Jump to content
Sign in to follow this  
Tibi

Zsuzsa

Recommended Posts

Primeste-n partea dreapta Janmaat, centrare a lui Janmaat, destul de buna... lovitura de cap, goooool ! Face inca un pas spre acel record de care vorbeam... Robin Van Persie. Minutul 16, Olanda deschide scorul.

Eram resemnat in acel moment, nicio umbra de speranta nu mai aveam. Pentru ca inainte de meci atat aveam, o umbra de speranta. Dar era foarte important sa nu luam gol... si uite ca am luat, si inca destul de repede.

Centrare a lui Lens, o lovitura de cap... goooool ! 2 la 0, Kevin Strootman puncteaza in minutul 25. Doua lovituri de cap, doua goluri...

Eram redus la tacere, nu puteam nici sa ma enervez. Din nu stiu ce motiv insa, am continuat sa ma uit la meci ca la un accident ingrozitor de la care nu poti sa-ti iei ochii. Doar ca meciul acesta nu era nicidecum un accident.

... si este golul lui Lens ! 3 la 0 pentru Olanda, din minutul 38.

Nici macar in gand nu mai comentam. Priveam la bucuria olandezilor si atat.

Robben centreaza... Van Persie... formidabil... faza formidabila ! Un contraatac realizat de acesti jucatori incantatori... 4 la 0 pentru Olanda si in acest moment Robin Van Persie il egaleaza pe Patrick Kluivert, iar imaginea este extraordinara ! Kluivert este primul care il imbratiseaza pe Robin Van Persie.

Din motivul enuntat ceva mai sus, am continuat sa ma uit la meci si dupa pauza. La doua minute de la reluare, am reusit ce avea sa se dovedeasca mai tarziu golul de onoare. Din penalti... Inutil sa va mai spun ca nu m-am bucurat. Ar fi fost culmea.

... asteapta Robben centrarea, Robben aseaza mingea pentru Van Per...sie! E gol, gol, gol ! Iar Van Persie devine cel mai bun marcator din istoria selectionatei Olandei, cu 41 de reusite.

.. vine centrarea, mingea cade-n "sase metri"... Dezastrul este complet... Autogol. Un autogol antologic, incredibil cum a gasit spatiul portii aici...

Asta lipsea, da. Cum de n-am anticipat? m-am certat in joaca, amar.

Suteaza Van der Vaart si... este 7 la 1 pentru Olanda ! 7 la 1, incredibil, minutul 87.
... Robben pana la urma... Robben ! Minunat ! Minunat. 8 la 1 pentru Olanda, Arjen Robben inscrie cu o executie sclipitoare din lovitura libera. O asasina de epitete in aceasta seara nationala lui Louis van Gaal.

Daca golurile Olandei nu ma puteau enerva, m-a enervat, in schimb, la culme, arbitrul partidei. Trei minute de prelungire la un asemenea scor... absolut revoltator. Pentru ce? Pentru ce sa dai, in gura ma-tii, trei minute?

Nici cei mai pesimisti suporteri ai Ungariei nu credeau ca echipa lor nationala va avea golaveraj negativ dupa aceasta confruntare cu Olanda, tinand cont ca pleca de la un +6...

Da, avea dreptate George Dobre. Eu eram unul dintre cei mai pesimisti suporteri ai nationalei Ungariei si nici prin cap nu mi-a trecut asa ceva. Cum naiba sa-mi treaca?

Si este final de meci pe Amsterdam Arena. Olanda - Ungaria se termina, incredibil dar adevarat, 8 la 1.

devecseri-szilard.jpg
Imaginea asta imi va ramane intiparita in minte ceva timp.

Ma ridic asadar din fotoliu, dezgustat si dezamagit de aceasta umilinta fara de margini a fotbalului maghiar, si ma duc pe balcon sa-mi aprind o tigara. Ultima. Pe acea zi, caci era tarziu si trebuia sa ma culc. A doua zi eram schimbul I, chiar daca era sambata.

In timp ce pufaiam, primesc un mesaj: "Ria Ria Ungaria ! râd si cu curul baaa ! :)))))" Era Martinică, un coleg de munca cu care ma ciondaneam amical ori de cate ori aveam ocazia. In special pe teme etnice. In orasul nostru, sunt de neevitat astfel de lucruri. Despre ce oras e vorba? Sfântu Gheorghe. Sepsiszentgyörgy. Sau Szentgyörgy. De cele mai multe ori insa, "Sfântu".

Sigur, eu nu puteam decat glumi pe tema nationalista, asta pentru ca eram jumatate maghiar/secui/ungur si jumatate roman. Martinica insa, glumea ce glumea, apoi se aprindea. Cam de fiecare data. Si ca el, multi altii. In Sfântu exista fara doar si poate un anumit nivel de frustrare a etnicilor romani, care se simt minoritari, discriminati in propria lor tara.

In fine, problema e ca, la primirea acestui mesaj, m-am enervat. Eu eram acum incredibil de frustrat. Ciudat. De ce zic asta? Pentru ca eu am fost mereu o fire calma, o fire impaciuitoare, care prefera oricand umorul, ironia, in fata violentei verbale sau fizice. Bine, la noi in oras, la un moment dat n-ai cum sa nu le experimentezi si pe cele doua din urma, in special in scoli, tocmai din cauza acestor tensiuni etnice, care exista oricat am vrea(as vrea) sa le negam. Dar asta este alta poveste. Revenind... Deci imi venea realmente sa ma duc si sa-l bat numa' in gura pe Martinica. Nu stiu daca as fi reusit, caci eram amandoi moderat de bine claditi, dar asa imi venea. Nu stiu de ce, dar ma simteam ca si cum mi-ar fi murit bunicul in seara aceea, iar Martinica facea misto de el. De mine. Pentru ca in acea seara asa am simtit. Ca fotbalul maghiar a murit. In loc sa invie.

Dupa un timp, m-am calmat. Asta eram. M-am gandit totusi sa-mi iau concediu ziua urmatoare, pentru ca nu stiam ce se putea intampla. Stiu, un gand putin nebunesc, dar nu stiam daca voi putea rezista ironiilor venite din partea colegilor mei romani. Si ma asteptam la multe, la foarte multe, nu va puteti imagina cat de multe si cat de ascutite. Ei bine, nu stiam cum le voi putea gestiona. Cu o luna inainte, la acel 3-0 de la Bucuresti, m-am descurcat admirabil. Dar nu am avut atunci in niciun moment starea de acum.

Singura problema era ca de vreo doua luni aveam o noua regula la fabrica unde lucram. Trebuia sa ne anuntam seful de schimb cu trei zile inainte de a ne lua concediu. Asadar, n-aveam ce face, trebuia sa merg si sa ma stapanesc. Doar mai aveam colegi care sa-mi sara in ajutor, jumatate.

Edited by Tibi

Share this post


Link to post
Share on other sites

*Merci, Claudio. Bine v-am regasit.

M-am trezit a doua zi dimineata(mai mult noapte pentru mine) la 6 fara 10, mi-am baut cafeaua, acompaniata desigur de doua tigari, am facut un dus si am plecat spre fabrica. Cat puteam sa urasc schimbul I... si mai era si sambata. Ma rog, mai bine decat sa fie luni, macar nu erau toti sefii sa ne streseze.

Lucram de cativa ani la Scheff Automotive, mai multi decat as fi crezut vreodata ca o sa lucrez intr-o fabrica. Adica zero. In niciun moment al copilariei si al adolescentei mele nu m-am gandit la o astfel de cariera, de uzinar, si totusi cu asta ma alesesem. Dar... nu era chiar asa rau, la urma urmei. Scheff Automotive facea parte dintr-un concern german de succes, iar conditiile erau excelente. Halele erau ca niste farmacii, ordinea era desavarsita, banii erau acceptabili, dar mai ales la timp, iar cu munca nu ne omoram. Doar ca pierdeam 8 ore aproape in fiecare zi. A, si programul era, sa zicem, interesant: trei schimburi, un singur week-end liber pe luna. Majoritatea colegilor mei urau acest program, dar eu nu. Mie chiar imi placea schimbul III, cand era liniste si pace, si, de asemeanea, imi placea sa am zile libere lunea, martea s.a.m.d.

Ce facea Scheff Automotive? Componente pentru industria auto. Clientii nostri erau in principal toate marile companii germane constructoare de masini. Dar nu numai ele.
Ce faceam eu? Controlor calitate. CTC. Bine, asta eram acum, caci la inceput am fost operator pe masina. Masina cu comanda numerica. CNC. Ca sa intelegeti, CNC-ul pentru industrie e ce e mingea pentru fotbal. Obiectul muncii.

Ca de-obicei, am ajuns la poarta fabricii odata cu microbuzul de navetisti. Mereu imi propuneam sa plec mai repede de acasa, tocmai pentru a evita acest lucru, dar la schimbul I mi-era cu adevarat imposibil sa plec mai devreme. Mai devreme de 6 jumate'? Se poate?
De ce vroiam sa evit microbuzul de navetisti? N-aveam nimic cu oamenii, doamne fereste, dar trebuia sa-i astept sa semneze condica. Si greu se mai miscau babetele alea... In fine, imi ocupam aceste cateva momente de asteptare, care mi se pareau o eternitate, jucandu-ma cu Lăbuş, cainele de paza al fabricii. Imi facusem un obicei in a-i aduce mancare, iar Lăbuş aprecia acest lucru. Dadea din coada si ma intampina cand ma vedea ca vin, iar la plecare de multe ori ma insotea pana acasa. Apartamentul meu era cam la un sfert de ora de mers pe jos. Il invatasem pe Lăbuş sa dea si noroc, ca sa va dati seama cat stateam dupa babele alea.

Ma rog, ma semnez eu pana la urma si intru in hala. In drumul meu spre vestiare, ma salut cu colegii mei deja sositi, schimbati, si gata de munca. Adevarul e ca mai mereu eram cam ultimul la serviciu, desi locuiam poate cel mai aproape. Fac cativa pasi, aud un "Ria, Ria, Ungaria !" zeflemitor, dar ma fac ca nu aud. N-aveam niciun chef, inca jeleam. Ma schimb in vestiarul aflat la etaj si cobor la tigara de "dinainte", in locul nostru special amenajat pentru fumat. Am rasuflat usurat cand am vazut ca aici nu era decat nea Vasile.

- Neata, ma saluta energic.
- Neata.
- Ai vazut, ba, de-asta? m-a intrebat curios, privindu-ma prin ochelarii sai aburiti de fum.
- Ce sa vad, nea Vasile? Speram sa nu se refere la meciul din seara precedenta. Nu era el chiar cel mai mare pasionat de fotbal, aborda mai mult teme politice si sociale, dar mai discuta si despre fotbal.
- Baai... de-asta. Pai cum, ba, asta? De-asta.
Nea Vasile avea un stil aparte de a comunica, si nu numai. La inceput, ma enerva, mai ales ca am facut scolarizarea cu el cand m-am angajat pe masina, dar apoi am inceput sa ma obisnuiesc cu el, ajungand in cele din urma sa-mi fie simpatic mosul.

- Ce anume? il mai intreb o data, putin amuzat.
- 16 milioane. De-asta.
- 16 milioane ce?
- Amenda, bai, amenda. Nu te uiti la televizor? m-a intrebat aproape reprosandu-mi.
- Amenda pentru ce?
- Cauciucuri. De-asta.
- Aaa... In sfarsit intelesesem. Nu cred ca eram chiar de condamnat. Pai si vi le-ati schimbat?
- Luni ma duc. De-asta.
- Asa , asa, nea Vasile, ca altfel va ia militia un sfert de salariu.
- Hââi, baga-mi-as mana la sfanta p**a. Sa m-apuce de p**a. Apoi, procesand ce-am zis... Un sfert de salariu, ai? Bine-ar fi. Ala la INA, eventual, asa salariu...
- Da, acolo am auzit ca se plateste ca lumea. Tot de la el auzisem. Nea Vasile era realmente indragostit de INA, un fel de companie concurenta a noastra, o aducea mereu in discutie. Lucrase la INA o perioada, dar a plecat cu scandal, dintr-un motiv care era inca un mister, si a venit la Scheff. O decizie pe care o regreta in fiecare zi, era nemultumit si tinea sa o arate ori de cate ori avea ocazia. Sincer, nu intelegeam de ce. Avea peste 60 de ani, lucrase numai in industrie toata viata, si mai avea cateva luni pana la pensie. Iar la Scheff, in general, era viata.
Nea Vasile, eu ma duc sa ma apuc de treaba. Piesele alea n-o sa se verifice singure. Auzind acestea, nea Vasile a tras repede doua fumuri, a stins tigara in graba si a luat-o la fuga prin hala, spre masina sa.

Ajuns la biroul meu(ma rog, masa mea de control), aflat in hala "3", la ceva distanta de galagioasele masini, m-am bucurat ca Martinica nu era in jur. Martinica era operator pe masina(si nici nu era in stare de mai mult), iar operatorii schimbau periodic masinile pe care lucrau. Din fericire, cei aflati pe masinile din preajma mea in acea zi erau total inofensivi. Dobitocul de Martinica m-ar fi frecat toata ziua la cap, mai mult ca sigur, si, dupa cum v-am spus, n-aveam niciun chef. Dar scapasem. Deocamdata.

Edited by Tibi

Share this post


Link to post
Share on other sites

Se facuse ora 11. Nici nu stiam cand trecuse asa de repede timpul.

Ma cufundasem in treaba. Ca de-obicei, János, controlorul de la care am preluat schimbul, mi-a lasat sa sortez un lot. El nici de data asta n-a avut timp. Niciodata n-avea. Mereu cand preluam dupa el imi spunea: "Toate bune si frumoase. A, vezi ca treb'e sortat un lot..."
Daca la inceput ma enerva lucrul asta, acum doar ma amuza. In plus, de-abia imi ocupam timpul, limbile ceasului miscandu-se intr-un ritm mai alert cand aveam de lucru.

