Inapoi La A.B.Cul Fotbalului

[Alexandru H.]

Alexandru Nistor (nascut in 1972)

• Manager Fotbal Company Municipal Onesti (2009-)
  
  
  Reguli
  
  • No cheating. Fara programe de scout/editing, fara reload
    
  • Cumpar doar jucatori recomandati de scouti
    
  • Nu antrenez echipe nationale in acelasi timp cu o echipa de club
    
  • Fara obsesii de genul “antrenez o echipa 30 de ani neintrerupt”. Mi se pare plictisitor.
    
  • Numai echipe romanesti. Maxim 5 jucatori straini in echipa.
    
  • Interes mai mare decat e normal pentru fondurile clubului si ale patronului.
    
  • Banii primiti de manager prin contract au o valoare similara cu cea din real-life. Adica o oferta foarte buna nu trebuie refuzata doar pentru ca in-game nu imi foloseste la nimic.
    

  Capitole

  Predoslovie

  Capitolul I. Viata mea (1972-2009)

  Capitolul II. O propunere acceptata (mai 2009)

  aici. Va multumesc!

  Va rugam sa nu postati comentarii in acest topic. Thread-ul pentru comentarii, insulte, laude, sfaturi si barfa e

[Alexandru H.]

Inceputul trebilor in a tine si arata mestesug unei cete de voinici cu rotundul ieste o osteneala cumplita Dara a scrie de aste trebi in limba stramosilor cu har si pricepere sa sparie gandul. A lasa iaras nescris, cu mare ocara infundat locasul ista di pi net de o sama de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gandul sa ma apuc de aceasta truda, sa scot lumii la vedere felul mestesugului cu rotundul, cu ce asezari sa bati cetele de vrajmasi, cum sa osebesti obladuitorii de vatamatori, cum sa bagi vrajba pe campul de bataie si cand sa te otarasti la ai tai sa zvarle rotundul in poarta, pi langa obladuitor.

Dzice-va nestene: prea tarziu ieste; dupa atate anotimpuri cum sa voru putea sti povestile adevarate? Raspunsu: lasata-au puternicul Dumnezeu iscusita oglinda mintii omenesti, scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, cele trecute cu multe vremi le va putea sti si oblici. Di asta cercai si io sa scriu viiata si faptele vestitului parcalab cu rotundul, Alexandru Nistor, cu osardie si cu multa osteneala sa scot lumii la vedere istorii.

Indemnatu-m-au mai multu lipsa de stiinta in limba ramniceasca de mestesugul cu rotundul, toate alte tari stiindu inceputurile sale. Laud osardiia raposatilor logofeti, carile au facut de dragostea mestesugului letopisete.Iara de discalicatul cel dintai al lui Nistor parcalabul nimica nu pomenesc. Ori ca n-au avut carti, ori ca le-au fostu destul a scrie de mai scurte viieti.

Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, sa-ti daruiasca dupa aceste cumplite vremi anilor nostri, candva si mai slobode veacuri, intru care, pe langa alte trebi, sa aibi vreme si cu cetitul cartilor a face iscusita zabava, ca nu ieste alta si mai frumoasa si mai de folos in toata viiata omului zabava decatu cetitul cartilor. Citeste dara cu sanatate aceasta a noastra cu dragoste osteneala.

Codin "Poponet" Maticiuc

Poet, prozator, academician

[Alexandru H.]

