-o dacă aş fi ştiut cât de putred e. Dacă n-ar avea pistolul, i-aş căra câţiva pumni.

- Poartă pistol?

- Da, sub mâna stângă, în pantaloni.

- Nu s-ar zice că-s oameni de afaceri, nu?

- Nu cred, dar nici eu nu ştiu mai mult ca tine. N-a venit nimeni, n-a telefonat nimeni. Nimic. S-ar zice că stau şi aşteaptă să se petreacă ceva.

Am surâs. Ceva urma să se petreaca, într-adevăr.

- Bine, prietene. Du-te să te culci. Stai cu ochii în patru. Poate afli ceva.

[maverickku]

As spune ca ai probleme din moment ce ai dezvoltat un asemenea proiect, ma refer la story, si inca frecventezi acest forum. Dar cand ma gandesc ca celalalt om realmente creativ ce intra pe Fmro sunt eu ma abtin si chiar sper ca asta sa ramana intre noi. E primul sotry al carui inceput (asa sper) merita sa fie pus si in scena (oricum, ce ai scris pana acum sunt cam primele 5 minute, cu tot cu credite, deci mai ai de munca amice). Oricum, am numarul lui Scorsese (chiar il am, culmea), si daca continui pe linia asta, o sa traduc totul si bineinteles ca voi prezenta opera ca fiind a mea (te voi scoate la o sticla de whisky, de care vrei tu, calmeaza-te).

Ti pup si astept cat mai repede noutati! Toate bune!

[Noel]

http://www.fmro.ro/forums/index.php?showtopic=8405

As good as it gets. Si asta nou e foarte bun.

[Legi]

As spune ca ai probleme din moment ce ai dezvoltat un asemenea proiect, ma refer la story, si inca frecventezi acest forum.

Un psihiatru a incercat sa ma analizeze o data. S-a speriat atat de tare incat a chemat politia.

Multumesc pentru aprecieri.

[Legi]

De dimineaţă, Anahoret şi cu mine ne dusesem cu Fiat-ul la proprietatea lui Muciulescu. Cu toate că era înconjurată de un zid de patru metri, casa fiind clădită pe un deal, era vizibilă de pe şoseaua care urca în serpentine. La jumătatea drumului, Anahoret opri maşina ca să-mi fac o idee de configuraţia terenului. Mi-a arătat pe planurile pe care le luasem cu noi unde se afla intrarea de serviciu. Nimic mai mult decât să sar zidul îmi spuse el, dar cum nu el era cel care urma să o facă, nu părea să vadă vreo dificultate. Mai era şi sârma ghimpată de deasupra zidului, mai adăugă el, dar şi asta se putea rezolva. Pentru el toate i se păreau uşoare. Normal, eu eram cel care urma să le fac pe toate.

În faţa marii porţi de fier stătea un gardian. Aveam vreo 50 de ani, dar părea solid, iar ochii lui duri şi pătrunzători nu conteneau să ne slăbească din momentul în care opriserăm maşina, la vreo 50 de metri mai încolo de grilaj.

- O să vorbesc eu cu el, spuse Anahoret.

Gardianul se îndreptă spre noi, era mic şi indesat şi legăna nişte umeri de boxeur.

- Credeam că e drumul spre Monza, zise Anahoret, scoţându-şi capul pe fereastra maşinii.

- Ăsta-i un drum de pe o proprietate privată, spuse el pe un ton sarcastic. Şoseaua spre Monza o ia la stânga şi 800 de metri mai jos e un panou care vă informează despre detaliul ăsta. Ce căutaţi pe aici?

În timp ce trăncănea, am avut timp să mă uit cu atenţie la ziduri. Erau netede ca sticla şi aveau trei rânduri de sârmă ghimpată.

- Eu credeam că tocmai drumul la stânga duce la Monza, spuse Anahoret cu un surâs tâmp către gardian. Scuzaţi-ne că am încălcat proprietatea.

Între timp mai putusem să obserb ceva: un câine care stătea lângă ghereta gardienilor. Un câine lup cu botul deschis, mare cât o uşă.

- Ştergeţi-o, spuse gardianul.

Un revolver ieşea din cureaua gardianului.