La urma urmei, asta era important. Cum era vorba aia? Timpul trece, leafa merge, nu? Toti eram pe principiul asta la Scheff Automotive, pentru ca nimeni nu se afla acolo din placere, asta e clar.
Dintre toti insa, nea Vasile iesea in fata. N-avea rabdare deloc mosul, isi cauta in permanenta ceva de facut. De piese se saturase de mult, asa ca se apuca... de facut curat. Negresit. Din 8 ore, 7 facea curat la masina, in jurul masinii, in interiorul masinii, pe unde putea. Era sa si picam ultimul audit din cauza lui. S-a intamplat intr-o zi, la schimbul III, cand, e adevarat, nimeni nu se astepta sa vina auditorii. Si totusi au venit. La 12 noaptea. La masina la nea Vasile. Acesta, imbracat in salopeta lui cu INA, pe care o purta cu mandrie aproape mereu, era cu pistolul de aer comprimat in mana si sufla spanul de sub masina in spatiu deschis, de unde urma mai tarziu sa-l mature(asta in apararea lui). Vreo 30 de piese asteptau cuminti pe bancul de lucru sa fie suflate, curatate de lichidul de racire si inseriate. De la 11 de cand venise, nu suflase niciuna. Actele nu si le facuse. Cartoane imbibate cu lichid de racire in jurul masinii - o gramada. Aici nu era vina lui, ci a celui de dinaintea sa, dar ma rog. De echipament de protectie, nu putea fi vorba. Pe langa faptul ca purta salopeta altei fabrici, nu purta nici manusi, nici masca si nici antifoane. S-a disculpat in cazul ultimelor ca nu-i stau in urechi. Pe scurt, dezastru total.

Dar chiar si dupa acest incident, nea Vasile isi vedea in continuare de-ale lui. "Sa treaca timpu'... De-asta." asa zicea mereu. Gasise o metoda de a pacali timpul si se tinea de ea. Il intelegeam, stiam cum e sa-ti treaca timpul greu ca operator... Bine ca scapasem.

In fine, dupa cum spuneam, se facuse ora 11. Ora mesei. Pentru mine, ora schimbatului la masa, caci era de datoria controlorilor sa-i schimbe pe operatori la masa. Operatorul pleaca, productia continua, asta era principiul. Ca de-obicei, il evit pe nea Vasile si aleg sa schimb doi baieti de incredere care stiam ca vor respecta jumatatea de ora de pauza. De ce il evitam pe mos? Pentru ca, daca din 8 ore 7 facea curat, cealalta ora o petrecea la pauza de masa. Avea scoala lui nea Vasile...

Ii schimb eu pe Keresztes si pe Verdes, apoi ma duc in sala de mese. Aici liniste si pace, asa cum imi placea. Trei operatori cu care n-aveam nicio treaba isi vedeau de mancat si de conversatia lor de complezenta, plus nea Vasile care-si savura nelipsita ceapa in tihna. Ma asez, ma pun pe mancat si, evident, intru pe net.

"Rusine! Ati patat tricoul!"
"Am luat 8! Cea mai urata infrangere din istorie! In locul unui miracol, am suferit o infrangere fara precedent."
"Fotbalul din Ungaria a fost ucis! In 101 ani nu am mai trait asa ceva."

Cam astea erau reactiile presei maghiare. Sándor Egervári demisionase dupa meci, asa cum nu era decat firesc. Niciodata nu mi-a inspirat incredere acest antrenor, iar finalul meciului de la Budapesta contra Romaniei mi-a dovedit ca nu ma inselasem. N-ai cum sa te aperi atat de sus cu niste fundasi atat de slabi si de lenti, mai ales cand esti in ultimele minute si te afli in avantaj.


Si cand sa temin si sa ma ridic de la masa... inevitabilul s-a produs. Intra Martinica. Se uita-n jur, ca mai apoi sa inceapa sa scandeze ironic:
- Ria ! Ria ! Ungaria ! (cu gura pana la urechi si cu mainile in aer)
- Nu te-ai saturat, ma? l-am intrebat zambind. Alta n-ai?
- Ce sa mai... V-au dat olandejii cu terenu' in cap. N-ai ce sa mai zici.
- Pai ce dracu' sa mai zic? Mai bine tac, nu?
- Pai normal... taci in p**a mea, ca n-ai cum s-o mai dai... Scorul asta e mare si pentru tenis, incerca sa ma impunga, pe tonul lui de pietar smenar.
- Mda.

- Ba, acuma asta e, era clar ca nu bateti. Adica, n-aveati cum sa bateti in Olanda, recunoaste acuma. Olanda-i Olanda, Ungaria e... Ungaria. Sa vedem acuma ce fac turcii cu ei, da' tare mi-e frica.
- N-ai, ba Martinele, de ce. Un egal tot face Olanda. Romania o sa bata Estonia, noi batem Andorra si aia e. Voi pe 2, noi pe 3.
- Bine-ar fi, da'... Bine, de voi ma doare-n p**a pe ce loc terminati, pe noi n-aveti cum sa ne mai depasiti.

- Aha... De fapt, aveam, dar erau sanse foarte mici, asa ca am lasat-o balta.
- Da' oricum, pe 3, ar fi bine... aproape, acolo, la bataie.
- Da, super.
- Lasa, ba, ca altadata... de la tragerea la sorti stiati ca-i gata. Da' totusi, eu zic sa vedem ce face Turcia, tare mi-e frica... Turcia e buna, poa' sa-i bata. Turcia nu e Ungaria.

- Da, Turcia nu e Ungaria, da' i-am batut 3-1 la noi si am facut 1-1 la ei.

- Laaasa, ba, ca alea au fost intamplari.

- Normal... Ciudat, dar intr-un fel avea dreptate prostu'. Ba Martinica, da' oricum, si daca se duce Romania la baraj, in Brazilia tot n-ajunge, asa ca... tot aia. Degeaba faci tu calcule si-ti luxezi creierul.
- Lasa, ma, ca nu e... Nu e asa.
- Ei nu e. Asa e.
- Pai ba!, poti sa prinzi o Grecie! o Ucraina !

- Si?
- P-alea le scoti, da-le-n p**a mea.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Odata terminat programul de lucru, mi-am predat schimbul si m-am indreptat spre vestiar in graba cantand in minte "Am iesit din tura/ Si ma doare-n p**a" ca orice uzinar care se respecta. M-am schimbat si am pornit nerabdator catre casa, acolo unde speram sa ma astepte o masa calda. Doar o sunasem pe Alexandra la pauza de masa sa-i amintesc sa scoata din congelator pulpele de pui.

In drumul meu spre poarta, numa' aud din spate:
- Hai acasa, ca ne-a ajuns. Era Martinica, ma prinsese din urma. Ah.
- Aia da, i-am replicat cat sa nu tac.
- Ba ungure, sper ca nu te-ai suparat.
- Nu, ma, ce-ai? De ce sa ma supar?
- Te vad ca esti abatut asa...
- Ti se pare. Nu, ma, sunt doar obosit.

Ajunsesem intre timp la poarta, unde trebuia iar sa asteptam dupa toate babele sa ne semnam de iesire. Martinica a avut deci ocazia sa continue:
- N-ai fost in apele tale azi. Da' stii ca io glumesc, nu?
- Da, ma... stai linistit.
- Io mai rad cu tine de Ungaria, ca esti ungur, da' tu... esti roman, da-te-n p**a mea.
- Da? Roman sunt? l-am intrebat amuzat.
- Pai nu? Unde traiesti? Nu-n Romania?
- Ba da...
- Pai vezi? Stai in Romania, tu stii sa vorbesti romaneste, vorbesti corect, esti roman.
- Bine, ma, daca zici tu... l-am aprobat in timp ce semnam condica.

- Ba, asculta la mine, eu ti-am mai zis... eu sunt rasist, recunosc, nu suport ungurii si tiganii.
- Da, ma, stiu ca mi-ai mai zis. Si eu ti-am mai zis ca nu "rasist" e cuvantul pe care-l cauti. In cazul ungurilor.
- Ma rog... Nu pot sa-i sufar. Nici pe tigani, nici pe unguri. Bine, exceptand-o pe Anita Görbicz. Deci lu' aia... numa' limbi in cur i-as da. Iti zic sincer. Da' in rest... Bine, io pe tine te consider roman. De-aia tu esti prietenul meu.
- Da, bine, ce sa zic... Merci? Sa fiu sincer, eu nu-l consideram prieten pe Martinica, ci mai degraba un coleg mai apropiat. De care cateodata aveam chef, cateodata nu. Acuma evident n-aveam. E drept, eu nici nu arunc cu cuvinte aiurea. Si nici prieteni foarte multi nu aveam, nefiind de fel o fire sociabila. Iar la Scheff, imi vedeam de treaba si atat, nu legam prietenii.
- Eu n-am prieteni unguri, a continuat. Si nici tigani. Sa fie clar! A, cunostinte, da. Ca n-ai cum.
- Bine, ma. Stii ca nu pot fi de acord cu tine, da' asta e. No, hai ca te-am lasat... Salut.
- Hai, ciao. Ne vedem maine.

Scapasem, in sfarsit, de Martinica pe ziua aceea. Ce bine ca aveam rute diferite de intoarcere acasa... Eu stateam aproape de fabrica si aproape de gara, pe strada Puskás Tivadar, iar el statea in nord-vestul orasului, pe strada Borviz. In afara timpului petrecut la munca, nu ne intalneam decat ocazional la cate o bere sau, intamplator, prin oras. Sfantu e pana la urma un oras mic.

Ajuns acasa, am sarutat-o scurt pe Alexandra si m-am dezbracat de hainele de munca, pe care le-am scos la aerisit in balcon. Nu suportam deloc mirosul de fabrica pe care acestea il prindeau. Nici eu, nici Alexandra.

Alexandra era prietena mea inca din clasa a XI-a, deci de aproape 10 ani, si locuiam impreuna de doi ani. Aveam de gand, fireste, sa ne casatorim. Era romanca get-beget si am fost colegi de liceu la singurul liceu teoretic din Sfantu cu predare in limba romana si care se numea(cum altfel?) Colegiul National "Mihai Viteazul". Bine, totusi, ca nu se numea Colegiul National "Trianon"...

Ce cautam eu la un liceu romanesc? poate va intrebati. Dupa cum am mai spus, eu eram jumatate maghiar, jumatate roman, fiind rezultatul unei casatorii mixte, ca multe altele din aceasta zona. Tata era maghiar, originar din Vlahita, judetul Harghita, iar mama romanca, din Adjud, judetul Vrancea. S-au cunoscut in timpul facultatii, la Cluj, s-au casatorit si s-au mutat in Sfantu Gheorghe, acolo unde a primit tatal meu repartitie, la fabrica de tigarete.
Din pacate, tata s-a stins din viata pe cand eu eram mic, iar mama, fire pragmatica, a hotarat sa ma dea la scoala in limba romana, asta si pentru a ma scuti de viitoarele examene la limba maghiara, pe care le-as fi dat altminteri la capacitate si bacalaureat. Si pot sa spun ca a fost inspirata, dupa ce am vazut prieteni, vecini maghiari ratand sansa admiterii la liceul/facultatea dorit/dorita tocmai din cauza unei note mici la proba de limba materna. Impresia generala era ca exista o strictete mai mare in procesul de notare la aceasta disciplina.

Asadar, pot spune ca eu am crescut intr-un mediu mai mult romanesc, chiar daca locuiam intr-un oras majoritar maghiar. Invatam in romaneste, acasa vorbeam romaneste... Si aveam o prietena romanca stabila. In acelasi timp, am fost mereu constient si mandru de radacinile mele maghiare. Doar purtam un nume graitor: Kelemen. Si stiam ungureste, ce-i drept nu la fel de bine precum romaneste.
Ca o concluzie, inima mea batea pentru doua tari, simteam fiori la doua imnuri, la doua drapele si consumam cu placere si cozonac si kürtős kalács. Poate multora le vine greu sa inteleaga, insa mie mi se parea ceva firesc, deloc ciudat.

Totusi, cand venea vorba de fotbal, recunosc, inclinam balanta mai mult spre Ungaria. Nu stiu exact de ce... dar asa simteam. Poate pentru ca intotdeauna am fost tentat sa tin cu echipele ce au a doua sansa, sau poate din respect pentru istoria fotbalului maghiar, mult mai grandioasa decat cea a fotbalului romanesc. Sau poate pur si simplu pentru ca ma disperau Piti&Co. si imi pierdusem speranta in fotbalul romanesc, pe cand in fotbalul maghiar inca mai aveam nadejdea ca se pot schimba lucrurile. Iar lucrurile incepusera sa se miste in ultimul timp.

Imi placea sa consider Ungaria un urias adormit in ceea ce priveste fotbalul.
Numai ca a venit aceasta infrangere umilitoare si total neasteptata din puternica si recea Olanda.

Edited by Tibi

Share this post


Link to post
Share on other sites

Martea urmatoare, seara m-a surprins enervandu-ma in incercarea mea de a urmari meciul Ungariei contra Andorrei, pe net. Am intrat pe o mie de link-uri, mi-am instalat chiar si SopCast-ul, dar degeaba, numai reclame agasante sau transmisiuni la o calitate de neurmarit. Altul s-ar fi dat batut de mult in locul meu. De fapt, altul nici n-ar fi incercat sa se uite la un astfel de meci neinteresant si fara miza. Dar eu... nu m-am dat batut. Si vroiam sa ma uit. Nu stiu exact din ce motiv.

Pana la urma, am reusit sa gasesc sublimul link.
Era minutul 5 deja. La fix cat sa prind ratarea lui Koman care a sutat putin peste poarta, din marginea careului. Il remarc pe creatorul fazei, Nemanja Nikolics, un sârb naturalizat care debutase in echipa nationala impotriva Olandei, in urma cu patru zile. Nikolics era cel mai valoros atacant din campionatul Ungariei de cateva sezoane, un jucator pe care eu personal il apreciam. Pacat ca evolua pentru Videoton Fehérvár...
Urmatoarea ocazie a Ungariei a venit in minutul 20, cand chiar Nikolics a trimis un sut periculos care-a prins cadrul portii, respins insa in corner. 10 minute mai tarziu, Zoltán Stieber l-a incercat si el pe portarul advers, dar sutul sau a fost retinut cu usurinta. In minutul 35, la o greseala a veteranului dintre buturile maghiare, Gábor Király, cel cu izmenele marca inregistrata, oaspetii au avut prima lor ocazie. Ar fi chiar culmea, m-am gandit, pentru prima oara. Apoi, in minutul 40, vedeta noastra, Balázs Dzsudzsák, trimite putin pe langa din lovitura libera. Se putea citi apasarea pe chipul lui Dzsudzsák din momentul executarii, altfel un baiat optimist, vesel.

La pauza, echipele au intrat la cabine la egalitate, 0 la 0, asadar rusinea si umilinta continuau pentru selectionata Ungariei... Fluieraturile celor 4-5 mii de fani prezenti in tribune erau elocvente.