Motto: "In orice alta urbe as fi fost un simbol local. Ghinionul meu a fost ca m-am nascut si am jucat in orasul ce a dat lumii o zeita de 14 ani" (Alexandru Nistor)

Ca orice copil pe vremea aceea, am inceput sa bat mingea de fotbal pe maidan.In ciuda mamelor ingrozite ca renuntam la mancare si odihna de dupa-amiaza, ne adunam in carduri la marginea Onestiului (ma scuzati ca il numesc asa, dar Gheorghe Gheorghiu-Dej suna ca naiba) si bagam fotbal pana nu ne mai vedeam nici ochii si nici picioarele. Incalcam reguli, bagam talpa neregulamentar, ne trimiteam adversarii dupa paine sau, dupa caz, pasam victoriosi colegului de la "pomana", ce-l tinuse pana atunci de vorba pe portarul advers. Idolii nostri erau strict romani: Dobrin, Dumitrache, Iordanescu. Nu ca aveam norocul sa ii vedem des pe viu; prin intermediul unui prieten mai mare ce frecventa destul de des stadionul Sport Clubului din Bacau, aflam care sunt ultimele noutati in materie de dribling si rist.

Prin 1987, taica-meu, inginer la Mecon Onesti, m-a dus la nou-fondata echipa a fabricii. Oamenii aveau planuri mari cu echipa, mai ales ca dupa plecarea formatiei CSM Borzesti din oras, ramasese singura reprezentanta a orasului industrial. Revolutia m-a prins tot in formatia de juniori; insa datorita faptului ca mai multi titulari parasisera Romania pentru a-si incerca norocul in strainatate, am fost promovat in echipa mare. Pana prin 1994 am jucat relativ putin: eram rezerva si inca destul de necopt pentru cerintele Diviziei C. Lucrurile s-au schimbat radical odata cu implicarea concernului RAFO in fotbalul local.

In 1994 echipa noastra (numita acum AS Electromecon Onesti) a fuzionat cu CSM Borzesti, noua echipa numindu-se FC Onesti. Nicolae Puiu, devenit presedinte al gruparii, si-a stabilit un plan de actiune prin care sa foloseasca investitiile de la RAFO in vederea promovarii in primul esalon fotbalistic al tarii. Era o problema de orgoliu: orasul gimnasticii ar fi devenit si orasul fotbalului. Pentru mine, proiectul a fost un vis devenit realitate: ajunsesem unul din titularii echipei. Achizitiile de jucatori ne marisera, de-altfel, potentialul: dupa numai un an am promovat in Divizia B.

Dar nu ne-am oprit aici. In 1998, dupa un retur extraordinar de obositor, am reusit sa atingem Everestul, si anume Divizia A. Puiu ne blindase si cu niste plombe de nadejde, precum Parvu sau Rachita, asa ca ne asteptasem sa dam tot ce e mai bun din noi si sa incercam sa zgariem un pic echipele bucurestene. Dupa cum se stie, presedintele nostru avea alte planuri. Daca impotriva echipelor mici inregistram succese notabile, bucurestenii erau invincibili: rand pe rand, Steaua, Dinamo sau Rapid plecau victorioase din infruntarile cu noi. Explicatia era foarte simpla: acele meciuri erau vandute la kilogram de catre un individ ce credea ca astfel va reusi sa se integreze in celebra Cooperativa romaneasca. Total gresit: Cooperativa nu era o companie cu actionariat deschis, ci cabala unor indivizi ce-si faceau propriile jocuri, chiar cu riscul de a-si ingropa potentialii aliati. FC Onesti nu a scapat din aceste aranjamente: in 2000 am retrogradat din nou in B.

Dupa plecarea vedetelor, echipa noastra s-a consolidat ca o echipa de mijlocul clasamentului, incapabila de a ataca promovarea insa destul de puternica pentru a nu avea emotii la retrogradare. Ramasesem ultimul mohican al echipei originale din 1994, capitan al unei echipe cu un viitor incert in fata. Problemele companiei Rafo devenisera ingrijoratoare si pentru noi, direct dependenti de bonusurile financiare acordate de catre rafinarie. Cu toate acestea, nu ne-am gandit deloc la faptul ca sfarsitul ar putea veni atat de brusc. In toamna anului 2003, la 16 ani de la primul contact cu acel gazon, am fost anuntati ca formatia FC Onesti s-a desfiintat. Era momentul sa imi pun ghetele in cui.