- Nu-i nevoie să fiţi grosolan, răspunse amabil Anahoret. Oricine poate face o greşeală.

- Da, tot aşa cum s-a înşelat maică-ta când te-a născut, păpuşă! Zise gardianul răzând.

Anahoret se înroşi subit.

- Asta-i prea de tot. Am să mă plâng patronului dumneavoastră.

- Cară-te, mormăi gardianul. Şterge-o dracului cu grămada ta de fier cu tot.

Am plecat aşa cum venisem. Îl urmăream pe gardian în oglinda retrovizoare. Stătea în mijlocul drumului cu mâinile-n şolduri, uitându-se după noi.

- Fermecător tipul, spusei eu râzând.

- Mai e unul ca el. Amândoi sunt de serviciu la noapte.

- Ai văzut câinele?

- Câinele? Se uită la mine. Nu. Care câine?

- Un câine cu o dantură foarte tăioasă. Şi sârma ghimpată. De primă clasă, bine ascuţită. Cred că-i nevoie să vă mai cer nişte bani în plus.

- N-o să capeţi un sfanţ în plus de la noi, Legenden.

- Ba chiar asta şi vreau. Păcat c-ai scăpat ocazia să vezi fiara.

- Ori o mie, ori nimic, spuse Anahoret începând să se facă roşu de furie. Fă cum crezi.

- Nu e chiar aşa. Târguiala e în favoarea mea. Ştiţi amândoi foarte bine că Debilian ar putea să-mi plătească pentru informaţiile pe care i le-aş oferi.

L-am privit şi i-am văzut ochii îngustându-se.

- Nu încerca scheme din astea cu mine, Legenden.

- Vorbiţi şi cu Ilici. Mai vreau încă cinci sute pe deasupra, altfel nu merg mai departe. Ilici nu mi-a zis nici de gardieni, nici de câine, nici de sistem de alarmă, nici de sârma ghimpată. Mi-a prezentat totul ca pe o treabă de doi lei, o chestie simplă pe care o poţi face cu mâinele legate la spate.

- Te avertizez, Legenden, scrâşni Anahoret, nu încerca şmecherii cu noi. Din moment ce ai încheiat târgul şi ai acceptat un acont, vei merge până la capăt.

- E adevărat. Dar suma se ridică la o mie cinci sute. Nu-mi permit să fiu prost când am de a face cu şacali.

Anahoret între timp mustea de mânie, iar încheieturile trosniră pe volan.

- Ori iei mia, ori o să regreţi. N-am să mă las şantajat de tine, secătură nenorocită ce eşti.

A început să accelereze şi am ajuns acasă. Ilici stătea pe un scaun, frecându-şi mâinele reci la gura şemineului.

- Ţi-am zis că o să ne prostească cu pretenţiile lui, spuse palid Anahoret.

- Ar fi mai bine să nu încerci să ne joci feste, domnule Legenden, spuse Ilici privindu-mă fix.

- Nici o festă, i-am zis surâzând, doar cinci sute în plus. Aş vrea doar să vedeţi gardianul şi să aruncaţi o privire asupra câinelui. Poate veţi fi convins că merit banii.

Reflectă o bună bucată de vreme.

- De acord, spuse el dintr-o dată, nici eu nu ştiam nimic despre existenţa gardienilor şi a câinelui. Mai adăug cinci sute, dar până aici. Nimic mai mult.

Anahoret se manifestă pufnind.

- Nu te enerva Grugea, spuse Ilici, încruntându-se la el, dacă ştiai că sunt gardieni trebuie să-mi fi spus şi mie.

- Ne şantajează, mizerabilul! Urlă Anahoret. Eşti nebun. Crezi că nu o să ceară mai mult?

- Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta.

Anahoret mă privi furios apoi ieşi.

- Mi-ar trebui banii acum, că dacă o să am de-a face cu câinele ăla, n-o să-mi mai fie de folos.

Ne-am tocmit în fel şi chip şi am căzut de acord să împărţim în jumate suma. Ilici mi-a întins cei 250 de euro.

Mai târziu la prânz, Anahoret veni spre mine puţin înţepat.