La reluarea partidei, Andorra a profitat de naivitatea defensivei noastre, probabil cea mai slaba din istorie, si si-a trecut in cont a doua ocazie. Noroc cu imprecizia la finalizare a acestor amatori.
De-abia in minutul 51 a venit izbavirea. Centrare din partea stanga, lovitura frumoasa de cap a lui Nemanja Nikolics, imparabila. 1-0. Daca bucuria lui Nikolics o intelegeam, doar era primul lui gol pentru Ungaria, bucuria celorlalti mi-o explicam cu greu. A fanilor banuiesc ca era una ironica, dar banca tehnica si ceilalti jucatori? Ma rog, probabil tocmai apasarea despre care vorbeam ceva mai sus ii determina sa aiba acum un moment de descarcare, de usurare.
Am continuat sa atacam, dar Vladimir Koman s-a jucat putin cu ocaziile, facandu-se si un pic de ras, astfel ca scorul a ramas 1-0 pana in minutul 77, cand am beneficiat de un autogol al lui Solo Lima, acesta presat fiind de Nikolics. De mentionat ca in minutul 71, scapasem de un nou moment rusinos, Király respingand cu greu un sut din apropiere al oaspetilor.
Scor final: 2-0. Nimic deosebit, asadar. Era bine totusi ca am evitat o noua umilinta care, cu ceva mai mult ghinion, s-ar fi putut intampla. Terminam astfel pe locul 3 grupa de calificare, un loc onorabil luat in modul, dar in realitate un loc care nu aducea niciun fel de alinare.

- S-a terminat meciul, pui? m-a intrebat Alexandra, proaspat intrata in camera. In timp, invatase ca e cel mai bine pentru amandoi sa ma lase sa ma uit de unul singur la meciuri, asa ca isi facea de lucru in astfel de situatii. A, da' ce faci? Ai zis ca te uiti la meci... Da' vad ca stai pe facebook.
- Pai s-a terminat meciul. De vreo zece minute.
- Hai ca-i gata masa... de cand te strig... Am crezut ca astepti sa se termine si vii.
- A, nu, nu te-am auzit...
- Of, tu cu fotbalul tau... Parca esti nebun... Hai.


Da, avea dreptate. De fapt, acum realizez, asta era motivul care-mi scapa in primul paragraf. Eram "nebun cu fotbalul". De cand ma stiu asa am fost si toata viata asa voi fi. Asta chiar daca ma lasasem devreme de el, si aici ma refer la practicarea lui la nivel inalt(sa zicem). Anu' asta se faceau cinci ani de cand, metaforic vorbind, imi agatasem ghetele-n cui. Cinci ani...

Share this post


Link to post
Share on other sites

Am facut junioratul la Oltul Sfantu Gheorghe, singurul club care conta cu adevarat si printre singurele, in general, din oras. La inceput, mama nu prea a fost de acord, dar n-a avut ce face. "Decat sa bati mingea aiurea toata ziua-n fata blocului... du-te!" mi-a zis la un moment dat. Adevarul e ca asa faceam. Veneam de la scoala, mancam in graba si ieseam afara cu prietenii mei pana seara sa jucam fotbal la batatorul de covoare din fata blocului sau, cand era liber, la terenul din prundul de pe malul Oltului.

Sapte ani am petrecut in curtea Oltului Sfantu Gheorghe, club la care n-am apucat insa sa debutez la echipa mare. Mai mult ca sigur as fi facut-o, daca nu s-ar fi desfiintat in vara lui 2004. Ma rog, nu s-a desfiintat, s-a "reorganizat" ar fi mai corect. Echipa si-a schimbat numele in Transkurier Sfantu Gheorghe, conducerea schimbandu-se si ea, astfel ca era practic un nou club.

Cu parere de rau, a trebuit sa parasesc, alaturi de multi alti colegi, aceasta formatie. De ce zic cu parere de rau? Pentru ca la Oltul am invatat cu adevarat ce inseamna fotbalul si, extrapoland, ce inseamna viata. Si, bineinteles, pentru ca la Oltul am avut ocazia sa ma antrenez alaturi de Attila Hadnagy si sa fiu antrenat de Alexandru Andrasi. Primul - un atacant deosebit, al doilea - un om deosebit, de la care am invatat foarte multe. N-o sa uit niciodata turneul de la Milano, acolo unde am ajuns pana in finala, fiind invinsi de Perugia, si unde, in semifinale, am reusit sa trecem de Inter, echipa la care in acea perioada evolua la echipa mare nimeni altul decat Ronaldo, idolul meu din copilarie. Sigur, nu era decat un turneu amical destinat juniorilor, dar pentru noi a fost o experienta incredibila.

Datorita acestor lucruri, Oltul Sfantu Gheorghe imi va ramane mereu in inima si voi fi suporterul ei pana voi muri, asa cum am fost la entuziasmanta promovare a clubului in Divizia B, in 2003.
Din pacate insa, tot ce-i frumos trece repede, astfel ca in sezonul urmator, 2003-2004, echipa a retrogradat din esalonul secund, ocupand penultimul loc in serie, si asa a avut loc reorganizarea.

Desi nu mi-am dorit, n-am avut incotro si m-am alaturat echipei KSE Târgu Secuiesc, acolo unde isi gasisera locul cativa dintre fostii mei colegi si prieteni. Mi-era cam peste mana, dar alta varianta n-am avut, pentru ca nu puteam concepe sa ma las de fotbal. KSE, care venea de la "Kézdivásárhelyi Sportegyesület" (Asociatia Sportiva Tg. Secuiesc) era un club ce evolua in Divizia C, sustinut de primarie si cativa oameni de afaceri locali. Ambitii mari nu aveau, astfel ca macar am avut sansa sa evoluez pentru prima data la nivel de seniori si sa castig primii mei bani din fotbal. De altfel, echipa era formata in principal din jucatori tineri, intre 17 si 24 de ani, iar acest lucru avea sa se vada. Ca fapt divers, doar 3 romani faceau parte din lot.

Socul a fost unul mare pentru mine la contactul cu nivelul din al treilea esalon, in special din punct de vedere fizic. La un moment dat, mi-era frica sa mai intru pe teren, din motive usor de imaginat. Si ca mine, majoritatea colegilor.
Am incheiat turul cu 0 puncte. Da, ati citit bine, 0! 13 meciuri, 13 infrangeri, multe dintre ele la scor. Ca urmare, conducerea a decis intarirea lotului in pauza de iarna si a adus vreo trei sau patru jucatori cu experienta din judet. Nici asa n-a fost bine, insa, pentru mine cel putin. E adevarat, echipa a mers mai bine in tur, reusind doua victorii si doua egaluri din ce-mi aduc aminte (si cred ca-mi aduc aminte destul de bine, tinand cont ca au fost singurele noastre prime de joc primite), dar ghinionul meu a fost ca printre cei trei-patru jucatori cu experienta unul era de meserie fundas dreapta. Postul meu. Miklós György se numea el, n-o sa uit numele lui toata viata. Un taranoi ratat din Zagon, prieten bun cu sticlele. In retur, deci, am lustruit banca de rezerve. Antrenorul a incercat sa ma mute mai in fata, pe postul de mijlocas dreapta, dar n-am dat randament, viteza si driblingul nefiind punctele mele forte.

Chiar si asa, am terminat tot pe ultimul loc, si inca detasat, astfel ca retrogradam in esalonul 4. Teoretic, caci practic n-am facut-o. Clubul beneficia de destula sustinere pentru nivelul acesta, atat materiala cat mai ales politica, astfel ca s-au tras niste sfori si am ramas in C. Nu puteam decat sa ne bucuram. Probabil ca pentru multi, daca am fi retrogradat cu adevarat, era capat de linie.

Sezonul urmator, ne-am descurcat infinit mai bine. Jucatorii tineri, printre care eram si eu, progresasera, si, impreuna cu cele doua-trei achizitii din intersezon, formau un lot mai puternic fata de cel din anul precedent. Chiar daca eram, in mare, aceiasi.

Foarte important a fost primul meci de acasa, joc castigat cu 2-0 in fata echipei Gaz Metan Tg. Mures. Acest rezultat ne-a dat increderea de care o echipa cum era a noastra avea atat de mare nevoie. Eu am fost rezerva la acea partida, iar statutul meu nu avea sa se schimbe decat la sfarsitul turului, cand am reusit in sfarsit sa-i iau fata lui Miklós. Am avut norocul ca acesta sa se accidenteze pe la mijlocul reprizei secunde a meciului de pe teren propriu cu Mobila Sovata, astfel ca antrenorul m-a introdus in teren. Si nu l-am dezamagit, reusind sa marchez golul de 3-1 in minutele de final si aducand linistea in tabara noastra. Tin minte de parca ar fi fost ieri: am alergat vreo 60 de metri pe banda dreapta, fara oprire(de, eram proaspat si determinat), m-am demarcat in spatiu liber, caci era destul, si am fost gasit perfect de pasa unui coleg. Eram singur cu portarul, mingea mi-a venit topaita si l-am lobat. N-am gandit-o, asa mi-a venit. L-am simtit pe portar ca iese si asa mi-a venit sa dau. Cu toata modestia, a iesit un gol splendid.

Acum sigur, ca fundas dreapta, nu era treaba mea sa marchez, dar acest gol m-a ajutat enorm sa-i castig increderea antrenorului. Am evoluat titular incepand din meciul urmator si pana la finalul campionatului, cu toate amenintarile lui Miklós. Da, Miklós si-a revenit repede dupa acea accidentare si a fost surprins sa se vada rezerva mea. Asa ca m-a tras deoparte dupa un antrenament si mi-a spus: Copile, vezi ce faci meciul urmator, ca ti-o iei.
N-o s-o fac acum pe smecherul sa spun ca nu m-au intimidat deloc aceste cuvinte ale lui Miklós, caci taranoiul asta era de doua ori cat mine, si la ani, si la statura. Dar am mers la risc. Preferam sa fiu batut de Miklós, decat sa-mi ratez sansa. In mintea mea de atunci nu aveam decat sa joc cat mai bine fotbal.
Si totusi, mai mult de o palma, la un antrenament cand am intrat mai tare la el, nu mi-am luat de la Miklós.

La finalul acelui campionat, KSE s-a clasat pe un loc onorant pentru conditia sa, locul 9. Tin minte precis, caci am terminat cu un loc mai sus decat Transkurier Sf. Gheorghe care n-a terminat decat pe 10. Reusisem astfel sa dam o palma celor de-acolo. Personal, am avut o satisfactie enorma. Unde mai pui ca i-am umilit in meciul direct de acasa, 3-0.

Sezonul ce a urmat, 2006-2007, nu a fost din pacate la fel de bun. Structura Diviziei C s-a modificat in anul acela, trecandu-se de la 9 serii a cate 14 echipe la 6 serii a cate 18. Si numele s-a schimbat, "Divizia C" devenind "Liga a III-a ". Bine, nu asta a fost problema, ci faptul ca am fost mutati in seria echipelor din Moldova. Doar noi, Transkurier si Odorheiul Secuiesc eram echipe non-moldovene, si toate trei am retrogradat la finalul acelui sezon. Deplasarile s-au dovedit a fi mult prea lungi si obositoare. Nu stiu daca am avut vreo victorie in deplasare in acel sezon. Acasa, de-obicei, reuseam sa invingem sau macar sa facem egal, dar nu a fost de ajuns.

Am fost foarte dezamagit la capatul acelui campionat, astfel ca am luat hotararea de a parasi clubul KSE. De Liga a IV-a nu vroiam sa aud, mai degraba ma lasam. Si cum, de data asta, retrogradarea echipei s-a pus in aplicare, m-am apucat sa-mi caut echipa.

Un rol important in gasirea noii mele echipe l-a avut unchiul meu, persoana extrem de influenta in fotbalul muresean, care mi-a dat o mana de ajutor si mi-a pus o vorba buna la clubul Trans-Sil Targu Mures. Am fost foarte incantat de aceasta oportunitate, asta pentru ca Trans-Sil era un club mai important, cu ambitii mai mari, deci avansam un nivel. Cu scoala imi terminasem pentru moment socotelile, terminasem liceul si luasem bac-ul inca de cu un an inainte, asa ca m-am mutat in Targu Mures fara sa ma uit inapoi si gata sa ma dedic pe deplin fotbalului. Imi parea rau doar dupa Alexandra, pe care o cunosteam deja de aproape trei ani si care isi gasise deja un loc de munca in Sfantu si nu era dispusa sa plece, dar ne-am promis ca o sa ne vedem cat de des vom putea. La urma urmei, nu plecam peste vreun ocean.

Obiectivul noii mele echipe in acel sezon era promovarea in esalonul secund, un obiectiv indraznet si care mie imi suradea. Deja ma visam jucand in B, acolo unde puteam sa ma remarc si de unde puteam ajunge in prima liga. In Romania sau in Ungaria, nu conta.
Dar visele mele au fost spulberate din fasa. Noul meu antrenor nu m-a simpatizat, astfel ca in primele etape nici banca n-am prins-o. Apoi insa, din fericire, dupa cateva rezultate nemultumitoare, Lucian Popa a fost demis. Culmea norocului pentru mine a fost ca in locul sau a fost adus Alexandru Andrasi, fostul meu antrenor de la Oltul Sfantu Gheorghe.(bine, el era antrenor la echipa mare, in timp ce eu eram la juniori atunci, dar ne chema de multe ori sa ne antrenam impreuna)
Incet-incet am inceput sa prind banca, ca mai apoi sa incep sa intru din postura de rezerva pe parcursul meciurilor. Andrasi mereu cauta sa ma incurajeze, ma cunostea, stia ca de asta aveam nevoie, iar pentru asta o sa-i fiu recunoscator si o sa-l apreciez toata viata.
Totusi, in acel campionat, n-am reusit sa prind decat trei meciuri ca titular, iar de impresionat n-am impresionat. Rezultatele echipei au fost sub asteptari, Trans-Sil terminand pe locul 4 sau 5, nici nu mai retin, n-are importanta. Asta desi Victoras Astafei, un baiat extraordinar, a tras realmente echipa dupa el. N-a fost de ajuns.

Din pacate, in vara aceea, vara anului 2008, multe lucruri aveau sa se schimbe la echipa. Aproape tot. Trans-Sil a devenit FCM Targu Mures, Andrasi a fost demis, au avut loc schimbari si-n conducerea administrativa a clubului, dar mai ales a avut loc o remaniere drastica de lot. Am suferit, asadar, din nou din cauza unei "reorganizari". Am fost anuntat ca nu mai sunt necesare serviciile mele, astfel ca mi-am bagat p**a-n el Targu Mures si m-am intors cu coada intre picioare la Sfantu. Unchiul meu a cautat sa ma convinga sa nu ma descurajez, dar mi-era foarte greu... M-a sunat mai apoi, la cateva saptamani, sa-mi spuna ca cei de la FCM sunt gata sa ma primeasca la probe de joc. L-am dezamagit insa si nu m-am prezentat. De atunci, nici n-am mai vorbit.