Urmatorii doi ani au fost frustranti. Am navigat de la o echipa la alta incercand sa-mi gasesc un rost in viata. Planul initial era sa devin antrenor secund pe la o echipa minora, sa acumulez niste experienta si apoi sa preiau o formatie in calitate de antrenor principal. Viata bate filmul, asa ca incercarile mele au fost sortite esecului: nu se mai investeau bani in diviziile inferioare. Putinele exceptii, gen CFR Cluj sau Unirea Urziceni, preferau sa-si faca o echipa tehnica din fosti jucatori de Divizia A ori din tehnicieni cu reputatie superioara. In 2005 m-am intors inapoi la Onesti pentru a ma dedica unei mici afaceri care parea a avea un viitor frumos in Romania, terenurile de fotbal sintetic. Tot in acel an m-am casatorit cu Iulia, o incantatoare profesoara de limba franceza, renuntand deplin la statutul de burlac ce ma definise in perioada de fotbalist. Si pentru ca lucrurile sa fie cat mai frumoase, dupa numai un an am devenit tata de gemeni: Adrian si Maria. Capatasem stabilitate si liniste. Cu toate acestea, un eveniment neprevazut va pune capat acestei perioade si ma va propulsa din nou in fotbalul profesionist...

[Alexandru H.]

Motto: "Some people think football is a matter of life and death. I assure you, it's much more serious than that" (Bill Shankly)

Dupa desfiintarea formatiei FC Onesti, in oras aparusera alte trei echipe, inscrise automat in liga a V-a: Inter Onesti, FCM Onesti si Viitorul Onesti. FCM-ul se dovedise mai inzestrat si promovase prin 2007 in Liga a IV-a. Era totusi prea putin pentru a satisface dorintele onestenilor, mai ales ca in 2008 Inter Onesti s-a mutat la Caiuti, devenind echipa oficiala a comunei. Un tanar om de afaceri, Ioan Matei, a venit la inceputul anului 2009 cu o solutie satisfacatoare: transformarea echipei Viitorul in satelit al FCM-ului, stoparea exodului de juniori catre alte echipe si rechemarea la FCM a unor foste glorii locale. Si eu fusesem chemat pentru a-mi relua vechiul post de fundas stanga, dar am refuzat: la 36 de ani nu ma mai simteam apt sa joc fotbal de performanta, chiar si intr-o liga inferioara. Nu am putut totusi refuza sa fac parte din echipa de consilieri ai noului patron.

Dupa cum spuneam in precedentul capitol, la Onesti eram proprietarul unui teren de fotbal sintetic, pe care evoluau multi din afaceristii locali ai urbei. Deloc intamplator, foarte multi fusesera fani ai formatiei FC Onesti iar alegerea stadionului meu era un fel de recunostinta la adresa unui jucator ce contribuise atat de mult la suita de succese inregistrate in anii 90. Ca un facut, majoritatea meciurilor se terminau intr-un restaurant de vizavi, loc in care limbile se dezlegau brusc iar proiectele de viitor capatau o aparenta consistenta. La o asemenea intalnire, s-a dezbatut in primavara anului 2009 concedierea antrenorului principal Costica Ene, devenit indezirabil dupa ce rezultatele din ultimul timp esuasera in a-i convinge pe actionari ca promovarea e posibila. Mai mult, o parte din actionari cereau cu insistenta cumpararea unui loc de liga a III-a prin achizitionarea echipei Pambac Bacau, vlaguita de problemele financiare ale companiei-mama. Cu toate ca gestul ar fi fost perfect posibil, Ioan intelegea pe deplin nocivitatea unui astfel de act: noul sau club de suflet, Fotbal Company Municipal Onesti, ar fi promovat prin actiuni deloc fotbalistice. Cu ce ar fi fost mai prejos Nicolae Puiu decat el, suporterul care in 1999 cerea ca toate meciurile sa se joace pe teren, nu in separeurile de lux ale capitalei? Intr-un asemenea moment de cumpana, Ioan s-a intors catre mine si mi-a adresat cuvintele care ma vor readuce definitiv in fotbalul profesionist: "Alexandru, n-ai vrea tu sa devii antrenor principal al echipei?".

