Jump to content

Welcome to FMRo Forum - Football Manager Romania

Welcome to the official forum of the Romanian Football Manager community.

Like most online communities you must register to view or post in our community, but don't worry this is a simple free process that requires minimal information for you to signup. Be apart of FMRo Forum - Football Manager Romania by signing in or creating an account.

  • Start new topics and reply to others
  • Subscribe to topics and forums to get email updates
  • Get your own profile page and make new friends
  • Send personal messages to other members.

If you don't want to create an account on our forum, you are free to join us on our other social media accounts:

- Facebook Page: https://www.facebook.com/FMRo.ro

- Facebook Group: https://www.facebook.com/groups/fmromania

- Twitter: https://twitter.com/fmro

- Discord: https://discord.com/channels/703942749522755616/703942749992517655

- Instagram: https://www.instagram.com/fmro.ro/

- Youtube: https://www.youtube.com/channel/UCgZCAQazHOyY_9nMspXLnvg

IMPORTANT: In order to complete your registration, a valid e-mail address is required, since we will be sending you there an activation link.


Baiatul Cu Sacul De Panza Si Fata Morgana


unq_flipmo

Recommended Posts

Mergeam deja de ceva vreme, mergeam... mergeam fara nicio destinatie. Fara un punct final pe care sa doresc sa-l ating. Nici final si nici macar intermediar... pur si simplu umblam, ma lasam ghidat de picioare fara ca mintea sa coordoneze aceasta actiune. Ajuta si relativa pustietate care ma inconjura la aceste ore vecine cu noaptea. Orasul avea tente distopiene. Doar cate un suflet se strecurara pe ici pe colo prin dimineata rece. Sau poate eu nu aveam capacitatea sa-i observ in totalitate nici pe acei putini care ca si mine - dar cu siguranta nu din aceleasi motive - erau angrenati deja in viata orasului.

De cand m-am intors acasa organismul meu reactiona oarecum bizar. In ultimii 15 ani ma obisnuisem sa ma trezesc cu consecventa in jur de ora 7. Unde 7 era ora maxima si 6.45 reprezenta media. Ziua mea incepea practic la 7. Aici insa considerabila diferenta de fus orar dintre cele doua continente - 5 ore - parca se volatilizase. Nu a existat nicio perioada de acomodare. Nici macar o zi. Virtual ma trezeam la 2 noaptea. Intr-un fel era ca si cum n-as fi plecat niciodata.

Tabieturile au ramas si ele nemodificate. Pana la un punct. Ma trezesc la 6.30 - 7.00, cobor pe partea dreapta a patului si deschid lumina. Apas butonul verde al cafetierei, ma rad (de cativa ani am automatizat si acest proces), beau cafeaua si intru in cabina de dus. Ies apoi si in cateva minute urmeaza nelipsitul suc de portocale. Semi-automatizat, am locuit odata intr-un apartament cu un aparat de stors fructe in care introduceai intreg fructul. Nu mi-a placut, nu exista implicare. Am trecut pe lista doleantelor pe care agentul meu are grija sa mi le satisfaca si acest lucru. Imi place sa simt portocala, imi place senzatia motorasului si rotativei ce se invart sub mana mea. Sa arunc apoi cojile la gunoi. Varsta poate. Nu-mi amintesc in tinerete sa fi avut astfel de probleme. Bautul, actiunea in sine se desfasoara incet. E practic procesul care-mi ia cel mai mult timp. Privesc pe fereastra in timp ce sorb. In ultima saptamana intre datile cand se crapa de ziua si cand e total bezna creierul nu face diferenta. Din nou in baie unde ma spal pe dinti (procesul asta ramasese de-a lungul timpului de factura mecanica). Tot pe stand-by ma imbrac.

Renuntasem de ceva ani sa mai am de-a face cu hotelurile. Efectiv nu le mai suportam, timpul petrecut in deplasari era mai mult decat suficient. Doar in cazuri exceptionale le calcam pragul in rest tot agentul meu (un angajat al sau mai exact) se ocupa cu rezervarea unui apartament - intotdeauna intr-o zona cat mai linistita si de preferabil cu verdeata - cand era vorba de calatorii relativ pe cont propriu. Acum se ocupase nevasta-mea.

Zi de zi, nici 6 sa fie ceasul... ies si picioarele preiau controlul, creierul e decuplat. Decuplat e si orice mijloc de comunicare cu exteriorul, telefon, laptop, televizor. Nu ma ating nici de ziare. Desi acasa nu sunt acasa. Europa am parasit-o cu sotia si fata cea mica insa dupa aterizare drumurile noastre s-au despartit, le-am sarutat si le-am spus - sotia stia dinainte care mi-e planul - sa mearga acasa (intamplarea face sa se situeze doar la doua cartiere distanta casa noastra de apartamentul unde locuiesc momentan) si sa ma contacteze doar daca e urgenta nevoie. Din fericire nu s-a intamplat inca. Stiau de perioada extrem de dificila pe care o traversam in ultima vreme si mai ales in ultima luna cand pe langa probleme de natura profesionala au intervenit si altele. Mult mai grave.

Link to comment
Share on other sites

  • Replies 80
  • Created
  • Last Reply

Top Posters In This Topic

Am plecat din Europa in plina iarna. Decembrie. Desi tot in decembrie aici era inceput de vara. Aceasta se va sfarsi pe undeva prin martie, oricum intre vara si alt anotimp diferentele de temperatura nu sunt radicale. Senzatia asta de translatie de la iarna europeana la vara sud-americana reprezenta unul dintre putinele lucruri pozitive care de cand sunt aici cat de cat imi conferea o stare de bine.

Mergeam ca de obicei in deriva cu cioburile mele de ganduri pe care de o saptamana nu reuseam sa le lipesc cat de cat. D-apai sa mai fac si pasul cel mare, sa imi zic ti-ai lins ranile destul, e timpul sa infrunti viata din nou. Sa preiei controlul. Pur si simplu nu aveam puterea necesara. Asa ca mergeam, pilotul automat ON. Orasul ca de obicei era tacut la ora asta. Palmieri, pasari, un biciclist, o masina chiar arareori... insa in relativ putin timp va fi invadat de cei 13 milioane de portenos. Oare cati erau cand am plecat de aici acum 15 ani ? 8... 9 milioane poate. Cine stie...

Camasa alba subtire de in si pantalonii lungi din acelasi material - stil de inspiratie vietnameza pe care l-am adoptat intotdeauna cand clima mi-a permis - in combinatie cu racoarea diminetii, linistea exterioara si poate o anumita liniste sufleteasca spre care tindeam si care se pare ca se stoca in doze mici, mici de tot ca atunci cand picura de la un robinet ce n-a fost inchis perfect... toate la un loc ma faceau sa privesc putinii oameni, cladirile si restul cu ceva mai multa implicare. Din ce in ce mai des incepeam sa-mi pun intrebari, sa compar orasul de acum 15 ani cu cel actual. Amintiri ma fulgerau. Nostalgie sa fie oare ? De locuri ? Sau de om ? Nostalgie fata de omul entuziast, de omul ce gandea eu pot, eu fac. Acel om pe care nu-l mai regasesc. A fost inlocuit de omul oare mai poti ? Oare vei reusi ?