- Am tot ce-ţi trebuie pentru la noapte, spuse el. Am să merg cu tine până lângă zid şi te voi aştepta acolo în maşină. Trebuie o frânghie cu noduri pentru urcat pe zid, cu cârlig la capăt. Am şi un cleşte bun pentru sârma ghimpată. Mai trebuie o lanternă. Altceva?

- Şi pentru câine?

- Un baston din cauciuc dur, interveni Ilici. O să-i spun lui Iulian să facă rost de unul.

- Şi cifrul de la seif?

- L-am scris pentru dumneata. Vei da peste un fir electric lângă seif. Taie-l înainte de a te atinge de seif. În felul ăsta vei scoate din circuit soneria de alarmă. Şi nu uita: nu te atinge de nici una din ferestre.

- Pare simplu, nu? Am spus

- Pentru un om cu experienţa dumitale e simplu, spuse linguşitor Ilici, dar nu risca inutil, domnule Legenden. Nu vreau să am neplăceri.

- Sunt întru totul de acord.

[Legi]

După prânz l-am anunţat pe Ilici că mă duc să trag un pui de somn în grădină, şi chiar acolo am întâlnit-o pe Cornelia Mute. Am găsit-o exact unde gândeam, lângă piscină. Stătea pe şezlong întocmai ca şi în noaptea trecută. Era mică, numai linii curbe. Faţa ei era palidă şi concentrată iar ochii vii şi pătrunzători. O mulţime de fete au o mutră mişto şi un trup de zeiţă. Le priveşti, ţi-ar plăcea să ai de a face cu ele dar apoi le uiţi. În schimb, pe fata asta nu o puteai uita. Avea în ea ceva special. Era tot atât de deosebită aşa cum whisky-ul se deosebeşte de apă. Şi diferenţa dintre cele două lichide este că unul dintre ele are tărie. Aşa era şi Cornelia Mute.

În clipa în care am văzut-o am ştiut că vor urma neplăceri. Dacă aş fi fost întreg la minte, mi-aş fi luat tălpăşiţa chiar atunci. I-aş fi spus lui Ilici că m-am răzgândit, i-aş fi dat banii înapoi şi aş fi fugit numaidecât. Aşa ar fi fost normal să procedez. După felul în care fata îmi sucise capul ar fi trebuit să-mi dau seama că n-o să mai gândesc la fel de limpede ca înainte. Mi se pregătea o lovitură şi o ştiam foarte bine, dar mi-era indiferent.

- Bună ziua, i-am spus. Am auzit vorbindu-se de dumneavoastră.

Mă privi gânditoare. Nu-mi răspunse la salut şi nici nu-mi zâmbi.

- Şi eu am auzit vorbindu-se de dumneavoastră.

- Aveţi idee pentru ce anume mă aflu aici? am întrebat-o.

- Da, ştiu şi asta.

Se părea că mare lucru nu mai aveam a ne spune. Îi privi imaginea reflectată în apa din piscină. Şi aşa, tot frumoasă era.

Am cunoscut o mulţime de femei care mi-au adus multe bucurii şi plăceri, dar şi multe necazuri. Sunt nişte animale ciudate, cu ele nu eşti niciodată sigur de nimic. Nu merită să te osteneşti să le pricepi „mecanismul”. E imposibil. Tot ce poţi spera este să le găseşti în dispoziţia potrivită la momentul potrivit. Atunci, dacă eziţi, ai pierdut ocazia. Doar dacă nu cumva eşti unul din ăia cărora le plac apropierile pe ocolite care durează o săptămână, o luna sau un an până să-ţi atingi scopul. Mie nu-mi place aşa. Îmi place rapid şi brutal ca un glonte pornit dintr-un pistol automat.

Între timp dădusem ocol piscinei şi acum eram lângă ea. Stătea ca o statuie, cu mâinile pe genunchi şi îi simţeam parfumul plăcut şi suav.

Şi dintr-o dată inima începe să-mi bată mai tare, iar gura mi se uscă. Am ajuns chiar în spatele ei, aproape atingând-o, şi aştept. O cuprind în braţe şi o sărut. Am rămas aşa cam cinci secunde, destul ca să pot gusta plăcerea de a o strânge în braţe. Apoi mă dădu la o parte.

Ne-am privit. Ochii ei erau la fel de liniştiţi şi indiferenţi.