In vara lui 2008 am luat asadar decizia sa ma las de fotbal. Sau, mai bine zis, fotbalul a luat decizia sa ma lase pe mine. Trecusem deja de 21 de ani si mare lucru nu reusisem, astfel ca era cazul sa ma impac cu ideea ca trebuia sa-mi caut altceva de facut.
Eram resemnat.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Decizia de a ma lasa de fotbal nu a fost una usoara, desi poate am luat-o cam usor. In anii ce au urmat, in special atunci cand dadeam de greu, mereu m-am intrebat daca nu cumva renuntasem prea usor. Poate, daca as fi incercat mai mult, daca as fi dat dovada de ceva mai multa ambitie, as fi reusit pana la urma...

Dar eu ambitios n-am fost niciodata. Aveam cel mult ceva orgoliu, dar ambitie... nu prea. Tot timpul mi-a placut sa fiu undeva la mijloc, poate doar putin peste. N-am fost niciodata premiantul clasei, dar nici cel mai prost. N-am fost niciodata cel mai smecher din cartier, dar nici cel mai balalau. N-am fost niciodata cel mai bun jucator din echipa, dar nici cel mai slab. Poate as fi putut fi, macar unul dintre aceste lucruri, dar n-am fost. Pentru ca nu mi-am propus. In mod constient, asta pentru ca mereu mi s-a parut o prostie sa ai pretentia sa fii tu cel mai bun, sa fii tu cel mai tare, sa fii tu numarul 1 cu orice pret. Ca ce chestie as fi eu mai bun decat tine, decat el... decat oricine? decat toti?
Si mai ales pentru ce? pentru ce sa ma zbat? Care-i faza?

Dar, atunci cand imi analizam viata, iar de-obicei acest lucru se intampla cand beam(destul de rar in prezent), imi reprosam aceasta lipsa de ambitie. Si o puneam pe seama fricii. Teama de a-mi afla adevarata valoare, teama de a-mi cunoaste potentialul, teama de a-mi vedea limita. Daca eu nu imi propuneam sa fiu cel mai bun, nu incercam sa fiu... puteam sa fiu, puteam sa nu fiu. Dar preferam sa nu stiu si sa ma multumesc cu ceea ce eram si ceea ce aveam.

Poate de-asta nici nu m-am prezentat la probe la FCM Targu Mures. Bineinteles, eu mi-am gasit alte motive, perfect plauzibile, si eram aproape convins de ele, atat doar ca aceste argumente nu-l satisfaceau complet pe eul meu beat. "Daca chiar vroiam, treceam peste toate, imi bagam p**a si ma duceam. Ma tineau, bine, nu ma tineau, asta e."

Cum insa din betie te trezesti, si mai ales daca primul lucru pe care-l vezi cand te trezesti e zambetul cald al iubitei tale care iti spune ca ti-a pregatit cafeaua, am uitat de toate si am mers impacat mai departe, hotarat ca am facut alegerile corecte. Desigur, asta am invatat-o in timp.

De ce spun asta?
Pe un lucru sigur ma puteam baza in viata mea: sprijinul Alexandrei. Eram fericit sa stiu ca ea se afla mereu langa mine. A fost alaturi de mine si la bine, dar si la greu, si m-a sustinut tot timpul, chiar si atunci cand nu meritam s-o faca.
Dupa cum am mai spus, ne-am cunoscut cand eram amandoi clasa a XI-a, in primul meu an la KSE Targu Secuiesc. Recunosc, incepusem sa-mi dau ceva aere in perioada aceea, lucru de care ma amuz acum, dar macar increderea aia pe care o capatasem mi-a adus ceva bun, poate cel mai bun... Alexandra.

Si de-atunci am fost de nedespartit. Evident, perioade dificile am mai avut, in special cauzate de mine, dar tocmai acestea m-au facut sa ma consider cu adevarat norocos si m-au facut sa o apreciez si sa o iubesc mai mult. Cel mai greu moment, de departe, a fost sfarsitul anului 2008, atunci cand am avut cateva luni de ratacire. Dezamagit de ratarea carierei de fotbalist, m-am refugiat ca un idiot in alcool, jocuri de noroc si chiar droguri la un moment dat. E adevarat, nu ca imi caut scuze, dar am avut si ghinionul unui anturaj de derbedei, de oameni de nimic, de "mizerii" cum i-am numit mai tarziu, anturaj capatat tocmai din pricina trecutului meu fotbalistic. La fel de adevarat e si faptul ca tot timpul am fost destul de usor de corupt, dovada ca imbinasem fumatul cu sportul in toti acei ani.

Cu toate astea, Alexandra a fost alaturi de mine si nu m-a parasit, asa cum probabil ar fi facut-o multe. Si nu i-a fost usor, va puteti imagina ca nu eram tocmai o prezenta agreabila in acea perioada. De multe ori imi descarcam nervii si frustrarile pe ea, ajungand, din pacate, la un moment dat sa o si lovesc. N-am facut-o de multe ori, dar asta nu conteaza. Nu-mi voi ierta niciodata acest lucru si voi incerca toata viata sa ma revansez.

De ce a ramas Alexandra langa mine? Probabil pentru ca ma iubea, nu stiu, dar oricare ar fi fost motivul, nu puteam decat sa-i multumesc si sa-i fiu recunoscator. Datorita ei, m-am trezit intr-o zi la realitate si am spus "stop!". Am realizat atunci ca nu puteam sa continui asa, in primul rand ea(!) nemeritand in niciun fel sa isi piarda vremea cu unul ca mine. Mi-am dat seama ca ea era singurul lucru bun din viata mea si ca eram foarte aproape sa-l pierd daca as fi continuat. Mi-a aratat ca este mai buna ca mine, ca are o personalitate mai puternica si ca este mai cerebrala ca mine. Cum sa dau cu piciorul asa unei fete? asa unei femei? Alta m-ar fi parasit in secunda doi, sau alta, mai slaba de inger, s-ar fi apucat si ea sa bea cot la cot cu mine, am fi tras impreuna pe nas din aceeasi liniuta, ea dintr-un capat, eu din celalalt, asemeni scenei spaghetelor din "Doamna si Vagabondul".
Alexandra, insa, mi-a dovedit ca era mai buna de atat. Si ca merita mai mult.


Asa mi-am revenit eu din acel episod de black-out... Apoi, m-am scuturat de praf si mi-am continuat viata. Mi-am facut alti prieteni, iar tocmai unul dintre acesti noi prieteni m-a ajutat sa imi gasesc noua mea cariera, punandu-mi o vorba buna la Scheff Automotive.

Share this post


Link to post
Share on other sites

*luck7337: Sper sa fie mai bun. Cat despre a doua intrebare, cel mai probabil... niciodata. :)

Surprinzator, trecerea la noua mea cariera nu a fost deloc una dificila. Fiind decis sa-mi redresez viata si profitand de faptul ca, la urma urmei, Scheff nu se ocupa cu trimisul rachetelor pe luna, m-am adaptat rapid in mediul industrial, mediu proaspat descoperit. Sa fiu sincer, nici nu prea aveam de ales, imi trebuia neaparat un venit stabil. Evident, putinii bani castigati din fotbal s-au dus rapid, iar din punct de vedere financiar la Scheff mi se oferea cam acelasi nivel.
La 3 luni de la angajare mi s-a prelungit contractul pe perioada nedeterminata, semn ca ma descurcam. Imi amintesc ca atunci am reusit sa ma linistesc pe deplin si mi-am spus ca "da, asta o sa fac de-acuma, asta vreau sa fac". Ca dovada, am ramas la Scheff Automotive pana acum, cand ne aflam in octombrie 2013, adica de patru ani de zile.

Desigur, nu a trecut mult timp de la angajare si a inceput sa mi se faca, din in ce mai tare, dor de fotbal. E adevarat, jucam alaturi de cativa colegi de munca si cunostinte aproape saptamanal la singurul balon din oras, dar parca nu-mi ajungea. Asa ca, atunci cand am auzit de la nea Vasile ca exista o competitie fotbalistica destinata fabricilor, m-am dus numaidecat in biroul asistentei directorului si am intrebat-o de posibilitatea inscrierii noastre. Din fericire, atat ea, cat mai ales directorul, au imbratisat ideea mea si au avut grija ca Scheff sa faca parte din urmatoarea editie a Cupei Fabricilor la Fotbal, competie ce era destinata, ce-i drept, doar intreprinderilor industriale din judetele Covasna, Harghita, Mures, Brasov si Sibiu.

Asadar, in 2010 a fost prima editie a Cupei Fabricilor la care am participat. In mod curios, aceea avea sa fie si editia in care am inregistrat cel mai bun parcurs, ajungand atunci pana in finala. Am pierdut insa acea finala, scor 9-5, in fata formatiei INA Brasov. De mentionat ca INA avea avantajul unei, sa zicem, ca tot e la moda, arii de selectie mult mai mare fata de noi. Ei aveau 3000 de angajati, noi vreo 300.
La urmatoarele trei editii, nu ne-am mai descurcat la fel de bine, dar am trecut mereu de faza grupelor. Structura competitiei era asemanatoare Campionatului European, atat doar ca cele patru grupe erau alcatuite dintr-un numar variabil de echipe, dar din care tot primele doua mergeau mai departe in sferturi. Grupele erau alcatuite pe considerente pur geografice, o grupa echipele din Sibiu, o grupa echipele din Brasov, o grupa echipele din Mures si cealalta grupa echipele din Covasna si Harghita, la un loc, ca de-obicei(pana si aici).

Aveam echipa destul de buna, iar eu ajunsesem sa fiu un pic mandru de realizarile noastre, dat fiind faptul ca imi cam arogasem rolul de capitan/antrenor/manager al echipei. Neoficial, desigur. Eu am fost cel care a incropit lotul, sa zic asa, intreband in stanga si-n dreapta care "le are cu fotbalul". Spre surprinderea mea oarecum, am reusit sa gasesc niste fotbalisti ratati, la fel ca si mine, pe toate schimburile. De exemplu, portarul nostru jucase la Viitorul Moacșa, stalpul apararii evoluase pentru ACS Păpăuți pentru o perioada, iar vitezistul echipei aparase in trecut culorile formatiei FC Brețcu.
Bine, pe langa acestia si-a facut loc si Jürgen, directorul nostru, care era, ati ghicit, neamt, si foarte pasionat de fotbal, mare fan al celor de la Energie Cottbus. Nu era vreun mare talent, dar va dati seama ca n-aveam niciunul curaj sa-l dam afara din echipa. De fapt, nici sa-l tinem pe banca de rezerve, caci aveam si asa ceva. Ce-i drept, nici nu se lovea mingea de el ca de coltul mesei si ne-a mai ajutat cu cateva goluri din postura sa autoproclamata de varf impins, asa ca nu deranja pe nimeni.
Martinica, in schimb, nu a vrut sa faca parte din selectionata noastra. I-am propus acest lucru, dat fiind ca ne innebunea toata ziua la munca cu fotbalul, cu Steaua, caci numai despre astea vorbea, dar mai ales datorita faptului ca ne povestise cum a facut el parte din echipa de tineret a Farului. Da, Martinica era de loc din Constanta, si sustinea ca a jucat pentru echipa fanion a orasului ca fundas stanga. La juniori. Nu stiam daca minte sau nu, asta pentru ca Martinel al nostru nu era tocmai de incredere, dar eram curios sa-l vad jucand, caci mi-as fi dat seama poate. In plus, ne-ar fi prins bine un stangaci in echipa, deoarece n-aveam niciunul. Dar, ne-a refuzat de fiecare data, spunand ca n-are timp pentru prostiile astea, ca el are familie, are copil!. De parca numai el avea familie... sau copil... Pe motivul asta nici macar la adunarile noastre fotbalistice de la balon nu se prezenta, reusind sa creeze un fel de mister in jurul lui.

In fine, mie-mi placea "prostia" asta de competitie. Cupa Fabricilor avea darul de a-mi potoli dorul de fotbal, dorul de a merge in deplasari, dorul de a sarbatori victoria cu baietii in vestiar, stropindu-ne cu bere. Caci la stadiul de sampanie n-am ajuns niciodata...
Si mai ales, aceasta competitie imi oferea sansa sa ma simt din nou cineva atunci cand intram pe teren. Pentru ca parca numai atunci ma simteam cu adevarat cineva. Si inca poate mai mult acum decat atunci cand jucam in Divizia C, la nivel "aproape profesionist".
Nu stiu exact de ce, posibil fiindca in cadrul echipei Scheff Automotive aveam un rol mai mare, nu mai eram un simplu fundas dreapta, ci eram coordonatorul de joc al echipei, asta pentru ca nivelul imi permitea acest lucru. In plus, ma ocupam si de asezarea echipei in teren, dadeam indicatii, uneori hotaram schimbarile. Bineinteles, la inceput mi-a fost mai greu, nefiind genul de om care sa-si impuna cu usurinta punctul de vedere, iar indicatiile mele erau de cele mai multe ori ignorate, dar asta li se intampla si altora, ba chiar calificati si numiti oficial, si la case mult mai mari...

Tin minte si acum meciul nostru de debut, primul nostru joc impreuna de la Cupa Fabricilor. Am evoluat atunci impotriva echipei fabricii de lapte Covalact. Nestiind la ce sa ma astept, am considerat ca e bine sa nu pun presiune pe baieti si sa incerc sa le inoculez ideea jucatului de placere, fara grija rezultatului. Spre stupoarea mea, colegii mei au respins imediat acest fel de a vedea lucrurile si au strambat din nas. Unul din ei chiar m-a intrebat cu repros: "Cum adica? Crezi ca o sa pierdem? Pai asa, mai bine nu intram.". Aceasta intrebare m-a pus putin in incurcatura, n-am raspuns decat cu un "a, nu" neconvingator. Eu nu ma refeream la ceea ce a inteles acel coleg al meu si nu m-am gandit in niciun moment ca vorbele mele ar putea fi interpretate astfel.
Pur si simplu, le-am spus ceea ce imi placea mie sa aud din gura antrenorului atunci cand eram jucator. E drept, n-am auzit-o foarte des...