In ultimele zile am cutreierat orasul dar fara sa-mi dau seama tot timpul am mers doar prin cartierele de nord, nord-vest. Burgheze cum le numea bunicul meu. Ce figura si bunicul meu... Poate din cauza grabei de a ma reintoarce la linistea/confortul oferit de apartament, a dorintei de a scapa de multimea ce inunda orasul odata cu sosirea orelor de servici. Astazi insa ma simteam mai curajos. Din Plaza de Mayo am luat-o intins pe langa Catedrala Metropolitana, Manzana de las Luces (cea mai veche biserica, veche de prin 1730 daca mai tin bine minte... tot din spusele bunicului), am continuat cu zona rezidentiala cu a sa nestemata, palatul San Martin... si mi-am dat seama ca se contureaza intentia clara de a ajunge in partea sudica a orasului. Era un inceput, preluam fraiele din nou se pare. Montserrat... apoi San Telmo. Erau zonele cele mai vechi ale orasului. San Cristobal a urmat, Balvanera... lasate in urma. Sa fi trecut ceva timp... geografic vorbind cred ca ajunsesem deja inspre centrul-sudul orasului. Demult, acum multa vreme nu se deosebeau de restul orasului, oameni de vaza, instariti locuiau si aici.

Cand i-a fost clar tatalui meu drumul ce o sa-l apuc in viata si ca ma voi stabili in capitala - si nu in ultimul rand am avut si relativele posibilitati materiale - acesta l-a trimis pe bunicul meu sa locuiasca cu mine. Papa Nolito, asa-i spuneam. Papa Nolito se nascuse aici in capitala, asta a si fost scuza tatalui meu, ca bunicul sa-si revada orasul in care s-a nascut si din care a plecat apoi in Santa Fe unde se nascuse bunica. In Chabas ne-am nascut apoi si tatal meu si eu. Dragostea te duce oriunde... inclusiv din capitala la coada vacii. In fapt acesta era trimis ca nu cumva sa o iau pe cai gresite. Nu ca ar fi necesitat vreo scuza taica-miu. Sarac, dintr-o familie umila dar o fire puternica, acesta conducea familia cu o mana de fier luind intotdeauna deciziile potrivite. A facut treaba buna si cu mine si cu fratii mei. Pacat ca s-a stins atat de devreme, inca-i simt lipsa... Locurile astea imi aduc aminte cum Papa Nolito intr-una din desele noastre plimbari mi-a povestit ca in 1871 Febra Galbena a gonit toata aristocratia din sud in partea de nord a orasului lasind zona aceasta prada influxului de emigranti, de oameni veniti din provincie. Noi eram unii dintre ei, ma rog, strabunicii mei... Intreaga parte de sud a orasului era profund muncitoreasca si asa ramasese de cand plecasem acum 15 ani. Un sentiment placut, o senzatie de apartenenta la aceste locuri uitate parca ma incerca. Mai mult de 20 de ani petrecusem in orasul asta.

Link to comment
Share on other sites

In februarie 1974, de curand avind impliniti 14 ani si cu un sac de panza in spate am ajuns in Buenos Aires cu idea clara de a-mi incerca norocul si de a-mi castiga painea din fotbal. CV-ul meu nu cuprindea decat Atletic Club Huracan de Chabas, echipa din satucul meu natal din provincia Santa Fe. De la 14 ani telul mea era sa joc la Boca Juniors. N-a fost asa usor. Probe la Boca nu am dat (n-am fost acceptat sa dau probe) insa cu ceva teama am dat probe la San Lorenzo, echipa lui El Gringo Scotta care cu Toreadorii castigase 4 din ultimele 7 campionate. M-au acceptat El Nene Sanfilippo si Osvaldo El Pelado Diez dar cum in contract nu se pomenea nimic de plata pensiunii am sfarsit prin a ajunge la Ferro Carril Oeste. Echipa feroviara. Aici am verificat ca asa se incheiau contractele in mod curent, fara plata pensiunii si am decis sa raman dupa ce am fost acceptat de Antonio Garabal si Edgardo Marchetti. Locuind la doar cateva blocuri de club, pe strada Martin De Gainza in casa unui prieten pe nume Alberto Luciarini m-am intretinut cu lucrul intr-o tipografie si spalind pahare in La Tablita, cunoscut restaurant de pe strada Maipu. Cand n-am mai rezistat acestui ritm m-am infatisat in fata conducatorilor si le-am spus: Daca nu imi platiti pensiunea si mancarea ma intorc in satul meu. Din fericire au acceptat si m-am mutat intr-o pensiune de pe strada Videla, tot in Caballito, unul dintre cele 48 de barrios ale orasului, cartier special insa pentru mine. Imi amintesc ca ma urcam mereu in balcon. In casa de pe partea opusa era o fata care facea acelasi lucru. Era Cynthia. Sotia mea.

Cufundat in amintiri... fara sa-mi dau seama picioarele m-au condus pe strazi cunoscute. Drumul asta il faceam zi de zi, bicicleta langa bicicleta cu bunicul meu. Antrenament, meci... bunicul era nelipsit din tribuna. Fuma pipa si trancanea cu magazionerul Ferro Carril-ului. Daca era meci zbiera si se agita grozav de imi era teama sa nu faca vreun atac.

La nici un metru optzeci eram un fundas central cu un joc foarte sincronizat. La fel ca viitorii fundasi centrali ai Ferro-ului Sergio Vazquez si Roberto Ayala nu aveam un fizic impresionant dar calitatile care m-au dus spre performanta, inclusiv la nationala erau eminamente tehnice: viteza, pozitionare si sincronizare. Imi amintesc ca eram un bun tiempista, un excelent organizator al fazei incipiente a jocului. Imi amintesc totul cand e vorba de fotbal. Imi amintesc pana si majoretele. Las lechuguitas se numeau. Mai ales pe una mi-o amintesc... asta pana s-o cunosc pe Cynthia.

Link to comment
Share on other sites

Am debutat in prima liga a fotbalului argentinian pe 7 martie 1976: Ferro Carril Oeste 0 - Independiente 0. In primul sezon n-am jucat mult, returul sezonului statea sa inceapa iar din cele 19 jocuri eu am jucat doar vreo 5. Exista o linie de fund bine conturata formata din Rocchia, Papandrea, Iellamo si Peti Dominguez. Anul urmator m-au imprumutat la Independiente Rivadavia, formatie ce anul respectiv juca tot in Primera. Rivadavia era localizata intr-un oras de deleni asa... numele orasului... Mendoza parca. La poalele Anzilor. Aici tot orasul facea vin si mergea la meciuri. Se facea si se bea vin. Daca n-as fi fost impreuna cu Papa Nolito la cum a evoluat anul fotbalistic pentru mine probabil as fi devenit alcoolic. Asta pentru ca la Rivadavia am avut ghinion cu carul.