- Întotdeauna treceţi aşa de-a dreptul la acţiune, întrebă ea, mângâindu-se uşor pe buze cu degetele ei delicate.

Simţeam în piept o greutate ce-mi tăia respiraţia. I-am răspuns cu un glas pe care nu l-am recunoscut a fi al meu:

- Era singurul lucru de făcut. Într-o zi am putea încerca din nou.

Se ridică. Stând nemişcată şi foarte dreaptă, îmi trecea puţin peste umăr.

- Poate, spuse ea îndepărtându-se.

Am privit în urma ei. Îţi ţinea corpul zvelt şi graţios şi nu şi-a întors capul.

Toată după-amiaza am rămas lângă piscină, gândidu-mă doar la ea. Aşa mă prinse asfinţitul, când Anahoret ieşi din casă şi coborî până la piscină. Uitasem complet de el.

- O să revedem totul înainte de cină. Plecăm la ora nouă, până nu răsare luna, zise el rece.

Am intrat amândoi în casă. Nici urmă de ea, nici în hol, nici în salonul unde aştepta Ilici.

- Grugea va lua colierul şi ţi-l va da când ajungi în vârful zidului, zise Ilici. Ai grijă cum umbli cu el, nu vreau să-i fie zgâriată cutia.

Anahoret îmi dădu cheia de la uşa de serviciu şi apoi studiarăm încă o dată planul casei.

- Mai am de primit încă 200 de euro înainte de a trece la treabă, îi aminti eu lui Ilici.

- O să ţi-i dea Grugea o dată cu colierul.

Mă aşteptam să o văd la cină dar n-a venit. În timpul mesei am spus cu glas tare că am văzut o fată în grădină şi că fără îndoiala era doamna Mute, şi am întrebat dacă va veni şi ea la cină?

Anahoret se făcuse verde la faţă. Pumnii i se strânseră aşa de tare, încât aveai impresia că oasele îi vor străpunge pielea. Începu să bolmojească ceva cu o voce înecată de furie dar Ilici interveni rapid:

- Nu te enerva, Grugea.

Nu mi-a plăcut mutra pe care şi-o luase Anahoret şi mi-am împins scaunul înapoi. Era destul de furios ca să-mi scape un pumn.

- Eşti plătit pentru o treabă anume, Legenden, spuse Anahoret aplecându-se peste masă şi fixându-mă cu o privire plină de furie. Nu-ţi vârî nasul în treburi care nu te privesc. Doamna Mute nu are de gând să aibă nici cea mai mică legătură cu o târâtură ca tine.

Din cauza celor petrecute la piscină, nu m-am putut stăpâni.

- N-o să-mi spui că fenomenul pe care l-am văzut în grădină poate avea sentimente pentru un poponar ca tine, am spus eu, răzând cu gura până la urechi.

Îmi proptisem deja călcâiul în stânghia dintre picioarele scaunului şi eram pregătit să-i trimit o directă în plină figură, când m-am trezit privind în ţeava unui Luger de 9 mm care-i răsărise în mână. Am rămas ca la cinema, numai acolo mai văzusem o mişcare atât de rapidă.

[Ilici Man]

Mute, ai de gand sa-l lasi pe Legi sa-ti sparga rozeta?

[Legi]

- Grugea! spuse Ilici pe un ton calm.

N-am făcut nici o mişcare. Ochii lui Anahoret priveau în gol, lipsiţi de expresie. Îmi dădeam seama că era gata să tragă. Era un moment nasol. Îi vedeam degetul cum apasă încet pe trăgaci.

- Grugea! urlă Ilici izbind în masă cu pumnul lui enorm.

Ţeava pistolului se lăsă în jos şi Anahoret mă privi clipind des din ochi ca şi cum nu-şi putea da seama ce se întâmplase. Văzându-i privirea goală şi pierdută mă trecuseră toţi fiorii. Băiatul era scrântit la minte. Expresia-i uluită şi absentă o mai văzusem doar în dosarele secţiilor de psihopatologie din închisori. Avea fizionomia unui maniac paranoic.

- Nu te enerva, Grugea, spuse Ilici cu glas răguşit.