Am fost tot timpul genul de jucator care evolueaza mai bine atunci cand nu este sub presiune. Nu-mi placea sa fiu certat, sa fiu injurat, sa fiu amenintat, sa fiu pedepsit, si nu-mi placea sa evoluez pe stadioane ostile. De exemplu, anul in care am jucat cu KSE in seria moldoveana a fost unul de cosmar pentru mine. Nici presiunea rezultatelor nu-mi placea, presiune pe care am avut-o mai mult la Trans-Sil. Dar cel mai mult si cel mai mult mi-a displacut presiunea castigarii unui loc de titular, sa te bage antrenorul cand mai sunt 10 minute de jucat si sa se astepte sa schimbi tu de unul singur soarta partidei...
Reactia colegilor mei mi-a dat insa de gandit. A fost prima oara cand am trecut de cealalta parte a baricadei si am constientizat ce misiune grea trebuie sa aiba antrenorii. Dar, cu timpul m-am adaptat si am invatat din acel episod. Acum, inainte de fiecare meci le spun: "Hai, baietii! Sa le rupem picioarele!"

Share this post


Link to post
Share on other sites

Doua si un sfert. Atat era ceasu' cand m-am trezit brusc, aproape speriat.
Eram schimbul doi si trebuia sa ma grabesc. Cat de mult dormisem... Din nou. N-aveam idee de ce, dar parca din ce in ce mai multe ore le alocam somnului. In loc sa scada odata cu trecerea timpului, cum ar fi normal, ca la orice om, la mine cresteau aceste ore. Bine, n-as fi dormit eu chiar atat de mult, adica vreo 12 ore, daca era Alexandra acasa sa ma trezeasca... Dar nu era, era la serviciu. Lucra de ceva timp la Vodafone, consultant de vanzari, in Complexul Comercial Sugas din centru.

Am pus supa de chimen la incalzit si m-am bagat sub dus. N-aveam timp de pierdut. Bineinteles, oricat de rapid am incercat sa ma spal, supa a apucat sa se supraincalzeasca, astfel ca am fost nevoit sa astept sa se raceasca cateva minute. N-am facut nicio afacere... De felul doi n-a mai putut fi vorba, astfel ca papricasul pregatit de Alexandra avea sa-mi ramana in minte toata ziua. La munca nu mergeam niciodata cu mancare gatita pentru ca n-aveam cum s-o incalzesc, iar rece n-o puteam manca.

Am pornit asadar in ritm alert catre fabrica, casa mea pentru urmatoarele opt ore si ceva. Uneori aveam impresia ca stateam mai mult la munca decat acasa, desi evident era o impresie gresita. Insa, dat fiind timpul pe care il petreceam acasa dormind, era explicabila aceasta impresie.

Ajuns la Scheff Automotive, m-am schimbat, am preluat schimbul de la doamna Katica si m-am apucat sa-mi fac actele. Aveam de asteptat un pic pana sa-mi aduca operatorii piesele pe care trebuia sa le controlez, lucru care m-a facut sa ma intreb: "de ce p**a mea m-am grabit asa?"

Nici bine n-am luat pixul in mana ca am si fost luat prin surprindere, atat auditiv cat si fizic.
- Ungure Bulan! Era Martinel, care imi urlase in ureche si ma inghiontise usor din spate.
- Ce vrei, ma?
- Nu vreau nimic, ce sa vreau? Am venit sa vad ce faci.
- Ma F*t, ce crezi ca fac?
- Ho, ba, ce sari asa? Acuma te-ai trezit, a? Zi drept.
- Acu' vreo ora.
- Noapte grea? Ha, ha, ungureee...
- E p**a. Nu.
- Oboseala... Ba, sa stii ca nici io nu mai pot. Programul asta te omoara. Bine, acuma la doi n-am treaba, sunt odihnit, da' schimbul trei... sa-ti bagi p**a-n el. Daca as gasi undeva numa' schimbul unul si doi, in secunda urmatoare as iesi pe usa.
- Mie-mi place la trei.
- Lasa ca vezi tu cand o sa ai copil. N-ai cum sa dormi, ba ungure, ziua. Pai io vin dimineata acasa, ma pun sa dorm, vine ala micu' si sare pe mine. Deci n-ai cum sa...
- Ba, nu stiu... deocamdata...
- Chiar. Unguru' Bulan Junior cand vine?
- Nu stiu... mai incolo.
- Da' pirostriile-n cap cand ti le pui?
- Mai incolo.
- Pai hai, ba, ce mai astepti? Aseaza-te la casa ta, fa-ti o familie, cat sa te mai astepte si fata aia?
- Ba Martinica, da' n-ai si tu treaba? Poate te retin. (usor agasat de aceste intrebari; nu eram eu genul secretos, dar nu era nici momentul nici locul unei asemenea discutii, si nici raspunsurile nu le aveam)
- Nu, n-am treaba. Masina e pe butuci, e demontata toata. Lucreaza mecanicii la ea.
- Prost sa fii, noroc sa ai.
- Beli-mi-ai p**a sa-mi belesti. Astept sa vad ce zice sefu', ca sigur ma trimite pe undeva. Nu te lasa nimeni sa stai aici.
- Seriozitate si disciplina nemteasca, ce vrei?



Dupa o pauza scurta, a continuat pe un ton ceva mai serios:
- Ba, da' ia zi. E adevarat ca unchiu' se duce la nationala? Ce stii?
- Ce, ma?
- Asa a aparut azi, ca se duce selectioner la unguri.
- N-am vazut.
- Pai daca dormi, cum sa vezi? Cica-i gata, mai treb'e numa' sa semneze.
- A, numa' atat? p**a mea, aia-i partea grea, nu?
- Deci nu stii nimic?
- Nu, ma, de unde sa stiu? Ti-am zis, n-am mai vorbit cu el de... cinci ani.
- Da, stiu ca mi-ai mai zis, da' ma gandeam ca, io stiu, poate mai auzi de prin familie...
- E p**a, ce stii tu stiu si eu. De fapt, vad ca tu stii chiar mai multe.
- Sa vedem... Oricum, ar fi buna mutarea, aia-i clar.
- Bine ai zis, stai sa vedem. S-a mai vorbit de atatea ori, nu-i prima data.
- Si si pentru el ar fi bine, daca te gandesti. E pacat ca-si pierde vremea pe la araboi acolo. E antrenor bun, ce sa mai... Nu-mi place mie de el, da'...

- Normal.

- A, da' nu, ma, nu ca-i ungur nu-mi place.

- Nu?

- Nu-mi place de-atunci de cand a plecat cum a plecat de la nationala. Da'-i bun omu'! N-ai ce... Meserias. Si de-aia zic, sta la arabii aia acolo...
- Da, ma, da'... banu-i ban acolo, ba Martinica.
- Da-i in p**a mea de bani, ca banuiesc ca are destui, ce-i mai treb'e? Mai tre' sa faci in viata asta si pentru suflet. Si el in sufletul lui e ungur, a zis-o de atatea ori. Mai lasa si el de la el.
- Ba, ai fi surprins, da' la cat il cunosc eu...

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cateva saptamani mai tarziu, un sunet ciudat, dar familiar, m-a facut sa tresar din pat, acolo unde ma odihneam dupa schimbul unu. Era... telefonul fix. Cred ca nu mai sunase de ani de zile, de-asta mi-a fost mai greu sa-mi dau seama din prima ce e. Am ezitat sa raspund, gandindu-ma cine ar fi putut suna pe fix dupa atata timp, si de ce nu suna pe mobil, ca tot omul anului 2013.
- Da?
- Tibike?
- Da, buna ziua.
Mi-am dat seama ca e cineva din familie, dar nu puteam fi sigur cine. Era o voce asemanatoare sunetului telefonului fix. Familiara, dar greu de recunoscut din prima.
- Marta sunt. Ce faci?
- A, saru'mana. Deci era Matusa Marta din Targu Mures. Marta néni. Ce sa fac? Bine. Dumneavoastra?
- Mama ce face? E acasa?
- Nu, mama a plecat la Adjud acum vreo doi ani. S-a mutat acolo. De ce? Vroiati sa vorbiti cu ea? Va dau numarul ei...
- Nu, nu, lasa...
Dupa un moment de tacere usor incomod, a izbucnit neasteptat. A murit Misi bácsi!
- O. Nici nu stiam cum sa reactionez la hohotele de plans ce se auzeau din celalalt capat al firului. Aa... cand? cum s-a intamplat?
- Astazi dimineata. Era internat la spital... a facut infarct...


Sigur, unchiul meu era batran si suferea de inima de multi ani, dar chiar si asa era o veste trista, la care nu ma asteptam. N-ai cum sa te astepti la astfel de lucruri, desi esti constient ca o sa vina.
In ultima perioada nu ne prea vazusem, lucru care se poate spune de altfel in legatura cu mai toate rudele mele din partea tatalui. Ma rupsesem oarecum de ei, desi atunci cand eram mic eram foarte apropiat de matusile mele, unchii mei, verisorii si verisoarele mele. Ma rog, probabil ca odata cu trecerea anilor... e ceva firesc.


Doua zile mai tarziu, am plecat inca de dimineata catre Targu Mures cu Golful meu 3 tunat de tunet si cu Alexandra in dreapta mea. Imi cumparasem acest autovehicul de incredere la putin timp dupa ce am implinit 18 ani si mi-am luat carnetul, sa fiu si eu baiat de baiat si sa detin un aspirator de fete. Dar adevarul e ca a fost si o necesitate la momentul respectiv, naveta cu trenul de la Sfantu la Targu Secuiesc fiind un adevarat chin.
In prezent insa, Golfy, asa cum il alintam, statea mai mult in parcare. Stiu ca suna ciudat si cinic, dar intr-un fel ma incerca un sentiment de satisfactie ca aveam ocazia sa ma urc din nou la volanul lui si sa-l conduc. Si nu de ici pana colo, ci 175 kilometri. Doua ore jumatate ca popa.

Ma rog, in final, dupa vreo trei ore, caci nu m-am grabit - ce rost are sa te grabesti la inmormantari? raul e deja facut, nu? - am ajuns la Targu Mures, un oras nu chiar atat de drag mie. Am savurat fiecare kilometru alaturi de Golfy, ca si cum as fi fost alaturi de un vechi prieten la o "sesiune" de depanat amintiri.

Ne-am indreptat direct spre cimitir, am parcat in fata lui, ne-am dat jos din masina si am luat coroana de pe bancheta din spate. O fi avand Golful multe calitati, dar portbagajul incapator nu e una dintre ele. Am intrat pe poarta cimitirului si am vazut deja primele fete cunoscute. Fetele imi erau cunoscute, dar cu greu le puteam asocia si un nume multora dintre ele. Am salutat pe toata lumea politicos, apoi ne-am vazut de drumul nostru spre capela. Ajuns in fata acesteia, am observat cum toate coroanele erau sprijinite de gardul viu de la intrare, asa ca am asezat si coroana noastra langa ele.
La scurt timp, un var de-al meu, Zsolt, a venit catre mine. Am vorbit pret de cateva minute iar apoi mi-a facut semn sa-l ajut sa ducem coroanele inauntru. Oamenii adunati in curtea cimitirului au inceput si ei incet-incet sa intre in capela, iar slujba de inmormantare incepu.

Am asistat in viata mea atat la inmormantari romanesti, cat si la inmormantari unguresti. Le prefer pe cele din urma, asta daca se poate pune problema unei preferinte in astfel de momente. Sigur, poate aici e vorba mai mult de cult, nu de nationalitate. Inmormantarile neoprotestante mi se par mai demne, si-mi induc o oarecare stare de liniste, de calmitate, chiar de usor optimism in legatura cu moartea, sau cel putin imi dispare pe moment frica.
Bine, eu nu cred cu adevarat in Dumnezeu si nici in viata de dupa moarte. Aici poate seman cu tatal meu, care din cate am inteles, nici el nu credea. De altfel, a fost de acord ca mama sa ma boteze la ortodocsi, pentru ca nu i-a pasat foarte mult. Oricum, botezul in cadrul cultului sau se face la maturitate, de buna-voie.
Tata a si fost marginalizat de biserica sa, pur si simplu pentru ca nu frecventa biserica, un aspect important pentru neoprotestanti, nu pentru ca s-a casatorit cu o romanca ortodoxa. Ba chiar, dupa moartea tatalui meu, mama mea a fost invitata de multe ori la biserica din care facuse parte tata. Din respect pentru el si pentru familie, mama s-a dus de cateva ori si m-a luat si pe mine cu ea. Am multe amintiri placute din acea perioada, cantece care mi-au ramas adanc intiparite, cum ar fi "Dumnezeu e taria mea". Cand eram mic, mama ma ducea si in biserica ortodoxa din cartierul nostru, dar acolo nu-mi placea. In primul rand, statul in picioare ma omora. In plus, slujbele mi se pareau extrem de plictisitoare. Dincolo, erau rugaciuni, cantece, predici cu subiect actual, chitari, orgi. Unde mai pui ca primeam si cadouri de la "fratii nostri" din Canada sau Statele Unite. Ce sa mai, diferenta ca de la cer la pamant.

In fine, sufletul meu mic de pagan, sau sufletul meu de mic pagan, pot spune ca prefera neoprotestantismul in fata ortodoxiei. Desi eram botezat ortodox, cum am spus.
Nu credeam eu in Dumnezeu, dar aveam momente cand imi placea sa cred. Asa cum imi placea sa cred uneori in Mos Craciun, in puterea binelui sau in oameni. Din nevoia de candoare.

Bun, inchid aceasta lunga paranteza si revin.
Slujba de inmormantare a fost, cum ma asteptam, sobra, dar demna si linistitoare. Rugaciuni, cantece potrivite momentului, cateva fraze despre cel ce a fost unchiul meu, Misi bácsi, si o predica tinuta de pastor despre cetatenia cereasca a omului, singura cetatenie care conteaza cu adevarat. De mentionat ca slujba s-a tinut atat in romana, cat si in maghiara, de fapt mai mult in maghiara, asa cum se face de-obicei. Un singur lucru pot spune ca ma frapeaza la inmormantarile neoprotestante, acela ca tot Dumnezeu si Cristos sunt vedetele, in timp ce despre mort se spun doar cateva cuvinte. Dar, gandindu-ma mai bine, acest fapt e valabil si-n celelalte denominatii crestine.

Dupa incheierea slujbei si dupa ce sicriul a fost coborat in pamantul inghetat, matusa mea Marta a venit la mine, mi-a multumit pentru prezenta si m-a invitat la masa, la o biserica din apropiere. N-am putut s-o refuz, asa ca am mai asteptat putin si ne-am dus. Aceasta masa nu avea semnificatia de pomana sau parastas, neoprotestantii nu au asa ceva, era pur si simplu o masa oferita familiei apropiate.