Sezonul statea sa inceapa, figuram ca titular cert. O accidentare nenorocita la menisc si am ratat tot sezonul, am putut juca doar ultimele 6 meciuri. Am tras tare pe sfarsitul de sezon pentru ca intreaga mea cariera era in balanta, probabil as fi fost trimis prin Primera B Nacional daca n-as fi jucat de parca viata mea ar fi depins de astea ultime 6 meciuri. Sau daca cineva de la Ferro nu m-ar fi vazut in respectivele meciuri. Am jucat bine, foarte bine chiar, am dat si 2 goluri. Rivadavia au vrut sa ma pastreze, au oferit o suma relativ mare am inteles dar m-am intors in orasul pe care am ajuns sa-l consider acum acasa. Si am ramas la Ferro 10 ani intregi. Unul din fostii mei agenti, Gonzalez mi-a spus acum ceva vreme ca nu ma cunostea foarte bine dar ca-i paream un aparator ofensiv. Cand l-am intrebat de ce mi-a zis: Pai ai jucat 424 de meciuri si ai dat 24 de goluri. Penalty-uri nu bateai, libere nu bateai... fa si tu socoteala. Nu m-a convins rationamentul lui cum ca daca ai fi fundas central si ai da un gol la 17 meciuri ai fi vreun Van Buyten ceva dar ma rog. Nici sa-l acuz ca incearca sa-mi intre pe sub piele nu puteam, eram deja in relatii mai mult decat profesionale, amicale chiar. Altele sunt pacatele lui. Ne-am despartit in termeni buni totusi iar agentii care i-am avut dupa el (doi la numar) nu se ridicau la nivelul sau. Ce zic, nu se ridicau la nivelul genunchilor sai. Acum nu mai am, cand am plecat din Europa am vrut sa rup si aceasta legatura, una din ultimele. Mai e casa din Palma... asta va ramane, n-o percep ca pe un rau.

10 ani frumosi ai mei la Ferro care au coincis cu cei mai frumosi 10 ani ai clubului, decada sa de glorie. Atatea amintiri... in primul rand Timoteo, Carlos Timoteo Griguol, antrenorul care a insemnat cel mai mult pentru mine. Dezvoltasem un fel de relatie de amicitie, de camaraderie cu el. Eram punct fix in planul sau de joc si practic ratam un meci doar daca eram accidentat (foarte rar). Ce personaj... Il tin minte ca si cum ar fi fost ieri. Cu o vesnica bascalie de pictor francez dar tinuta drept pe cap precum muncitorii nu inclinata de arata ca o ciuperca, bonom si cu palmele sale. Ce palme ? Ohoho, ce palme... avea un obicei mai mult decat ciudat, cine intra in teren isi lua o pereche de palme pe fata de la el. Cand te pregateai sa intri in teren te dezechipai, faceai miscarile de streching si veneai sa-ti iei palmele chit ca erai rezerva. Precum halterofilii. Deliciul televiziunilor. Nu si al nostru. Nu l-a urat nimeni totusi niciodata pentru asta cred. Avea un stil inchis de joc, tacticizat, riguros si trebuie sa recunosc ca el este antrenorul care m-a inspirat cel mai mult in cariera mea ulterioara in antrenorat. Asta l-a facut sa nu fie niciodata luat in calcul pentru postul de selectioner desi a avut performante destule. Alt obicei... inregistra meciurile de baschet cu sfintenie, Ferro avea si club de baschet, destul de puternic si acesta cu o perioada de glorie ce a coincis cu a clubului de fotbal. Favorul ii era returnat de catre antrenorul de la baschet care inregistra meciurile noastre si apoi i le inmana lui Timoteo.

Timoteo ne-a condus la toate victoriile. In '81 am fost pe punctul de a atinge marea, incredibila performanta pentru o echipa de talia noastra ajungind pe 2 in sezonul regulat la un punct in spatele Bocai si jucind finalele de Torneo Nacional cu River. Am pierdut ambele manse, 0-1. La Boca jucau El loco Gatti - portar de legenda, Mouzo - recordman de selectii pentru Boca, alta legenda, Ruggeri, Jorge El chino Benitez, Vicente El tano Pernia - fundas lateral, spaima mijlocasilor laterali si tata de fotbalist, Mariano Pernia jucind pentru Atletico Madrid si nationala Spaniei, Brindisi, playmakerul pe care orice echipa si l-ar dori, Hugo El mono Perotti un winger de senzatie si la fel tata de mare fotbalist - Diego Perotti de la Sevilla e fiul sau - si un anumit Maradona. Iar la River jucau Ubaldo El pato Fillol - cel mai bun portar pe care l-a avut Argentina vreodata, poate intreaga Sud America, Alberto El conejo Tarantini - fundas lateral de reala calitate ce a batut lumea in lung si in lat (si nu numai, la Birmingham fiind si-a incheiat perioada aici sarind in tribuna sa se bata cu un spectator), Mario Kempes si Daniel El gran capitan Passarella, cel mai bun fundas central argentinian si unul dintre cei mai buni fundasi dintotdeauna pe plan mondial, un lider de echipa pe care orice antrenor si l-ar dori. Pentru mine este absolut clar ca tactic jucam fantastic din moment ce reuseam mai mult decat sa le facem fata acestor fantastice echipe cu uriasi jucatori, le puneam chiar in reala dificultate.

Anul urmator am luat titlul, primul titlu din istoria clubului. Ce nebunie a fost atunci, cartierul era verde tot (culoarea clubului) si s-a dansat si baut zile intregi. Fiesta in toata regula. In semifinala am dat si un gol, cu Talleres de Cordoba. A fost un sezon perfect pentru noi cu 16 victorii si 6 egaluri, de 4 ori mai multe goluri inscrise decat primite, un vis... Artizanii acestei victorii au fost (s-a spus la vremea respectiva, nu sunt cuvintele mele) Oscar Garre - fundas lateral (Garre a avut 37 de prezente in nationala si avea sa castige titlul mondial in '86, lucru ce spune multe despre valoarea sa), Alberto Marcico - atacant de clasa bantuit insa de accidentari, Juan Domingo Rocchia - celalalt fundas central cu care faceam un cuplu fantastic (vis a vis de ce mi-a spus Gonzalez Rocchia chiar era un fundas central ofensiv, avea o lovitura de cap foarte buna, il ajuta si faptul ca batea foarte bine fazele fixe si era insarcinat cu acestea dar oricum a inscris un numar incredibil de goluri). Imi amintesc de Magar - asa il numeam cu totii, El burro - inscriind ceva gen 80 de goluri in aproape 380 de partide. Fantastic, depasit doar de Passarella la capitolul acesta dar ca Passarella n-o sa se mai nasca un asemenea fundas-golgheter niciodata. Tot 10 ani a jucat si el pentru Ferro iar in '83 ne-a parasit. Pe lista jucatorilor determinanti pentru performantele Ferro-ului se mai regaseau Adolfino Canete - jucator extrem de combativ ca toti cei nascuti in Paraguay si cu voia dumneavoastra - repet, nu e afirmatia mea - subsemnatul, Hector Raul Cuper. L-as mai adauga (evident pe langa antrenorul nostru, aproape oricine stie ca fara antrenor n-o sa castigi nimic) si pe Miguel Angel Juarez, mijlocasul nostru stanga care in acel an a fost senzational terminind sezonul cu nici mai mult nici mai putin de 22 de goluri. 22 din cele 50 de goluri ale echipei date de mijlocasul stanga, ca jucator nu-mi spunea mare lucru faptul in sine dar apoi antrenor devenind si privind din aceasta perspectiva mi se pare ceva fabulos. Erau ani in care se juca cu mijlocasi laterali clasici nu aripi impinse in stilul Ronaldo - de trista amintire nume, Robben sau Ribery. Fabulos.

Apoi in '84 din nou am castigat Torneo Nacional. Performanta repetata desi mai plecasera din titulari (Crocco, Saccardi, Rocchia). A fost o revansa de vis in fata celor de la River, un River Plate cu Enzo Francescoli, Norberto Alonso si altii. 3-0 si 1-0 si in cartier a fost din nou sarbatoare. S-a scris mult in presa, o autentica David contra Goliath. A fost o perioada de vis cu titluri (cele mentionate) plus altele, recorduri de imbatibilitate ale echipei, recorduri de imbatibilitate ale portarului - la care evident eu si cu Rocchia am avut un rol important. In `81 parca. Libertadores la fel a fost un teren pe care Ferro l-a atins datorita acestei generatii de aur din care am avut sansa sa fac parte...