Era de un calm perfect, nici un muşchi nu-i tresărise pe faţă şi începeam să înţeleg de ce îi tot repeta lui Anahoret să nu se enerveze. Doar aşa putea să-l stăpânească pe sălbatic atunci când îl scăpa de sub control.

Anahoret se ridică încet, se uită la pistol ca şi cum nu putea să priceapă ce căuta arma în mâna lui şi ieşi liniştit din cameră.

- Ar trebui să-l supravegheaţi, am spus eu cu voce calmă, într-o zi îl vor duce în cămaşă de forţă la balamuc.

- Vezi-ţi de treburile tale, domnule Legenden, spuse Ilici cu aceeaşi răceală în privire. E foarte de treabă dacă te porţi frumos cu el. Mai serveşti cafea?

Am surâs.

- Am să iau o tărie, să-mi revin. Era gata să tragă. Aţi face bine să-i luaţi pistolul înainte să se întâmple vreun accident.

Ilici se uită la mine îmi umpleam paharul. Pe faţa lui grasă se aşternuse o expresie de nepăsare.

- Nu trebuie să-l iei în serios. S-a ataşat de doamna Mute. În locul tău aş evita să-i mai pomenesc numele în prezenţa lui.

- El? Şi ea? Ce crede despre el?

- Nu văd de ce te-ar interesa.

Mi-am băut paharul şi m-am întors la masă.

- Poate aveţi dreptate.

La ora nouă, Anahoret aduse maşina la intrare. Era distant şi calm şi părea să fi depăşit criza.

Ilici coborî treptele să ne spună la revedere.

- Noroc, domnule Legenden. Anahoret o să-ţi dea ultimele detalii. Între timp, voi pregăti restul de bani.

M-am uitat la ferestrele întunecate cu speranţa să o zăresc dar nici urmă de ea.

- În mod normal, peste două ore ar trebui să fim înapoi, îi spuse Anahoret lui Ilici.

După tremurul din glas mi-am dat seama că nervii lui sunt încordaţi la maximum.

- Dacă nu ne întoarcem, ştiţi ce aveţi de făcut.

- O să vă întoarceţi, răspunse Ilici. Domnule Legenden, nu veţi face nici o greşeală.

Speram să nu fac nici una. În momentul în care a pornit maşina, mi-am scos capul pe fereastră şi-am privit către casă. Dar tot n-am zărit-o.

[maverickku]

Mustind de talent acest story. Mr. Legenden, ca sa pastram linia povestii, cu ce va ocupati in viata de zi cu zi? Daca e un secret, ma multumesc si cu un raspuns pe PM

[Legi]

con artist

inca student.

[Legi]

Stăteam amândoi în maşină, lângă zidul înalt de patru metri care ascundea partea din spate a casei lui Muciulescu. Era frig şi totul era liniştit, dar mai ales era întuneric.

- Perfect, spuse Anahoret în şoaptă, ştii ce ai de făcut. Lucrează încet, nu te grăbi. Când o să te întorci, fluieră. O să fac lumină, o clipă, ca să găseşti frânghia.

Am suspinat uşor în întuneric. Nici acum nu luasem nici o hotărâre. Nu voiam să risc, iar dacă intram în bucluc, cel mai bun lucru la care mă puteam aştepta erau nişte ani grei de închisoare. Noel s-ar fi dat peste cap să mă bage la zdup. Nu aştepta decât să fac un pas greşit.

Anahoret aprinse o lanternă mare.

- Uite aici combinaţia seifului, zise el, e uşor de ţinut minte. Am scris-o pe o bucăţică de hârtie. O rotaţie completă la dreapta, o jumătate de rotaţie înapoi, o altă completă la dreapta apoi încă o jumătate de rotaţie tot la dreapta. Fă pauze între fiecare rotaţie ca clicheţii să revină la loc. Nu te grăbi. Trebuie să aştepţi la fiecare rotire pentru a deschide un seif.

Îmi dădu bucăţica de hârtie cu cifrul.

- Şi banii? i-am spus eu.

- Numai la asta ţi-e gândul, mormăi el.

În privinţa asta se cam înşela dar nu era momentul să-i mărturisesc ce simţeam pentru Cornelia Mute.

- Poftim, ţine-ţi banii.

Îmi dădu două hârtii de o sută de euro.