Ajunsi la biserica, am intrat, prin spate, asa cum am fost ghidati, si am intrat intr-o mica sala de mese. Aici lumea s-a asezat cum a nimerit. Eu unul, nu nimerisem extraordinar, in dreapta mea fiind nimeni altul decat Laci bácsi. Unchiul meu cu care eram certat, cu care nu mai vorbisem de vreo cinci ani. Bine, nu eram chiar certati, il banuiam pur si simplu ca avea o suparare pe mine pentru intamplarea din 2008, cand el mi-a facut rost de un trial si eu nu m-am prezentat.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ii observasem la cimitir pe unchiul meu si pe sotia sa, Klara. Mi-au sarit in ochi. Asta poate pentru ca m-a surprins prezenta lor, cei doi lipsind de-obicei la astfel de evenimente familiale. Bineinteles, nu-i blama nimeni, plecati fiind din tara de ani buni de zile.
La cimitir n-am avut ocazia sa-i salutam, neintersectandu-ne in niciun moment, asa ca am facut-o acum, cand ne-am asezat la masa. Era pentru prima oara cand o vedeau pe Alexandra, asa ca le-am facut cunostinta.

- A, bun, doar prietena. M-am speriat pentru o clipa. Ma si gandeam ca te-ai insurat si noi nu am aflat, a inceput unchiul meu conversatia cu ajutorul unei glumite menite sa mai alunge stanjeneala. Dat fiind faptul ca i-am facut introducerea Alexandrei in romana, tot in romana a vorbit si el. Daca numele ei nu era de-ajuns, aspectul acesta clarifica etnia iubitei mele.

Dupa cateva minute de tacere in care ne-am vazut fiecare de supa, rar intrerupte de cate o remarca neinsemnata, atmosfera s-a mai destins putin, si nu doar in coltul nostru, ci in toata incaperea. Oamenii incepusera sa vorbeasca, mai relaxat si mai tare, trecand pentru moment peste motivul adunarii noastre, iar pe unele fete se puteau zari chiar si zambete ceva mai largi.
- Si ce faci acum, Tibi? m-a intrebat Laci bácsi, tot in romana. In astfel de situatii, e un lucru practicat in comunitatea maghiara, iar unchiul meu dorea sa fie politicos, chiar daca asta insemna sa se chinuie un pic si sa-si impleticeasca limba. Unde mai pui ca Alexandra intelegea maghiara conversationala... Cred ca mai degraba era nepoliticos cu sotia sa, care nu stiu cat intelegea, sau cat mai intelegea, limba romana. Cu fotbalul ai incheiat socotelile, nu? Parca asa stiam.
- Da... De-atunci, din 2008. Nu mai avea rost... Cand mai multi oameni iti zic ca esti beat, te duci si te culci, nu?
- Ei, nu fi prea aspru cu tine, mi-a spus dupa ce a zambit pentru o secunda. Daca n-ai fi renuntat asa de usor, cine stie? Eu zic ca era loc si pentru tine in fotbal.
- Poate.
- Si.. ? nu mi-ai raspuns. Cu ce te ocupi acuma?
- Lucrez la o fabrica acum, controlor de calitate.
- Fabrica?!
a reactionat usor mirat. Nu stiam ca mai sunt si fabrici in Romania. Si unde? Tot in Sfantu Gheorghe esti?
- Da, tot in Sfantu. E o fabrica germana...
- Si nu vrei sa pleci? Nu e un oras prea mic? La varsta ta, ai lumea la dispozitie.
- Nu, nu vreau sa plec. Mi-e bine acolo.

- Inteleg, ti-s dragi locurile, dar... Adica si mie mi-a fost drag si inca mai imi este drag Targu Muresul, dar de-abia asteptam sa plec cat mai repede de acolo.
- Mai am timp sa ma razgandesc, dar deocamdata... nu, n-am ganduri de plecare.

- Si? Iti place acolo la fabrica? m-a intrebat in continuare surprins, pe un ton ce nu prea ma lasa sa raspund afirmativ.
- Da, i-am raspuns sigur, alegand sa nu ma las influentat.
- Asta e bine. Important e sa-ti placa.
- Bine... e un loc de munca pana la urma, nu placerea primeaza, am completat zambind.
- Ba eu zic ca da. Din punctul meu de vedere, sigur, mi-a replicat serios. Trebuie sa-ti placa ceea ce faci, altfel ajungi sa te simti mizerabil. Trebuie sa te gandesti foarte bine, asta vrei sa faci toata viata de acum inainte?
- Da, nu stiu ce sa zic... Deocamdata sunt multumit. Pot sa spun ca mi se potriveste domeniul asta. M-am integrat destul de bine. A, si apropo. V-am spus mai devreme ca mi-am incheiat socotelile cu fotbalul. Ei bine, am mintit un pic. Ha. Fabrica noastra are o echipa de fotbal, la care eu sunt un fel de antrenor.
- Da? I-auzi.
- Da... jucam in Cupa Fabricilor.
- Cupa Fabricilor? Ce mai e si asta?
m-a intrebat amuzat.
- E o competitie intre fabrici. Se tine o data pe an. Jucam cu alte fabrici din Mures, Brasov, Sibiu...
- Aha. Si zici ca esti un fel de antrenor?
- Cam asa ceva.
- Si? Iti place sa fii "un fel de antrenor"?

- Da. La inceput mi-a fost mai greu... nu prea mi-a placut, dar dup-aia...
- Normal. Inceputul e cel mai greu intotdeauna, mi-a replicat zambind fortat, parca dorind sa nu dea cuvintelor prea multa apasare. Deci esti multumit cu viata pe care o duci. Ma bucur. E bine atunci. Si oricum, esti tanar, mai ai timp sa-ti schimbi cariera, nu e o problema.

Deja incepuse sa ma enerveze putin marele meu unchi si tonul lui condescendent. De la nivelul sau, ma privea doar cu bunavointa. Ce sa facem, bai Laci? Nu putem fi toti jucatori cu peste 100 de selectii in nationala si nu putem toti antrena in Ligue 1. Scuza-ne, te rog. N-am putut sa ma abtin, asa cum stiam ca ar fi trebuit, asa ca i-am replicat usor defensiv:
- Spuneti asta pentru ca v-am zis ca lucrez intr-o fabrica. Daca va spuneam ca sunt arhitect, imi mai spuneati lucrurile astea?
- Da. Bineinteles.
Spuneai pe dracu', mi-am zis in gand si am lasat-o balta. Au urmat alte cateva momente de tacere, timp in care ne-au fost servite niste paste, apoi am revenit la sentimente ceva mai bune si am decis sa mai acord o sansa conversatiei noastre.
- Si dumneavoastra? Am vorbit pana acum numai despre mine...
- Bine. Chiar foarte bine pot sa spun, mi-a raspuns ambiguu, dupa care si-a reasezat tacticos servetelul in poala.
- Cum e in Qatar?
- Cald. Foarte cald. Dar mie asa-mi place. Si e foarte frumos, cel putin in Al Khor, unde sunt, e superb.
- Nu pot sa nu va intreb. E adevarat ca parasiti totusi Qatarul si veniti selectioner? intrebarea asta i-am pus-o, recunosc, si cu gandul la Martinica.
- Scuza-ma, da' nu pot sa-ti raspund. Intelegi...
Nu, nu inteleg, secretosule. Suntem intre noi, poti sa zici, doar nu ma duc la presa sa te parasc.
- Da, sigur...
- Da' pot sa-ti spun, in schimb, ca lucrez la un proiect acum. Maine ma duc in Ungaria sa vad ce si cum. Si nu e vorba despre nationala Ungariei.
- Interesant...
- Intr-adevar, daca merge pana la capat acest proiect, va fi ceva frumos. Dar, din pacate, depinde de atat de multe lucruri, incat... Dar e de datoria mea sa incerc. Trebuie sa incerc.

Odata incheiata masa, am asteptat sa plece primii oameni, apoi i-am facut semn Alexandrei sa plecam si noi. Ne-am luat la revedere de la rudele mele si am iesit in curtea bisericii, iar mai apoi in parcare. Acolo am dat din nou de Laci si Klara, care parasisera biserica cu putin timp inaintea noastra, astfel ca ne-am luat iarasi ramas-bun.
- Din pacate, uite ca doar la astfel de ocazii mai apucam sa ne vedem si noi, a incercat sa conchida unchiul meu.
- Da... Ce sa facem? Oricum, mi-a facut placere.
- Si mie. Auzi. Ia lasa-mi si mie numarul tau de telefon. Nu cred ca-l mai am.
- Da, sigur... Si am inceput sa i-l dictez, usor surprins. La ce i-ar trebui numarul meu?
- La revedere, Tibike. Mi-a parut bine, Alexandra.

Share this post


Link to post
Share on other sites

*yogibeer: Cine stie?

- Patru luni. De-asta.
- Ce patru luni, dom'le?
- Pai ba, asta. Noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie, aprilie. Patru luni.

Inca o zi obisnuita la munca si inca o pauza de tigara alaturi de nea Vasile. Ca de-obicei, am asteptat putin, n-am scos un cuvant, asteptand sa inceapa el o discutie marca inregistrata.
- Bun, i-am raspuns, trecand peste aritmetica elementara. Ce-i cu ele?
- Pensia. De-asta, mi-a replicat satisfacut.
- Serios? am cautat confirmarea, putin dezamagit.
- Pai nu merit si eu? Dupa 41 de ani de munca? Baga-mi-as mana la p**a.
- Meritati, normal, n-a zis nimeni ca nu meritati...
- Sa vedem acuma, poate chiar mai repede.
- Sa iesiti mai repede? M-a aprobat din cap. Da' cum? De ce depinde?
- Poate schimba astia legea. Guvernul. Ponta.
- Da...
- De-asta. A cazut un pic pe ganduri, pret de cateva zeci de secunde, a mai tras un fum sanatos din tigara, apoi a continuat: Doua agentii (gesticuland cu doua degete). CV-ul.
- Cum adica?
- Firmele. Firmele de recrutare. De-asta.
- Pai pentru ce? Ca nu inteleg.

- Cum de ce? Sa ma duc.
- De la Scheff?
- Pai de unde? Nu la Scheff suntem noi? De-asta.
- Stai, dom'le, ca eu tot nu inteleg. Adineauri ai zis ca mai ai patru luni si iesi la pensie.
- Pai si ce?
- Ce rost mai are sa... ? De fapt, matale stii mai bine
, aducandu-mi aminte cu cine stau de vorba.
- Nu conteaza, bai... de-asta. Eu incerc, caut, daca suna telefonul, nu mai stau un minut aicea. Aicea nu-i de stat.
- Da...

- Acuma, cand? Luni, cand am fost liberi. M-am dus... le-am luat la rand. Toate zona industriala. De-asta.
- Da? Unde? La Autoliv?
- Autoliv, MTK, Masterplast, Dunapack, Gamma... tot, tot.
- Nu stiu de restul, da' Autolivul am inteles ca plateste mai prost ca noi.
- Ei p**a. Cum? Naaa, nu exista.
- Asa am auzit, nea Vasile, ca incepi cu noua milioane.
- Prin firma de recrutare. Se poate, nu zic. Treb'e si aia... Comisionu'. De-asta. Da' dupa sase luni iti face... optispe, douazeci, depinde de pregatire.
- Ma rog, asa o fi...

- Am eu pe cineva... lucreaza de un an. Mi-a aratat fluturasul. Sa pic jos. De-asta. (cu gura pana la urechi)
- Cat avea?
- 2400. In mana.
- Bun.
- Pai eu ce zic aicea? Tre' sa te duci, sa cauti, sa incerci in alta parte. Mai ales voi. Astia tineri. Va pierdeti vremea la Scheff. In locul tau... ha, ha, eram plecat de mult. Ma duceam la INA. De-asta.
- Pai si de ce nu va intoarceti la INA? Daca tot vreti sa plecati.

- Unde-a scuipat Vasile, nu mai linge. Nu ma mai intorc. Plus, la varsta mea, sa fac naveta... Da' tu esti tanar, bai... de-asta. Macar ai mai incercat in alta parte de cand te-ai angajat?
- Nu.

- Pai de ce, bai? Eu nu va inteleg. Tu tre' sa-ti cauti, sa te duci la mai bine. N-o sa vina la tine nimenea la usa sa te cheme sa-ti ofere loc de munca. N-o sa te cheme nimenea la mai bine. Tre' sa umbli, sa vezi...
- Aha... Da' ati aflat-o pe ultima?

- Ce?
- Ne maresc astia salariile si noua.
- p**a mareste.

- De luna viitoare, serios. S-a discutat la sedinta. Nu-i pacat sa plecati tocmai acum?
- De cand tot zice ei ca mareste... Nu-i mai crede nici pulea. Mareste... cu 50 de lei.
- Buni si-aia, nu?
- Aia da. Ti-i da, nu ti-i ia. De-asta. Hai c-am plecat la masina, c-am stat destul
. Si a rupt-o la fuga prin hala.

Amuzat, cu bateriile aproape reincarcate, m-am intors la masa mea de control, hotarat sa-mi termin munca. Din fericire, totul a mers ca uns, n-am descoperit nimic in neregula, iar cu o ora inainte de terminarea programului eram gata, asa ca am zis sa dau o tura pe la masina la Martinica. Dupa cum am mai zis, cateodata aveam chef de el, cateodata nu. Acuma parca aveam.
- Forta Steaua, hei! Forta Steaua, hei! Forta Baneel Nicolitaa! mi-am facut intrarea.
- Ce-ai, ba ungure? m-a intrebat, prefacandu-se usor jignit si deasupra nivelului ironiei mele.
- Zi ca nu-ti place melodia, ca nu te cred.
- Mi-a placut, recunosc, da' la vremea ei cand a fost...
- Ai vazut? Cu greu ma puteam abtine sa nu rad in hohote, nu atat de ceea ce zicea, cat de tonul serios pe care vorbea. Cum era? Steaua e fermecata... echipa noastra calificata...
- Da' gata, ma, ce atata? N-ai de lucru?
- Nu.
- p**a mea, stai si freci p**a toate ziua si vii sa ma futi pe mine la cap aicea. Bravo, ma.

- Ba, fii atent. Am vorbit cu unchiu'.

- Cu Bölöni? devenind brusc interesat.

- Normal, doar nu cu unchiu' Pisti de la Odorhei.

- Si?

- A zis ca nu se duce la nationala Ungariei. Are el alt proiect.

- I-auzi. Astia in presa au dat ca sigura mutarea.

- Aia-n presa sunt si prosti.

- Ceva nu-i convine lui... Poate ca nu-i place selectioner. Poate-i place sa fie zilnic alaturi de echipa.

- E p**a. Iti zic eu ce nu-i convine. Banii. Nu-i ofera federatia destui.