In `87 Timoteo ne-a parasit. A fost o despartire emotionanta cu lacrimi si toate cele. A ales River, au urmat alte performante si aici apoi Betis. Voi ramane vesnic cu amintiri placute legate de El viejo (batranul). Asa i se spunea...

Link to comment
Share on other sites

Mergeam in continuare... si din comuna 6 am ajuns in comuna 4. Almagro, Boedo... lasate in urma. Ajunsesem in La Boca, barrio cu o puternica savoare europeana. Multi dintre primii stabiliti aici se spune ca erau din Genoa. In Genoa exista chiar un cartier relativ omonim, Boccadasse. Tot Papa Nolito imi povestise ca in 1882 dupa o lunga rascoala La Boca si-a declarat nula apartenenta la Argentina si rebelii au inaltat steagul genovez. Steagul a fost dat jos si rupt chiar de presedintele din vremea respectiva, Julio Argentino Roca. Mi se pare si normal, era o ofensa chiar la adresa numele sau... deci personala. La Boca cu a sa La Bombonera, arena celor de la Boca. Atractie turistica ca orice stadion al unei uriase echipe.

Orele trecusera fara sa-mi dau seama si forfota multimii crescuse. Mergeam pe strazi destinate doar pietonilor. Frumos lucru, si in Spania ca si in Italia am intalnit. Casele de pe margini erau viu colorate... era incredibil cum pe alocuri saracia - unele erau construite din placaje - convietuia cu frumusetea. Practic omul isi facuse casa din placaje si apoi le vopsise in culori vii, usa in rosu, restul albastru, galben... chiar si cate o statuie vedeai in fata unei asemenea case de chirpici. Sufletul argentinianului. Am ajuns si in Caminino, un muzeu stradal din La Boca unde dansatori profesionisti de tango danseaza si turistii pot cumpara vederi, statuete, obiecte ce au legatura cu renumitul dans.

800pxbuenosaireslabocac.jpg

Odata iesit din La Boca in fata se intindea Parque Patricios. Alte amintiri legate de acest cartier ce tinea de comuna 4. Tot bunica-miu, un adevarat izvor de cunoastere mi-a povestit cum in jur de 1900 guvernul a mutat de aici abatorul principal la Mataderos in comuna 9, a inlaturat mormanele de gunoi si las quemas - incineratoarele de gunoi - si cimitirul folosit in timpul Febrei Galbene din 1871, acum Parcul Ameghino. Au fost inlocuite cu o gradina zoologica, parcuri si spitale.

Parque Patricios rezoneaza cu interiorul meu tot datorita carierei sportive. Cum altfel... La doar cateva strazi distanta se gaseste sediul celor de la Huracan. Club Atletico Huracan. Si Estadio Tomas Adolfo Duco... intind pasul intr-acolo. Aici mi-am terminat cariera de jucator si mi-am inceput-o pe cea de antrenor, reprezinta un loc special in sufletul meu. Minunat, aproape neschimbat, aerul de ani '80-'90 era in continuare acelasi. Totul era aproape identic cu ce lasasem in urma acum 15-20 de ani.

clubatlticohuracn.jpg

Nu tu parcari, vitrine de magazine de lux... o mangaiere pentru sufletul meu. Iubesc aspectul usor de club satesc si nu vreau bolizi in fata sediului clubului meu ideal... ma consider in continuare un om simplu ce intotdeauna va da bicicleta pe Ferrari. Ma rog, invers, sau... e clar...

Pe usile astea am intrat 6 ani de zile. 4 ani ca fotbalist - ultimii mei ani in calitatea asta - si doi ca antrenor. Primul joc la Huracan... tin minte si acum un banner (nimeni, sau poate nu multi pentru ca si in Grecia am vazut lucruri uimitoare, sunt curios cum e in Turcia, am auzit ca si acolo e nebunie mare... revenind, nimeni nu se poate compara la capitolul pasiune pentru fotbal cu argentinienii), poate cel mai frumos banner vazut vreodata in viata mea: Si le temo a la muerte es solo por no volver a verte...

Ultimul, meciul de retragere (Huracan - Ferro Carril Oeste)... toate mi le amintesc. Dar cel mai bine imi amintesc prima zi ca antrenor.

¿Vas a ser tecnico? – m-au intrebat dupa ce mi-am incheiat cariera de jucator.

Es posible… no voy a ser griguolista ni babingtonista, me voy a sumar a la ola que se viene: marcar los once cuando se pierde la pelota, y jugarla los once cuando la recuperamos. Eso si, siempre en zona. Atras, en el medio y adelante. Soy un fanatico de ese sistema de marca - le-am raspuns. Babington era celalalt antrenor al meu pe care il avusesem, o figura uriasa in fotbalul argentinian si ca jucator si ca antrenor si ca presedinte de club mai apoi. In cateva cuvinte le-am rezumat ideea mea despre jocul de fotbal. Sa ne aparam in 11 cand se pierde mingea si sa atacam cu totii cand o recuperam. Intotdeauna in zona. In aparare, la mijloc si in atac.

Dupa retragere un an de zile am luat pauza, stiam incotro vreau s-o apuc dar doream sa ma pun la punct temeinic. Imi suradea antrenoratul si aveam un acord de principiu cu cei de la Huracan. Intr-un an de zile eram inapoi. Discutiile cu presedintele au durat putin, suma pe care am semnat a fost mizera dar nu asta ma interesa ci sa-mi fac mana. Era 1.07.1993 cand am semnat primul meu contract de antrenor profesionist, tin minte de parca ar fi fost ieri. Din '91-'92 se introdusese sistemul competitional Apertura/Clausura. Mi se parea o prostie si inca mi se mai pare. Oricum inainte exista ceva asemanator. Noi sud-americanii suntem foarte inventivi...

Primul meu an de antrenorat... primul meci am facut egal in deplasare la Gimnasia. In al doilea meci am castigat acasa 2-0 cu Boca. Presedintele m-a imbratisat dupa meci si mi-a zis "Cuper, tu o sa ajungi mare, mare de tot". A urmat un meci tot acasa, cu Velez Sarsfield. Am pierdut 0-1 jucind lamentabil si putind s-o incasam mult mai rau iar dupa meci presedintele mi-a zis "Cuper - esti un bou !" Oare pot co-exista ambele afirmatii ? ma intrebam... apoi am mai pierdut 3 meciuri consecutiv si deja incercam sa nu mai dau ochii cu el, banuiesc ca pe zi ce trece ma bovinizam in ochii sai. Nici nu era tara ideala in care sa fii bou. Imi doream din tot sufletul sa nu ajung conserva. La un momentdat am incasat chiar un 0-5 si atunci am tras spaima cea mai mare, nesperat pentru elevii mei imediat ce s-a terminat meciul le-am dat liber fara sa-i fac cu ou si cu otet dupa cum se asteptau iar eu am fugit m-am retras strategic incotro am vazut cu ochii. Mai exact am nimerit in biroul secretarei care se uita incredula la mine in timp ce ambii - ea de la masina de scris, eu de langa fereastra pregatit sa intru sub draperia inchisa la culoare in caz de urgenta - il auzeam pe presedinte "Unde-i booul ala, ciinci zeeero, n-am pierdut niciodata cu ciinci zeeero, unde-i booul ala ?!" Ma rog, intr-un final in Apertura am iesit pe 12 (din 20). Titlul l-au castigat River cu Goycochea in poarta, cu Gamboa (jucator de nationala, anul urmator a mers la Boca in oprobiul general), Hernan Diaz, Leonardo Astrada, Sergio Berti - toti jucatori de nationala, Ortega si un Crespo debutant in atac ca sa amintesc doar cativa membri ai lotului lor. Toti mari valori. Pe banca Passarella. Cam de asa ceva era nevoie ca sa castigi un titlu... Golgheter a iesit Sergio Martínez de la Boca. Personal n-am fost multumit de rezultatele noastre si ma tot gandeam cum sa fac sa performam mult mai bine in Clausura.