M-am blocat. La fel ca toti comesenii. Sigur, glumisem de multe ori pe tema unei colaborari cu echipa, insa joburile propuse nu erau nicidecum la nivelul de antrenorat. Ajutasem echipa cu mingi de fotbal, aveam o oarecare influenta in Consiliul Local, ceea ce contribuise intr-o masura mai mica sau mai mare la stabilirea unui buget satisfacator. Prin afacerea mea puteam sa accesez si niste sponsori iar prezenta mea langa echipa putea constitui un punct de reper pentru juniori, mai ales ca imi identificasem cariera cu destinele fotbalului onestean. De patru ani lasasem gandurile de a deveni antrenor sa putrezeasca undeva in fundul creierului dar iata ca prietenul meu Ioan Matei le reinviase.

"Ioane, lasa-ma sa vorbesc cu Iulia. Inainte de a bate palma, inainte de a stabili salariu, obiective ori conditii contractuale, ea trebuie sa isi spuna parerea. Am copii de trei ani, ma obisnuisem sa fiu acasa in fiecare seara, sa le citesc o poveste, sa petrec weekendurile cu ei. Nu pot sa iti dau raspuns inainte de a afla exact ce vrea de la mine familia mea". Paream las, dar nu-mi pasa. Cu toata iubirea pe care o aveam fata de fotbal, stiam ca in acel moment singurul lucru de care puteam fi sigur era caldura caminului. De ce sa risc asta pentru un job stresant, obositor si, probabil, lipsit de multe satisfactii profesionale? Nu iubeam Liga a IV-a: era o liga semi-profesionista, cu echipe artificiale, construite pentru cativa ani de anumiti potentati locali (nici prietenul meu nu facea exceptie), cu un etaj mai valoroasa decat liga sateasca insa clar in urma Ligii a III-a. Nu era nici macar o evolutie profesionala. "Bine, Alexandru. Vorbeste cu nevasta, dar maine te astept la birou sa facem actele. E nevoie de un soc la echipa asta si cred ca esti omul potrivit".

Discutia cu Iulia s-a incadrat in termenii obisnuiti. I-am explicat problema pe indelete si ea mi-a facut o lista de rezultate pozitive sau negative ale posibilei mele decizii. Stiam ca tot eu ma voi decide pana la urma si banuiam ca raspunsul final va fi NU. Totul ducea catre acest deznodamant. A doua zi am intrat in biroul lui Ioan pentru a-l anunta ca ii voi refuza propunerea.

- "Ioane, iti multumesc pentru oportunitate, dar..."

- "O clipa, Alexandru, vreau sa iti spun ceva foarte important. Nu stie niciun alt actionar inca de treaba asta. In ultimele doua luni am negociat cu conducerea RAFO si pot sa iti spun astazi ca Fotbal Company Municipal Onesti detine intreg palmaresul si istoria formatiei FC Onesti. Ti-o amintesti, vechea noastra pasiune, a mea din tribune si a ta din teren. M-a costat niste parale, plus favoruri, dar a meritat. Mai mult, am primit acceptul verbal de la primarul Lemnaru sa jucam pe stadionul principal, urmand ca in viitoarea sedinta de Consiliu Local sa treaca proiectul de hotarare. Parca s-a intors fotbalul acasa".

Am balbait socat un "da" firav.

- "Hai, omule, nu te pierde cu firea. Spune-mi mai bine daca imi vei accepta propunerea de a antrena echipa".

- "As fi... as fi incantat".

Odata cu palmaresul, ma intorsesem si eu acasa. Inapoi la fotbal.