Le-am împăturit şi le-am pus în tabacheră. M-am gândit să-i dau o stângă în figură şi s-o şterg cu banii, dar voiam să o revăd pe Cornelia.

- După ce deschizi seiful, ai să vezi eşarfa pe al doilea raft. O iei şi pui colierul în locul ei.

El deschise portiera şi se strecură în maşina. Îmi dădu bastonul din cauciuc dur.

- Gata? întrebă Anahoret cu nerăbdare. Trebuie să terminăm înainte de răsăritul lunii.

- Ok.

El a desfăşurat frânghia iar eu am apucat cârligul. La a treia încercare, cârligul se agăţase în sârma ghimpată.

- Pe curând, am spus. Ciuleşte urechile, s-ar putea să ies în viteză.

- Nu fă prostii, Legenden, zise el.

M-am căţărat pe frânghie până aproape de sârma ghimpată. Mi-am proptit picioarele de zid şi am început să tai sârma ghimpată cu cleştele. Sârma era foarte întinsă şi trebuia să fiu atent să nu mă taie atunci când se desprindea. După o vreme am reuşit s-o tai.

- Am terminat, spusei eu în întuneric. Am privit spre casă dar nu puteam să văd nimic din cauza întunericului profund.

- Poftim cutiuţa cu colierul, murmură Anahoret. Umblă atent cu ea. Nu o lovi, nu o zgâria. Nu trebuie să aibă nici un semn străin pe ea.

M-am aplecat şi am apucat-o.

- E aşa de întuneric aici, încât o să pierd ceva timp până găsesc drumul.

- Nu-i nevoie, spuse Anahoret. La câţiva metri de zid e o potecă care te va duce până la intrarea de serviciu. Ţine dreapta. Nu te poţi rătăci.

Am strâns frânghia şi m-am lăsat să alunec de-a lungul zidului în parc.

Am rămas în picioare în întuneric, cu mâna lipită de zid, cu picioarele pe marginea gazonului şi trăgeam cu urechea. Nu auzeam nimic în afara de răsuflarea mea şi de bătăile inimii din piept. Întârziasem mult până să mă hotărâsc ce aveam de făcut. Acum eram nevoit să acţionez. Aş fi putut să rămân o vreme acolo unde eram, apoi să escaladez zidul şi să-i spun lui Anahoret că n-am reuşit să deschid seiful, sau că era prea bine păzit ori să trec la acţiune, să-mi fac treaba şi să risc să mă trezesc nas în nas cu câinele şi cu gardienii. Dar mi se stârnise curiozitatea. Eram convins că toată treaba era o minciună sfruntată. Un tip parşiv cum era Ilici n-ar fi pus la bătaie 500 de euro pentru o femeie. Nu era genul. Eşarfa sau ceea ce dorea el din seif cu siguranţa valora o grămadă de bani.

M-am hotărât să trec la acţiune. O clipă mai târziu mă aflam pe cărare şi mă îndreptam spre casă. Aveam pantofi cu talpă din cauciuc, făceam foarte puţin zgomot şi nu încetam să trag cu urechea. Nu mă grăbeam, şi înaintam cu lanterna într-o mână şi cu bastonul din cauciuc în cealaltă, pregătit pentru lucruri serioase. La un moment dat am ieşit din zona de umbră a copacilor. Distingeam conturul casei, dar nici o lumină.

Continuam să înaintez, urmând cărarea care ocolea peluza şi nu încetam să mă gândesc la câine. Nervii îmi erau daţi ca prin maşina de tocat, iar cămaşa leoarcă pe spate ştiind că câinii poliţişti nu latră. Se strecoară pe lângă tine, târându-se pe burtă şi, când îţi dai seama că e lângă tine, atunci îi simţi colţii în gât şi nu mai ai ce face.