A fost o Clausura de vis, mult peste asteptarile fanilor nostri, fata de ale presedintelui si chiar fata de ale mele. Inainte de ultima etapa - etapa 18 deci - ne gaseam in mod incredibil pe primul loc. In spatele nostru Independiente cu care urma sa jucam in ultima etapa. Toata Clausura am putut sa ma plimb tantos prin fata presedintelui si sa culeg laudele si viziunile acestuia de preamarire in ce ma priveste. Erau apuse vremurile in care ma ascundeam sub fustele secretarei. Promisiuni de nou contract marit de multe ori, chestii socoteli...

Ziua x sosise, mai exact 28 august. Este una din zilele blestemate. Am adunat atatea incat mi se pare ca anul ar trebui marit. Calculele hartiei spuneau ca avem nevoie de un punct. Usor de spus dar in deplasare jucam aproape mereu ca niste cizme, si in Apertura si in Clausura imensa majoritate a punctelor au venit de acasa. In minutul 19 era 0-1, in min 25 era 0-2, autogol apoi... calvarul s-a terminat la 4. Primite la zero. A fost prima mare deceptie din cariera de antrenor. Eram pentru prima oara cu un trofeu pe masa iar eu sfarseam dedesubtul ei.

Presedintele m-a abordat nu dupa cum ma asteptam ci mi-a strans mana puternic, parca dorind sa-mi transmita incredere. Se intampla a doua zi si mi-a spus: Hectorito - asa incepuse sa ma alinte in decursul Clausurei datorita rezultatelor bune - capul sus, e doar un meci, e doar un eveniment in viata ta, doar o picatura in pahar. Vor mai urma multe altele. Trebuie sa le infrunti pe toate cu capul sus. Te astept in birou sa semnam contractul, du-te la baieti ca stiu ca azi ai ultimul antrenament. Esti primul antrenor pe care-l am care mai face antrenament dupa ce se termina campionatul apropos, poate asta iti zice ceva si deasemenea poate poti schimba ceva pe viitor. Mie imi spune despre tine ca esti serios, lor nu stiu ce le spune. Dar stiu ce as gandi daca as fi jucatorul tau.

Nu-l intelegeam, ca vazuse multe la viata sa era una dar vreun titlu nu vazuse, singurul din istoria clubului venise in '73. Si acum tocmai scapasem unul printre degete. Am semnat contractul, era marit dar moderat, sunt sigur ca ar fi fost mult mai mare daca am fi fost castigatorii Clausurei. Poate la anul. In pauza competitionala pe langa faptul ca am incercat sa ma perfectionez, sa ma pun la punct cu noi tactici, modalitati de pregatire, antrenamente si tot ce mai are nevoie un antrenor ce se respecta m-am gandit si am incercat sa gasesc si aspectele pozitive. Partial le-am gasit, printre ele de exemplu ca River terminase pe 5 iar Boca pe 7. Apropos de River... Crespo iesise golgheter. Grozav jucator. Anul a mai consemnat victoria lui Velez Sarsfield in Copa Libertadores. O sa ajung si eu oare sa castig un trofeu atat de important ? Nu reuseam sa inclin in nicio directie dar parca ceva imi spunea ca da...

Sezonul urmator n-am rupt norii, dimpotriva, am terminat pe 14 Apertura. Desi plecasem din pusca cu 3 victorii din 3 meciuri in afara faptului ca am batut din nou Boca - am jucat acasa, evident - Apertura nu ne-a mai rezervat nicio bucurie. River a castigat detasat si neinvinsa. Jucatori noi aparusera in lotul acestora, jucatori ce aveau sa fie vanduti pe sume foarte mari ca de obicei. Portarul German Burgos, atacantul Marcelo Gallardo isi facusera loc printre titulari, Altamirano, marele uruaguayan Enzo Francescoli la a doua sa descalecare la River dupa 8 ani in Europa, Roberto Ayala care a fost depasit la prezente in nationala doar de legendarul Javier si altii care se alaturau jucatorilor valorosi care ramasesera de anul trecut si i-am mentionat sau nu (Rivarola, etc). A fost anul in care a debutat si Veron la Estudiantes, alt imens jucator.

Clausura n-a fost deloc alta poveste, am terminat pe penultimul loc cu o linie de clasament dezastruoasa, 3 7 9. De la retrogradare nu ne-am salvat noi ci un sistem cretin. Altul. Care spunea ca retrogradate sunt cele doua cluburi ale caror medii puncte/meciuri in ultimele trei sezoane sunt cele mai slabe. Campionatul a fost castigat de San Lorenzo, Boca pe 4 si River pe 10. Aici s-a incheiat colaborarea mea cu Huracan, 2 ani din care jumatate de sezon am rupt norii (un campionat practic) si 3 am fost ce eram de fapt, un antrenor la prima sa experienta. In ziua in care am iesit ultima data pe poarta de la Huracan tocmai intra un tata cu doi copii. Veri sau frati sa fi fost. Unul sa fi avut vreo 10 ani altul nu avea nici sase. Parintele venise sa-l aduca pe cel mare la probe la juniori. M-am uitat la cel mic vreun minut cum bate mingea, m-am dus la el si i-am pus mana pe cap apoi i-am zis lui tatane-sau: asta o sa ajunga mare de tot. Era Javier Pastore. Eu l-am descoperit™.

Indiferent de rezultatul slab din ultima Clausura era clar pentru toata lumea, inclusiv pentru mine cu proverbiala mea lipsa de incredere - interioara, pentru ca de afisat n-o afisam niciodata - ca pot razbate si in antrenorat asa cum am facut-o si in cariera de jucator. In cariera de jucator poate doar faptul ca m-am nascut intr-o tara ca Argentina, ca aveam sub 1.80 si ca existau multi contracanditati extrem de valorosi pe postul de fundas central m-au facut sa ma opresc la 8 prezente in nationala (la statistici sunt trecute 5 mi-a spus tot Gonzalez dar in realitate sunt 8 meciurile oficiale in care am jucat pentru Argentina). Sublim sentiment sa joci pentru tara ta, cel mai frumos intr-o cariera sportiva.

Ca jucator am fost acolo, ca antrenor sunt la ani lumina de acest deziderat datorita performantelor actuale. E drept insa ca si cand au existat performantele (si au existat si au fost mari, o sa mor considerandu-ma un antrenor foarte bun pe simplul principiu ca un antrenor bun ajunge acolo sus), revenind... atunci cand au existat performantele si eram indreptatit cu siguranta la o sansa de a antrena nationala nu s-a intamplat. Probabil acelasi motiv ca si in cazul Batranului, de parca mai important ar fi spectacolul decat sa atingi succesul. Ma rog, si cu atinsul asta ar fi o discutie, cu mese cu chestii, sa nu intru in detalii...