- Cine stie? Da' nu ti-a zis?

- Nu l-am intrebat.

- Pai si-atunci cand a plecat de la Romania, s-a dus la Sporting. Futu-l in gura sa-l F*t. Cat a stat? Niciun an, nu? A stat putin, oricum, la noi, da-l in p**a mea de ochelarist. Putea sa faca performanta atunci, la generatia care o aveam.

- Ba Martinica, da' ai auzit-o pe ultima?
- Ce?
- Ne maresc astia salariile.
- Maresc o p**a. Fix o p**a maresc. Nu mareste nimeni nimic, ma, stai tu linistit.

- Ba, da' eu nu inteleg. Ce-i asa greu de crezut? Parca nu ni le-au mai marit niciodata pana acum...
- Eu oricum plec, ma doare-n p**a.
- Si tu, ma?! Ce-aveti, ma, toti? Ce v-a apucat?

- Ma intorc la Constanta. In primavara, cel tarziu. Ma duc in santierul naval.
- Ei da?

- Nu mai merge, ba ungure. Munca multa, bani putini. Am un copil de crescut.
- Da... Ai muncit de te-ai spetit si tu. Pai si pe santier?
- Ba, nu-i usor nici acolo, da' macar bani mai multi.
- Serios?!

- Categoric. Suta la suta iti spun. Da' ce? N-am mai lucrat? Am lucrat si in santierul naval, si pe ambarcatiuni.
- Unde-ai lucrat, ma? Pe ambarcatiuni?

- Da, ungure, am fost fochist. Nu vedeam soarele toata ziua. Pupam pamantul de fiecare data cand calcam pe el.
- Nasol.

- Da' castigam bine, sa stii. In plus, ma intorc si eu acasa, unde m-am nascut... Si chiar daca nu gasesc la santier acolo, ma intorc la regia autonoma de transport.

- Ce, ma?

- Da, ba, pai eu am lucrat trei ani acolo. Am fost controlor. Faceam la bani, mama, mama... Si acu' doua luni m-au sunat. Mi-au facut oferta sa ma duc. Da' nu mai merge cum mergea inainte...
- Aia da.

- Litoralul la doi pasi... Nu? Distractie, alcool, sex, droguri.

- Ai bagat droguri?

- In tinerete... Pai pe litoral cine n-a bagat? Da' cel mai mult si cel mai mult stii de ce ma bucur? Ca scap de unguri. Plec din ungurimea asta de doi lei, beli-mi-ati p**a cu totii sa mi-o beliti. De-abia astept, nu mai pot.
- Acolo dai de tatari.
- Ce treaba am cu ei? N-am nimic cu ei. Cu ungurii si cu tiganii, atat am eu probeleme.
- Foarte bine, ma, du-te. Ce sa-ti zic? Iti urez succes.
- Hai, du-te odata si tu, ca ia uite ce mi-ai facut! Douaj de piese nesuflate, neinseriate, vai de p**a mea. Mai fac eu norma acuma din p**a!
- Hai c-am plecat.
- Ba, ba! Stai. Da o guma, ca stiu ca ai.
- N-am. Nu mai am...
- Da, ba, o guma, da-ti-ar gulasu' in foc sa-ti dea! Nu fi muist.
- N-am, ma.
- Sa mori tu ca n-ai? Sa moara toti ungurii ca n-ai?
- Serios ca n-am.
Aveam.

Share this post


Link to post
Share on other sites

- Mai tii minte cand am fost aici prima data? am intrebat-o pe frumoasa blonda din stanga mea, dupa ce mi-am aprins o tigara. Stateam amandoi culcati in pat, cu privirile nefocalizate indreptate spre tavanul camerei de pensiune in care ne aflam.
- Cum sa nu tin minte? Era vara... Era cald... Nu ca acum, mi-a raspuns zambind, dar parca usor deranjata de anotimpul in care ne aflam.
- Mie sa stii ca-mi place iarna.
- Da' si mie. Doar ca imi place mai mult vara. Si a ras.
- Da' sa stii ca gresesti. Nu era vara. Era septembrie.
- Da? Oricum, stiu ca era cald. Am facut baie in lac, mai stii?
- Uite asta nu mai stiu... Minteam, stiam perfect. Ca nu facusem. Stiu, in schimb, ca ti-am luat o bratara de la toneta aia de suveniruri... Pff, parca nici nu-mi vine sa cred ca au trecut cinci ani. Iarasi cinci ani, simt ca parca toate lucrurile din viata mea s-au intamplat acum cinci ani.
- Da... Ea, deloc impresionata de perioada de timp care se scursese de la ultima noastra intalnire. Ce copii eram. Mai am bratara si acum. Pe undeva... Si a ras. Din nou. De altfel, o facea mai tot timpul. Era "toata un ras", cum se zice. Cu motiv sau, de cele mai multe ori, fara. Ii statea bine insa, iar mie imi placea teribil de mult s-o vad razand. Avea un zambet impecabil, acompaniat de niste ochi albastri mari, un par blond natural ca mierea si o silueta trasa prin inel, ca de viespe. Hiperbolizand-o un pic, o zeita. O zeita in miniatura, caci avea vreo 1.64. Jojo, fiindca asa ii spuneam eu, si lumea in general (desi nu-i placea sa i se spuna asa), era mai in varsta ca mine, avea 28 de ani, pe care nu-i arata insa, si prezenta doar niste schite de feminitate. Schite de feminitate pe un mare si intarziat fond al copilariei. Dar nu ma lasam pacalit o secunda, eram constient ca era o fata inteligenta, isteata, abila, umblata prin lume, deloc naiva.

- Si totusi, ce ti-a venit? am intrebat-o aparent spontan. Numai ca era o intrebare pe care as fi vrut sa i-o adresez de cand i-am primit mesajul. I-am pus-o de-abia acum, poate dintr-o oarecare teama sa nu stric ceva. Vorbind. Nu prea vorbisem pana in momentul asta, dar acum ma simteam putin eliberat. Intalnirea noastra isi atinsese punctul culminant, obtinusem "maximum din faza", cum se zice in fotbal.
- Nu stiu, mi-a raspuns dupa ce a ras inca o data. Pur si simplu, am vrut sa vad ce mai faci, daca mai traiesti. Nici nu ma gandeam ca mai ai numarul asta... De ce? Te-am speriat? m-a intrebat amuzata. As fi vrut sa-ti vad fata cand mi-ai citit mesajul!

Cert e ca nu ma mai asteptam de mult timp la vreun semn din partea ei, de aceea cand i-am citit mesajul n-am stiut cum sa reactionez. As fi tentat sa spun ca uitasem de ea... insa nu e adevarat, nu o facusem, pentru ca n-aveam cum. Ziua aceea petrecuta in compania ei acum cinci ani a fost una dintre cele mai frumoase din viata mea, dar m-am convins la putina vreme ca nu si din a ei. A plecat la Targu Secuiesc, am vorbit la telefon vreo doua zile, apoi a incetat sa-mi mai raspunda la apeluri, asa ca m-am resemnat. Dezamagirea nu a fost atat de mare, pentru ca intr-o oarecare masura ma asteptam. Nu ma simteam de nivelul ei, si nu-i puteam oferi mai nimic din ceea ce o fata ca ea, probabil, isi dorea si, mai mult ca sigur, putea sa obtina.

- M-am mirat, iti dai seama. Normal... Cinci ani nu te mai vad, nu mai aud nimic de tine, nu mai stiu nimic de tine, si... brusc, imi dai mesaj sa ne vedem.
- Te-am lasat sa ti se faca dor de mine. Nu te-ai prins? Pentru inceput chiar as fi vrut un raspuns serios din partea ei. Vazandu-mi sobrietatea fetei, a continuat: Asculta, eu sunt plecata din tara de... vreo patru ani. Vin rar acasa, o saptamana, doua cel mult, pe an. Ba chiar acum vreo doi ani n-am venit deloc. Si cand vin, n-am timp sa ma vad cu toti pe care as vrea sa-i vad. Si...
- Da? Unde esti plecata? am intrerupt-o. Am realizat in timp ce ma lamurea ca, la urma urmei, nu-mi era datoare cu foarte multe explicatii. Obiectiv vorbind, noi doi avusesem o chestie acum multi ani si atat. Nu vroiam sa para ca eu acordam acelor momente o mai mare insemnatate decat era cazul.
- In Ungaria.
- Serios? S-ar putea sa merg si eu acolo. Minteam, n-aveam deloc de gand sa ma duc.
- Ei da?
- Da, m-a chemat cineva la Budapesta, sa lucrez. Aici spuneam adevarul. Cu cateva zile inainte, primisem un telefon de la Laci bácsi, proaspat angrenat intr-un nou proiect, de data asta in fotbalul maghiar. Mi-a propus foarte direct si fara prea multe explicatii sa vin in Ungaria, alaturi de el, sa-i fiu un fel de servitor sau ceva. Evident, m-am simtit jignit de oferta. I-am spus ca ma mai gandesc, din politete, caci daca era sa fiu sincer i-as fi urlat in telefon un raspuns negativ acompaniat de o injuratura sanatoasa. Eu eram legat sufleteste de Sfantu si eram multumit si impacat cu viata mea, asa ca ar fi fost nevoie de ceva cu totul extraordinar pentru a ma face sa iau in calcul macar sa plec.
- Si eu tot in Budapesta sunt! Poate ne vedem.
- Da. Poate. Da' tu ce faci acolo? Ce lucrezi?

- Lucrez intr-un club. De fapt, nu intr-un club, ci in cel mai tare club! Daca vii, tre' sa treci neaparat. In mod normal, tre' sa stai la coada cateva ore ca sa poti intra, da'... te rezolv eu.
- Iti dai seama ca trec. Si ce faci acolo?

- Ospatarita, mi-a raspuns nu la fel de entuziasmata ca mai devreme.

- Cu atat mai mult o sa trec. Stau si la coada, numa' sa te vad in sortulet.
- Ha, ha.
- Si? Cum e acolo?
- Super fain, iti dai seama, e Budapesta! Oras frumos, mare... imens! Poti sa faci orice iti trece prin cap. Nu ca-n Targu, sau Sfantu, unde ai doua baruri, un patinoar, si aia e. Nu se compara.
- Stiu ca-i frumos si ca nu se compara, am fost si eu o data la Budapesta. Bine, asa, in fuga, nici macar o zi n-am stat... Oricum, sa inteleg ca-ti place.
- Foarte mult. N-are cum sa nu-ti placa. Tre' sa vii, Tibi! Tre' sa vii neaparat! mi-a spus in joaca.
- Da...
- Serios. Tre' sa pleci din orasul ala prafuit. Asa cum am plecat si eu din Targu. Nu te-ai saturat?
- Probabil ca o sa vin. Mai mult ca sigur nu, totusi. Vroiam si eu sa-mi dau importanta, ca m-as putea duce, dar adevarul e ca mie nu-mi trebuia Budapesta. Nu-mi trebuia un oras mare, nu-mi trebuia un loc unde "sa pot face orice imi trece prin cap". Nu-mi treceau asa multe prin cap, la o adica, si oricum acele lucruri puteau fi facute foarte bine si la Sfantu. Ba mai mult, imi displacea ideea unui oras mare, agitat, tumultuos. Mie imi trebuia liniste, liniste pe care o aveam.

N-am mai zabovit foarte mult, iar observand ca afara se facuse deja intuneric bezna, m-am ridicat din pat. Mi-am amintit brusc de Alexandra, si de faptul ca urma sa se intoarca de la serviciu in curand. Aflandu-ne in perioada dinaintea sarbatorilor de iarna si dat fiind domeniul ei, lucra mai mult ca de-obicei, asta in timp ce eu eram liber, industria fiind in hibernare vreo doua saptamani.
- Mergem? am intrebat-o in timp ce ma incheiam la camasa.
- De ce? Tre' sa ajungi undeva? m-a intrebat la randul ei, usor surprinsa.
- Da. Acasa.
- Bine, daca te grabesti...
- Pai pana te duc inapoi la Targu, pana ma intorc, se face tarziu...
- Ok, ok, mergem. Sa inteleg ca te asteapta cineva acasa?
- Da...

- Opa. Ceva serios? Nu... Nu-mi spune ca esti casatorit (razand). Da' n-ai verigheta.
- Nu sunt casatorit, da' nici mult nu mai am. Urmeaza.
- Si? O cunosc pe nefericita?
- O mai tii minte pe Alexandra?
- Nu! Pe bune?! Inca mai esti cu ea?
- Da.


Am plecat de la Reci spre Targu Secuiesc s-o duc acasa pe Jojo, apoi m-am intors acasa, inainte ca Alexandra sa se intoarca de la munca. Anticipand blamarea voastra, tin sa va spun ca ceea ce facusem in ziua aceea nu era un lucru deloc obisnuit pentru mine. Am inselat-o doar de doua ori pe Alexandra, de fiecare data cu aceeasi fata, la diferenta de cinci ani. Se poate pune ca am inselat-o doar o data?
Sigur, poate parea un nonsens, dar cred ca am fost loial fata de Alexandra in toata aceasta lunga perioada petrecuta impreuna. In ziua de azi, mai loial de atat e greu sa gasesti. Bine, oamenii se inseala unii pe altii de cand exista pe Pamant, din varii motive, doar ca in prezent parca isi fac un scop din asta, devenind si un fetisism. Risti sa fii luat chiar de fraier de catre cei din jurul tau daca esti fidel si devotat perechii tale, lucru pe care l-am simtit pe pielea mea in perioada in care am fost fotbalist, in special la KSE.

Share this post


Link to post
Share on other sites

E timpul, din nou, pentru putina istorie.

La scurt timp dupa venirea mea la KSE Targu Secuiesc (apropo, un pleonasm, dar daca merge in cazul echipei UTA Arad, merge si aici), am inceput sa frecventez alaturi de cativa dintre coechipierii mei discoteca mare din oras. Eram in 2004, nu venise inca era cluburilor, iar eu aveam 17 ani. Meciurile de campionat le jucam vinerea sau sambata dupa-amiaza, asa ca serile de sambata ne surprindeau aproape fara greseala facandu-ne de cap in acel local, unde probabil se aduna tot tineretul din oras si din satele din jur.