Am ajuns la capătul cărării şi acum eram aproape de casă. Ştiam, după plan, că trebuia să merg de-a lungul terasei pentru a ajunge la uşa de servici, să mai urc câteva trepte, să străbat altă terasă şi să dau colţul. Stăteam lângă ultimul copac de la marginea cărării şi scrutam treptele şi terasa. La început n-am reuşit să văd nimic, apoi am început să desluşesc puţin câte puţin. Acum că eram aproape de casă puteam să văd raze de lumină străbătând prin perdele de la una din ferestre. Auzeam chiar şi un zvon uşor de muzică. Totuşi, nu ma puteam hotărî să părăsesc adăpostul copacului. Presimţeam că zona terasei nu prezenta atâta siguranţa cât părea la prima vedere. Continuam să scrutez întunericul şi să aştept, şi dintr-o dată l-am zărit pe gardian. Se făcuse una cu statuile din parc şi nu-l văzusem cu toate că mă uitasem în direcţia aia. Acum că plecase de lângă ea, îi vedeam conturul capului profilat pe albul terasei. A rămas o clipă uitându-se în parc, apoi a plecat fără grabă, de-a lungul terasei.

Trebuia să risc. Putea să facă cale întoarsă, dar nu cred că avea s-o facă. Am sprintat spre trepte. Alergam în vârful picioarelor şi am ajuns la terasă fără nici un zgomot. Acum auzeam distinct radioul. Miles Davis cânta la trompetă. Dar n-aveam timp să-l ascult; aşa că am trecut de prima terasă şi am dat colţul. Am traversat şi a doua terasă. Totul părea în ordine.

Eram la câţiva metri de uşa de serviciu când am auzit zgomot de paşi. Cu inima bătând să-mi sară din piept, m-am lipit de zid. Am auzit alţi paşi venind spre mine.

- Eşti p-acolo? strigă o voce în întuneric.

Am recunoscut-o. Era a gardianului care ne întâmpinase la poartă. Nu era nici la 10 metri de mine.

- Da, răspunse cea de a doua voce.

Acum îl vedeam pe gardian. Se aplecase pentru balustradă şi se uita la celălalt gardian aflat pe peluză. Acest din urmă aprinse lanterna.

- E linişte peste tot?

- Destul de linişte. E o beznă de mormânt aici.

- Stai cu urechea la pândă. Nu vreau să am bucluc în noaptea asta.

- Ce dracu’ te-a apucat?

- Fă cum îţi spun. Tipii ăia doi, mă gândesc tot timpul la ei.

- Se rătăciseră, nu? Îţi spun, stai calm.

- Nu mi-a plăcut mutra lor. În timp ce şoferul îşi făcea rolul, flăcăul celălalt adulmeca în stânga şi în dreapta. Părea să fie un dur.

- Ok. Mă duc să-mi fac rondul în grădină.

- Ia şi câinele cu tine. De fapt, unde-i câinele?

- E legat, dar mă duc să-l iau. Te găsesc aici peste jumate de oră?

- Ok.

Ascultasem toate astea stând ţeapăn în întuneric ca o statuie. Primul gardian rămăsese pe loc şi stătea cu spatele la mine, cu mâinele în şolduri, scrutând vasta întindere a peluzei.

Încet de tot, am început să mă strecor de-a lungul zidului, îndepărtându-mă de el. Am înaintat fără zgomot până ce l-am pierdut din vedere. Am ajuns la uşă şi am pipăit clanţa, am apăsat-o dar uşa era închisă. Am căutat în buzunar cheia care mi-o dăduse Anahoret şi am vârât-o în broască, întorcând încet, încet. Uşa s-a deschis cu un ţăcănit imperceptibil, dar mie mi s-a părut că a răsunat ca un foc de puşcă. Am rămas nemişcat, ascultând încordat, dar nu auzeam nimic. Am intrat şi m-am trezit într-o beznă şi mai adâncă.

Acum că intrasem în casă am devenit dintr-o dată liniştit şi calm. Eram la adăpost de câine şi asta mi-a luat o piatră de pe inimă. Ştiam exact unde să merg. În faţa mea aveam cinci trepte şi un coridor lung. La capătul lui erau alte trepte şi apoi imediat la dreapta, biroul lui Debilian şi seiful.

Am stat şi am mai tras puţin cu urechea. Milly cânta acum un solo meseriaş la trompetă. Mi-am zis că orice zgomot pe care l-aş face ar fi acoperit de sunetele stridente ale trompetei. Am aprins lanterna, am urcat treptele şi am străbătut coridorul cât am putut de repede. Dintr-o dată, de sus, izbucni un ţipăt de femeie.

[Ilici Man]

si intra in scena Adellia Cuores