Asadar mi-am strans mana amical cu presedintele, ne-am urat noroc si ne-am despartit. Era 30.06.1995. Si deja se stransesera ceva amintiri, 4 ani ca fotbalist si doi ca antrenor nu erau de colo nici pe vremea respectiva ca sa nu mai vorbim de zilele noastre cand nu mai ai loc de mercenari. Dar nici de mercenari sa nu mai vorbim pentru ca si de asta sunt acuzat de diverse persoane, curente chiar. Dar de ce nu sunt acuzat...

Mergind in nestire cu acesta adevarata rememorare a vietii mele in cap nici nu mi-am dat seama ca stomacul da semne de neliniste. Bagasem de seama doar ca s-a facut foarte cald, ochelarii de soare oricum erau pusi de cum aglomeratia a inceput - uram sa fiu recunoscut, oriunde - dar capul aproape ma durea de la dogoarea soarelui. Ma opresc la o pravalioara si ies cu o frumusete de sapca alba atat de ieftina de pana si chinezii ar fi invidiosi. Urmatoarea tinta... un restaurant. Chiar nu este greu sa gasesti o asemenea locatie aici asa ca in 2 minute deja eram la masa iar dupa un biftec tartar de la care speram sa nu ma imbolnavesc deja ma simteam mult mai bine. Chiar m-am mirat ca aveau asa ceva nefiind deloc un fel des intalnit in Argentina. Sau nu era si s-au schimbat lucrurile in ani mei lipsa reflectam eu in timp ce paraseam localul infundindu-mi capul mai bine in sepcuta.

Angajament mi-am gasit prin Gonzalez, fostul meu agent si relativ prieten inca. Relativ pentru ca altfel mi-ar fi inca agent. Multi antrenori nu realizeaza importanta agentului in cariera sportiva, fie ca e de jucator, de antrenor sau de scouter (exista si asa ceva) acesta e foarte important si poate deveni chiar determinant in cariera oricui. Ma uit la mine. Ok, poate ca sunt pe o panta descendenta momentan dar daca ar fi sa-i caut inceputul as zice ca e pe undeva aproape in timp de despartirea mea de Gonzalez. Pe cuvantul meu. Ok, sunt niste scarbe, toata lumea ii uraste, meseria de agent este mai rau privita ca aceea de avocat dar sunt ca femeile: mai degraba cu ele/ei decat fara. Daca intr-un final voi decide sa continui cu ale antrenoratului musai trebuie sa imi gasesc un reprezentant bun. Everybody needs a pimp – intalnisem remarca asta intr-un film mai underground din tinerete. Unul din marile adevaruri ale vietii...

Gonzalez a venit cu 3 oferte, 2 din Primera si a treia din Primera B Nacional. A treia am eliminat-o din start desi paradoxal era cea mai bine remunerata. Impreuna cu Gonzalez (si cu sotia chiar) m-am sfatuit si am ales Lanus. Club Atletico Lanus. Acestia se clasasera in Apertura precedenta pe 7 si in Clausura pe 9. Ce m-a determinat sa-i aleg (deja alegeam eu din oferte dupa doi ani de antrenorat, reconfortant) au fost planurile acestora ce pareau indraznete si aveau in vedere si achizitionarea unor jucatori buni, nu se bazau doar pe pepiniera. Era o sabie cu doua taisuri, muscam... trebuia sa obtin performanta. Cum tineretea si increderea pulsau in mine - performanta sa fie mi-am zis.

La club m-am prezentat cu multe zile inaintea jucatorilor si chiar si acestora le-am redus vacanta data de club inainte de semnarea contractului cu mine. Doream sa am 2-3 saptamani in care sa incercam sa ne omogenizam, sa ne cunoastem si sa nu fim pur si simplu niste straini la inceputul campionatului. In Argentina se joaca mult si pauzele sunt relativ scurte dar era un sacrificiu pe care speram sa-l poata face. Eu il faceam cu toata inima dar realizam ca pentru ei era ceva mai greu.

M-a frapat, m-a incantat chiar arena pe care urma sa jucam meciurile de acasa. La Fortaleza. Arata impunator si aproape 50 de mii de fani urmau sa vina sa ne incurajeze la fiecare meci, de abia asteptam. Tumultul tribunelor, nebunia frumoasa, adrenalina... le adoram inca de cand eram jucator. Magie.

Am inceput sa am dubii ca am facut alegerea corecta inca dinainte sa inceapa sezonul. Nu numai ca nu parea sa fie in plan sa aducem vreun jucator (a fost adus doar un varf, Gonzalo Luis Belloso de la Rosario). Belloso asta in 32 de meciuri cate a jucat pentru noi a dat un gol... scula. A trebuit sa insist foarte mult sa-l aducem pe Hugo Morales, un mijlocas de la fosta mea echipa, Huracan. La mijloc eram subtirei, iesea in fata doar Ariel Ibagaza care debutase la club pe sfarsitul sezonului trecut, Clausurei. Avea stofa de fotbalist si cat timp am ramas la Lanus el si cu Hugo Morales au facut un cuplu formidabil. In rest mi s-a spus sa mai iau de la tineret, chiar am ramas consternat cand presendintele mi-a zis vezi ca am auzit ca avem un pusti de 14 ani talentat. Nu am mai zis nimic, cuvintele erau de prisos. Pot sa spun doar ca nu era un Maradona si chiar sa adaug ca la 25 de ani s-a apucat de alta meserie. Nu doar ca nu au fost facute transferuri IN ci am fost si fortat sa ma despart de unul dintre titulari, fundas central, Dollberg parca il chema. A plecat in Germania pe vreo 5 sau 600000 de dolari. Dar asta e, cum zic italienii Hai voluto la bicicletta? Adesso pedala! Relatii fantastice n-am legat, nici de joc si cu atat mai putin umane. Ma bazam pe Ibagaza si speram de la Morales sa se integreze si sa dea randament bun. Mai erau si Gabriel Schurrer (fanii fotbalului il stiu de la Deportivo in mod normal) si Carlos Roa, portarul care avea sa ajunga in Primera (spaniola).

Apertura am inceput-o cu o victorie afara la Platense, 1-0 gol Simionato din penalty, un fundas central de incredere. Inca doua victorii si un egal in urmatoarele 3 meciuri si startul de sezon era peste asteptari, chiar si ale mele. Simionato inca un gol de data asta cu capul. A urmat meciul cu Boca - acasa din fericire, am scos un egal printr-un autogol al lor - si peste cateva etape (cu rezultate ce ne tineau acolo sus dar oarecum scazusem ritmul) o victorie uriasa. Era undeva prin noiembrie si aveam deplasare la River. Am castigat 1-0 cu gol Ibagaza si atunci mi-am zis trebuie sa castig ceva, e scris. Au urmat doua infrangeri insa si moralul nu mai era la aceleasi cote, apoi doua victorii, cert e ca am terminat sezonul pe 3, la egalitate de puncte cu locul 2 dar golaveraj mai slab si la 6 puncte - se introdusese sistemul cu trei puncte la victorie - de campioana, Velez Sarsfield. Clubul a fost multumit, eu nu stiam daca trebuie sa fiu multumit, as fi fost multumit macar daca nu mi-ar fi plecat Dollberg, simteam ca as fi avut o sansa in plus.