Surprinzator, discoteca din Targu Secuiesc era net superioara celor existente in Sfantu Gheorghe la momentul respectiv. Era mai incapatoare si mai aglomerata, avea animatoare in custi, jocuri de lumini si fum, preturi mai accesibile, ce sa mai... era raiul pe Pamant.
Atunci si acolo am cunoscut-o pe Jojo, care era o mica vedeta locala si o prezenta permanenta pe ringul de dans, spre deosebire de mine care preferam sa stau pe margine si sa ma matrafoxez. Am remarcat-o imediat, la fel cum o faceau toti care roiau in jurul ei, dar n-am incercat niciodata s-o abordez. In perioada aceea imi incepusem relatia cu Alexandra si alte fete nu ma mai tentau. Numai ca Alexandra nu venea cu mine de cele mai multe ori, asa ca baietii nu prea ma intelegeau si ma luau peste picior de cate ori aveau ocazia. Iar ocazia cea mai mare, una clara de gol, o ocazie singur cu portarul daca vreti, a fost tocmai cand Jojo a venit sa ma invite la dans. Ea pe mine, retineti, contrar cutumelor sociale deci, indiferent de nationalitate. Surprins, am refuzat-o, dintr-un soi de instinct. Apoi insa, la presiunea baietilor si a hohotelor lor de ras zeflemitor, mi-am schimbat raspunsul si am dansat cu ea. Nu am facut-o convingator, am facut-o cu o oarecare retinere, am fost rece, iar ea a simtit asta. Mi-a zambit la sfarsitul melodiei, mi se pare ca mi-a si multumit, si m-a "lasat" sa plec, intuind cred motivul pentru care ma comportasem in acel fel.

Atunci am vorbit pentru prima oara cu ea. Incet-incet, in urmatorii aproape trei ani pe care i-am petrecut jucand pentru KSE, am ajuns sa vorbim mai mult, sa o cunosc mai bine si chiar sa ne imprietenim. Dar nimic mai mult. Recunosc, desi ma plictisisem de acea discoteca la un moment dat, continuam sa merg, poate si din dorinta de a o vedea.
Apoi, am plecat la Trans-Sil Targu Mures si n-am mai vazut-o un an de zile. Dupa ce m-am intors cu coada intre picioare de acolo si am luat decizia de a ma lasa de fotbal, am avut acel episod de ratacire, despre care am mai povestit. Era septembrie 2008, inceputul acelei perioade in care am inceput sa beau, mult si regulat, sa intru in hora jocurilor de noroc si sa ma sparg mai ceva ca statul iugoslav, cand am primit un telefon de la un fost coleg de la KSE. M-a chemat la Reci, la lac, acolo unde se stransesera mai multi cunoscuti, printre care si Jojo. "De ce nu?" m-am gandit, si m-am dus. De unul singur.
Am ajuns la Reci, i-am gasit, si mi-am parcat Golful langa celelalte masini adunate aproape de lac si aproape de gratarul fumegand. Mi-am luat o bere dintr-o lada aflata pe jos, imediat ce m-am dat jos si i-am salutat pe cei prezenti, si m-am rezemat de masina. Nu a trecut mult timp si Jojo a venit catre mine sa ma intrebe ce fac. N-am apucat decat sa-i ofer un raspuns de complezenta, pe masura intrebarii, ca m-am si trezit cu ea in poala. Reusise sa ma surprinda din nou, ca atunci cand m-a invitat la dans. Doar ca spre deosebire de acel moment, acum n-am mai refuzat-o, n-am mai ezitat, iar instinctul meu a fost sa-mi infasor mainile in jurul taliei ei, in cateva urale "la misto".

Am stat un pic asa, rezemati de Golfy al meu, am vorbit si ne-am jucat cu mainile, apoi ne-am asezat unul langa celalalt pe patura sa mancam, indata ce s-a facut carnea pusa pe gratar. Dupa ce-am mancat si am mai baut ceva (doar eu, nu si ea), ne-am cautat cateva momente de intimitate.
Ne-am plimbat prin imprejurimi pret de cateva zeci de minute, timp in care ea a vorbit mai mult. Nimicuri, nu-mi amintesc mai nimic din ce mi-a spus, singurul lucru pe care il retin e ca terminase Facultatea de Psihologie de la Sibiu.
La un moment dat, ajunsi in fata unei pensiuni, m-a intrebat razand:
- Luam o camera?
Am crezut ca glumeste si in loc de raspuns am zambit.
- Nu vrei? a insistat, provocandu-mi confuzie. Nu mai eram asa sigur ca glumeste.
- Vrei sa... ? Hai, i-am zis, asteptand in continuare sa dea inapoi, sa-mi zica ca glumeste. Spre uimirea mea, n-a facut-o. Eram mirat de cat putea fi de directa, obisnuit fiind cu Alexandra, cu care am avut nevoie de luni de zile pentru a-i propune sa "luam o camera". Mirat, dar incantat in acelasi timp. Cu o luna-doua inainte, mai mult ca sigur n-as fi calcat pragul acelei pensiuni alaturi de ea, numai ca la momentul respectiv imi cam pierdusem valorile, privind retrospectiv. Imi pierdusem reperele. De fapt, imi pierdusem cel mai important reper - fotbalul. Nu ma mai interesa nimic, ma lasam dus de val.

Asa s-a scris istoria dintre mine si Jojo. Nu regret nimic nici acum, la multa vreme dupa ce mi-a venit mintea la cap. A fost o zi pe care mi-o voi aminti toata viata.
Daca aerele de fotbalist-vedeta mi-au adus-o pe Alexandra, la fel, dezamagirea cauzata de ratarea carierei mele de fotbalist iata ca mi-a adus acea frumoasa zi cu Jojo.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cumpana dintre anii 2013 si 2014 am petrecut-o acasa, alaturi de Alexandra si de cuplul nostru prieten, Radu si Andreea. Devenise un fel de traditie in ultimii ani. Alexandrei ii placea mult de ei, Andreea era cea mai buna prietena a sa inca din copilarie, dar mie, sincer, mi se pareau plictisitori. Insa nu ma deranjau cu adevarat, asa ca ii faceam pe plac iubitei mele si nu strambam din nas atunci cand isi dorea sa-si petreaca timpul cu ei.

Concediul a trecut ca vantul, iar inca din 3 ianuarie, mai devreme decat as fi vrut, a trebuit sa ma intorc la munca si la viata mea de zi cu zi. Mai era si vineri... Bine macar ca eram schimbul doi.

In primul meu drum catre Scheff pe anul 2014, m-am intalnit cu un coleg, Zoli. "N-am inceput bine anul" mi-am zis in gand. N-aveam nimic cu Zoli, era un baiat de nota 10, cu care ma intelegeam, doar ca mi se parea obositor. Deborda de energie, vorbea in continuu, radea intr-una, de cele mai multe ori de ceea ce chiar el spunea. Dar poate cel mai enervant lucru la el era ca punea intrebari la care tot el raspundea imediat, fara sa-ti dea nicio sansa sa raspunzi.
Ne-am salutat, apoi si-a inceput recitalul. Mi-a povestit vrute si nevrute in cei 2-300 de metri in care am mers impreuna, fara ca eu sa-l intreb nimic. Sute de cuvinte care au trecut pe langa mine, fara rost...
Cateva, insa, au reusit sa-mi patrunda in urechi. "Ia uite-le p-astea doua, frate. Sa-mi F*t una." mi-a spus, atragandu-mi atentia asupra a doua fete ce-au trecut pe langa noi, ca mai apoi sa conchida: "Ba, da' nu stiu cum se face, frate, da' astea mai mici sunt mai bune". Intr-adevar, erau "bune" cele doua fete si erau mici de inaltime.

Ajuns in fabrica, mi-a venit sa sarut podeaua halei, atat eram de bucuros ca scap de Zoli. El urma sa mearga in treaba lui, la masina, eu la masa mea de control, acolo unde ma puteam bucura de liniste.
M-am asezat pe scaun si am inceput sa-mi fac actele. Atunci am realizat ca nu mi se facuse deloc dor de locul meu de munca, chiar daca in ultimele zile in care am stat acasa ma cam plictisisem. Nici de restul colegilor nu mi se facuse dor, nu numai de Zoli. Si nici lor de mine. Ne-am salutat anost, singurul lucru care trada faptul ca era prima zi de munca dupa concediu si prima zi in care ne vedeam in noul an era urarea de "la multi ani", rostita pe acelasi ton anost.
Mi-a trecut apoi prin minte un gand care m-a speriat. Devenisem cu totii niste roboti, iar eu aveam in fata mea inca un intreg an de zile in care urma sa fac acelasi lucru. Un intreg an tras la indigo cu cel care tocmai trecuse. Si cu cel care trecuse inaintea acestuia s.a.m.d.
"Atat e? Gata?" m-am intrebat usor inspaimantat si coplesit.

Apoi insa, am fost distras de la aceste ganduri cand m-am apucat efectiv de lucru. Pret de aproape doua ore am muncit si n-am gandit, verificand cu binecunoscuta-mi seriozitate piesele luate prin sondaj de la masini.
Fiind prima zi, dupa multe zile in care masinile nu au functionat, cateva dintre ele au avut probleme la repornire, asa ca nu au putut produce piese. Pentru mine asta era o veste buna, aveam mai putine piese de controlat. De-obicei era o veste buna, caci acum am avut mai mult timp sa ma gandesc aiurea...
Inainte de pauza de masa, adica la jumatatea programului, eram gata. Am profitat si am zabovit ceva mai mult in sala de mese. Acolo, i-am putut asculta din nou pe Martinica si pe nea Vasile. Uite, de asta parca imi era dor.
- Ia zi, Mariane, te-ai dus la chef?
- Ce chef, nea?
- Pai cum, ba, de-asta? Cum adica ce chef? Chefu' de sfarsit de an. De-asta. Organizat de societate.
- Nu m-am dus, bre, ce sa caut? Eu am bani de restaurante?
- Pai nu, nu, nu. Costurile suportate de societate. In mare parte, de-asta.
- Nu s-a mai tinut, nea Vasile, cheful. Ar fi mers prea putini, asa ca s-a anulat, am intervenit in discutie.
- Ei da? Ia uite, ba, de-asta. Poate daca platea societatea tot, ar fi... de-asta.
- Nici asa n-as fi mers, nea. Pai ce fac? Ma duc sa stau la masa cu astia care-i vad toata ziua? Cu unguru'? M-am saturat de el, da-l in p**a mea, a dat-o Martinica pe mistouri.
- O mai scoti si tu pe doamna la restaurant, bai nesimtitule. De cand n-ai mai scos-o?
- Da' n-ai tu treaba, ungure, ce fac io cu nevasta-mea.
- Zi, ma, de cand?
- Da' nu conteaza... Uite, sa-ti zica nea Vasile mai bine.
- Ete p**a, de-asta.
- Ai vazut? Vine un moment cand nu mai e nevoie s-o scoti asa des prin oras, pe la restaurante... cand ai un copil, ai alte lucruri mai importante de facut...
- Eu nu stiu cum sta femeia aia cu tine, bai Martinica...
Desi evident vorbeam in spirit de gluma, era si un sambure adevar in aceasta ultima replica a mea. Sotia lui Martinica era o bruneta frumoasa, care venea si dintr-o familie cu stare materiala buna din cate mi-a povestit el, in timp ce el... era vai de capu' lui. Nu prea reuseam sa inteleg. L-am si intrebat o data, cu ceva timp in urma, in mod serios, nerezistand curiozitatii, cum a reusit sa puna mana pe ea. S-a atacat imediat si mi-a raspuns vulgar, previzibil. Apoi, s-a calmat si a inceput sa-mi explice cum ca "nu conteaza partea materiala, nici partea fizica, ci partea sufleteasca". Am zambit si am lasat-o balta.

Apoi, cei doi, impreuna cu alti colegi, s-au angajat in eterna discutie ce avea ca tema greutatea vietii de la Scheff, povara lucrului in schimburi, munca multa si banii putini primiti in schimbul ei. Eram satul de aceasta dezbatere intr-un singur sens, asa ca am plecat.
Chiar si dupa aceasta lunga pauza de masa pe care mi-am permis sa mi-o iau, mai aveam inca vreo trei ore de omorat. I-am cerut unei colege un rebus, dar si de acela m-am plictisit rapid. Am citit apoi pe telefon toata presa ce o puteam citi, dar in cele din urma n-am avut incotro si am cazut din nou pe ganduri. Aceleasi ganduri care mi-au trecut prin minte si la inceputul programului.
Am simtit parca dintr-o data ca n-am aer. Ca ma aflam intr-o incapere cu pereti care se strangeau in jurul meu. Nu se intamplase nimic, nu se schimbase nimic, dar era pentru prima oara cand incercam aceasta senzatie de sufocare. Nu era decat inceputul unui nou an, care, de fapt, nu insemna nimic. Dar iata ca aceasta conventie de divizare a timpului ma impingea sa meditez serios.
Mi se parea logic acum totul. Intelegeam, in sfarsit, de ce simteau oamenii nevoia de a sarbatori trecerea dintr-un an in altul, de a sarbatori "revelionul". Din nevoia unui final si a unui start, a unui sfarsit si a unui inceput. Nevoia de a o lua de la capat cu forte proaspete si cu speranta.
Numai ca eu nu sfarseam nimic si, mai ales, nu incepeam nimic. Nu luam de la capat absolut nimic, deci stiam perfect cum avea sa decurga noul an. La fel ca cel dinainte. Ce forte proaspete sa-ti mai aduni in cazul asta? Ce speranta sa mai ai?

Ironia sortii era ca eu asta mi-am dorit. Sa am liniste, stabilitate, sa am o viata lipsita de zbucium si de surprize. O viata structurata si previzibila. De fapt, plictisitoare. Ei bine, uite ca acum tocmai asta ma speria. Ma coplesea teribil.
Totul mi-era clar. Ce putea sa urmeze? Sa ma casatoresc cu Alexandra, sa avem un copil, eventual doi, sa lucrez in continuare, fara perspective serioase de a avansa, la Scheff Automotive, de unde poate sa ies chiar si la pensie.
Un singur gand mi-a mai trecut prin minte, mi-am amintit de vorbele lui Zoli, "astea mai mici sunt mai bune", si am pus mana hotarat pe telefon.
- Buna seara.
- Da?
- Tibi sunt.
Aveam vocea tremuranda.
- Stiu. Salut, Tibike.
- De ce v-am sunat... Eram prea agitat, asa ca am trecut direct la subiect: mai e valabila propunerea?
- Poftim? A, propunerea. Sigur, mai e valabila.
- O accept. Vin.

Edited by Tibi

Share this post


Link to post
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
Sign in to follow this  

×
×
  • Create New...

Important Information

Pentru înregistrarea pe acest forum va trebui să acceptaţi termenele de utilizare a forumului disponibile aici: Terms of Use. Acest forum folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența de navigare și a asigura funcționalițăți adiționale. Detalii privind politica de confidenţialitate şi cookies sunt disponibile aici: Privacy Policy