S-a intamplat si minunea si zgarcitul de presedinte a bagat mana in buzunar, probabil aceasta Apertura avusese rolul unui test. Pot sa-l inteleg pe undeva - antrenor nou, fara mare experienta... Cert e ca a fost adus Claudio Enria (atacant) de la Newell's. N-a rupt gura targului nici el, a dat o mana de goluri in 2 ani. Imi purtam crucea cu demnitate... Daca la transferuri am mirosit eu ca nu prea sunt sperante macar colaboratori mai de soi sa-mi aduc am zis. Asa ca in rol de antrenor secund l-am adus pe Oscar Garre, colegul meu de la Ferro. Am impartit ani minunati la Ferro si cand i-am propus n-a ezitat nicio secunda.

Clausura am inceput-o la fel, 3 victorii si un egal in primele 4 meciuri. In etapa urmatoare jucam cu Boca insa nu pe La Bombonera ci acasa la Velez. Nu ne-a ajutat prea mult, am pierdut 1-2 intr-un meci fantastic. Doua goluri Caniggia si unul Ariel Ibagaza, cel de 1-1.

In lot aveam un alt Ariel pe langa Ibagaza, si anume Lopez. Atacant de meserie, deja in Apertura il remarcasem constant (8 goluri) dar anul asta rupea norii. Era speranta mea pe langa Ibagaza si Morales. Mai ales ca anul asta existau sanse daca ne comportam bine sa jucam si in CONMEBOL. Competitie veche de 5 ani, CONMEBOL-ul era cum ar veni un fel de Cupa Uefa, formatiile care nu mergeau in Champions League (Libertadores) mergeau aici. Oricum ar fi fost primul sezon pentru Lanus. Eh, sa ajungem noi acolo...

Dupa infrangerea cu Boca am jucat la fel ca pana la ei, adica foarte bine. Pe la mijlocul sezonului eram acolo sus si in etapa 11 jucam la Velez, campionii din sezonul trecut si o forta si acum. Am pierdut cu 1-5. Ne-a dat gol si Chilavert... lovitura grea pentru moral dar tot sus eram in clasament. Ariel Lopez si cu Morales dadeau gol dupa gol, Ibagaza plusa si el si chiar si Simionato oferea decentul sau aport ofensiv. In runda 14 jucam pe La Fortaleza cu River, mi se parea mie ca asta este meciul care imi va spune daca vom fi sau nu vom fi campioni... In minutul 50 eram condusi cu 2-0, am reusit sa egalam totusi pana la final inclusiv cu un gol al lui Simionato si sperantele ramaneau vii. Se stie cum e, la inceputul meciului vrei trei puncte dar cand esti condus cu doua goluri sau chiar unul si timpul se scurge cum mai salivezi dupa egal...

2 victorii in rundele 15 si 16 si cu 3 etape inainte de final eram pe primul loc. Urma o deplasare la o bomba de echipa, Deportivo Espanol. Nu m-as fi gandit ca vom avea atatea ocazii de gol cum nu mi-as fi inchipuit ca vom pierde dar nenorocirea s-a intamplat. 0-1 la o echipa desculta care in Apertura se clasase pe 17... simteam ca se prabuseste cerul pe mine. Velez a castigat la pas si ne-au depasit.

Etapa urmatoare jucam acasa cu Gimnasia y Esgrima, echipa tare sezonul in sezonul respectiv. Nici nu luase arbitrul fluierul de la gura si eram deja condusi, incredibil. Urlam ca un disperat iar la pauza am facut un circ de cred ca se auzea in afara Fortalezei. Am reusit doar sa egalam pana la sfarsit. Mai erau cateva minute si vrind sa-l intreb ceva pe Oscar ma intorc, nu-l vad... era mai incolo cu radioul la ureche - regula era clara, fara asa ceva pe banca, concentrare maxima la jocurile noastre nu la ce fac adversarii. Il strig... il mai strig odata pentru ca in larma creata de 50000 de oameni nu e usor sa te auzi nici la doi metri... si cand il vad cu ce fata se intoarce la mine imi piere cheful sa-l mai intreb ceva, insemna ca Velez castiga si in deplasare deci orice am face suntem condamnati sa pierdem titlul. Noi am terminat 1-1 si Velez a castigat in minutul 87...

In ultima etapa - nu ca ar mai fi contat - am pierdut si la Huracan, 1-2. Intregul stadion m-a aplaudat si mi-a scandat numele dar n-am putut decat sa zambesc trist, daca in Apertura era discutabil acum aveam de-a dreptul senzatia ca titlul ne-a scapat printre degete. Velez a iesit campioana, dubla campioana chiar iar noi am iesit pe 3. In clasamentul complexiv al Apertura + Clausura eram pe 2. 2 si 3... cifrele astea aveau sa ma urmareasca toata viata aproape. Ariel Lopez a iesit golgheter al Clausurei cu 12 boabe si golgheter complexiv Apertura + Clausura cu 20 de goluri lasind in spatele sau nume precum Caniggia si Martin Palermo, ultimul la Estudiantes La Plata in momentul respectiv.

Am strans randurile - nu renuntasem inca la antrenamentul din ziua urmatoare inheierii Clausurei -, ne-am lins ranile... ei mai putin decat mine, vedeam parca in ochii lor o anumita lipsa de ambitie, un "dar erau prea puternici anul asta, nu aveam ce sa facem, am obtinut maxim" care ma scotea din minti. M-am sfatuit cu Gonzalez (agentul meu) si aprobat de acesta am decis sa recurg la tactici extreme.

A doua zi eram val-vartej in biroul presedintelui si i-am spus verde in fata, strigat mai degraba: Vreau 3-4 jucatori de valoare. Ii vreau de valoare nu basini ca descultii de pana acum. Ii vreau acum, in 2 saptamani maxim nu cu o zi inainte sa incepa Apertura si CONMEBOL-ul. Poate ai lucruri atat de importante incat nici nu esti constient ca o sa jucam in doua competitii sau poate te intereseaza mai putin decat cand o sa-i vina ciclul amantei tale columbiene. Iar pe mucosul ala de 14 ani sa-l duci acasa sa se joace cu fi-tu, nu-l vreau nici sa traga cu ochiul peste gard la echipa mea. Si am iesit trintind usa in urma mea - nu inainte de a-i vedea fata siderata, rosie si buhaita si tigarea cazindu-i pe covorul persan - cat stil....

Gonzalez ma astepta jos si in drum spre casa lui unde planul era sa stingem supararea cu niste sticle m-a intrebat daca sa inceapa sa-mi caute echipa. Mie-mi parea destul de serios asa ca nu stiu ce a fost in capul lui cand m-a indemnat sa fac ce tocmai facusem. Apoi neprimind niciun raspuns mi-a adresat Don't worry, you have a great future ahead, it's only a matter of time. Nestiind o boaba de engleza - in Chabas sincer mai mult mergeam cu vacile decat sa merg la scoala si nici acolo nu cred ca as fi dat cu nasul de limba asta - ma uitam tamp la el si intr-un final l-am intrebat ce naiba zice acolo, daca-si bate joc de mine sau ce, stia foarte bine ca din anumite puncte de vedere sunt limitat...

A treia zi Garre (secundul si fostul meu coleg de la Ferro) m-a trezit pe la 10, eu dormeam inca dupa precedenta seara eroica - facusem un obicei eu si cu Gonzalez, decisesem ca e nevoie de prelungiri - si mi-a explicat (era nevoie, sa spuna doar nu ma ajuta prea mult, nu eram in forma mea cea mai buna) luminat la fata ca presedintele ne va aduce saptamana asta doi jucatori de soi si inca unul saptamana viitoare. Si ca i-a transmis ca nu era nevoie sa fac tot circul ala. Deci era adevarat zvonul cu amanta...

Au trecut cele cateva zile si intr-adevar promisiunile au fost respectate: Oscar El mencho Mena, mijlocas defensiv, 26 de ani a fost adus de la Platense apoi Gustavo Falaschi, aparator central, 1,81, 29 de ani. Ultimul a sosit Gustavo Siviero, 27 de ani, tot fundas central, de la Newell's Old Boys. Eram multumit, exista si o veste proasta totusi cum se intampla de obicei si anume ca Gabriel Schurrer luase drumul Spaniei. Eram multumit totusi pentru ca toti jucatorii adusi erau de profil defensiv si mai ales, lucrul cel mai important... le cunosteam potentialul, stiam ca ma pot baza pe toti.

Apertura a inceput si la mijlocul sau (etapa 11) eram neinvinsi, batusem Boca (acasa desigur) si incepusem bine si CONMEBOL-ul, competitie eliminatorie, tur-retur inca din prima etapa. Bolivar din Bolivia si Guarani (Paraguay) ne cazusera victime sau erau pe cale. Rundele 12, 13, 14 au insemnat tot atatea victorii printre care si cea cu River, 3-1. Acasa, desigur. Runda a 15 a insemnat prima infrangere a sezonului in cele 19 etape disputate sau ramase. Velez inca o data, 0-2 la ei acasa. Din nou simteam ca imi fuge pamantul de sub picioare si desi in CONMEBOL mergeam struna (eliminasem Rosario Central cu 3-0 si 3-1) riscam sa imi dau iar foc la valiza. Urma o saptamana de foc cu turul finalei CONMEBOL-ului unde infruntam Independiente Santa Fe si meciul din campionat cu Independiente de la noi, argentinian. Ambele meciuri in 4 zile, desi lotul era de calitate nu m-ar fi deranjat sa am mai multe variante, echipa cam gafaia neobisnuita fiind cu doua competitii in acelasi timp. Meciul cu columbienii s-a incheiat 2-0 - si-o luau columbienii astia pe unde apucau se pare... - si ne punea intr-o pozitie privilegiata inainte de retur. In meciul cu Independiente varianta argentiniana (ce juca tare de tot sezonul acesta) insa am capotat lamentabil, 1-2 acasa si stiam deja cum o sa se termine sezonul chit ca mai erau ceva etape in care matematic puteam castiga inca titlul. Primul 11 era obosit iar rezervele nu se ridicau la nivelul titularilor, nu era nimic nou in asta cum nu era nimic nou in faptul ca pentru al treilea sezon competitional (sezon competitional = jumatate de an) conduceam pana in ultimele etape unde ne faceam... mici.

Am incercat sa mentin mentalul ridicat daca fizicul nu-l puteam controla. Returul cu columbienii a fost de foc. Pe 4 decembrie 1996 ne-a intampinat un El Campin din Bogota ce cu siguranta nu respecta minimele norme de securitate (dar parca la noi nu se intampla...) ce parea oala cu smoala a diavolului. Era nebunie curata, de multe ori auzisem expresia sa cada tribunele peste tine dar acum sentimentul era parca real. Era ca si cum Columbia toata aflase ca presedintele nostru intretine relatii profund libidinoase cu conationala lor si decisese sa ne-o plateasca.

Am folosit un prim 11/(+3)

==================Roa=================

=====Loza Falaschi Siviero A Gonzalez=====

J Fernandez [serizuela 65] Cravero Morales

=========Ibagaza [Lacosegiaz 81]=========

========A Lopez, Belloso [Enria 74]=======

si am pierdut cu 0-1. Ce era in mintea mea... mi-as fi sapat o groapa daca ne-ar fi intors columbienii. Si au avut ocazii. Totusi am rezistat si ne-am incununat campioni, o performanta uriasa pentru Lanus si in acelasi timp o performanta uriasa si pentru mine - baiatul din Chabas cu sacul de panza in spate.

¡¡¡¡¡ LANUS CAMPEON !!!!!

Parecía irreal... pero era cierto ¡¡¡¡¡¡ LANUS CAMPEON !!!!!

La intoarcerea in tara a fost nebunie curata, orasul era in fierbere, am fost deturnati, rapiti practic si condusi catre stadion desi eram nedormiti si peste doua zile aveam meci... Fortareata era mai agitata ca niciodata, deborda de oameni si entuziasm. A meritat, sincer a meritat, baia de multime, sa fii aruncat in sus de suporteri, sa vezi bucuria si lacrimile lor, sa vezi copii, batrani si femei... toti fericiti... merita orice.

Golgheterul nostru a fost in CONMEBOL Oscar Mena, mijlocasul defensiv adus de presedinte la inceputul sezonului. 5 goluri. 4 goluri Belloso, 4 Ibagaza, 4 Ariel Lopez si Marcelo Andres Petete Trimarch. Au urmat bineinteles o gramada de articole laudative™ iar restul sezonului a consemnat doua 0-0, eram sleiti fizic si partial si mental. In ultima etapa am castigat in deplasare doar pentru ca am jucat cu Banfield, dusmanii nostri de moarte altfel sunt sigur ca am fi pierdut si cu Las lechuguitas atat de deconectati am fi fost. Fanii au apreciat si desi nu s-a mai organizat nimic special se vedea pe fata, in reactiile lor cand ii intalneai pe strada ca stiu, ca sunt cunoscatori de fotbal si ca apreciaza si acest ultim gest.

Am iesit pe 3 din nou, River a castigat cu un avans de 9 puncte iar noi am fost la egalitate de puncte cu locul 2, Independiente.

Clausura poate fi la fel rezumata in trei cuvinte, multi, aproape fiecare prin agentul sau - care avea, care nu stia el, simtea in aer sau in interiorul sau - aflase ca e ultimul sezon aici si ca pentru majoritatea urma experienta europeana. Deci trei cuvinte: locul 11. Punct.

Am mai avut cateva satisfactii cu totii/fiecare, eu ca am batut Velez - 3-1, meciul a fost intrerupt, lucru deloc rar in Argentina -, echipa ce mi-a albit parul 2 sezoane si fanii ca i-am batut din nou pe Banfield, dusmanii de moarte si ca acestia au si retrogradat.

M-am despartit de presedinte stringindu-ne in brate, el mai puternic pe mine - defect profesional -, ne-am urat toate cele, el bucuros ca o sa ia multi bani pe Ibagaza, Roa si altii, eu bucuros ca plec la mai bine (stiam ca o sa plec, Gonzalez ma informase ca voi avea de ales din multe variante si a plusat spunind ca stie deja ce o sa aleg) pentru ca mi se parea ca obtinusem pe undeva spre maxim cu acest lot si mai ales ca plecam invingator, increzator in viitor, increzator in fortele mele.

Picioarele ma dureau, incredibil dar se facuse noapte aproape. Credincioasele picioare se echipasera cu un set nou-nout de basici. Nu mai recunosteam unde ma purtasera, nu recunosteam nimic din ce abia se mai vedea. Am intins mana si am oprit un taxi... eram absolut epuizat. Ajuns acasa am adormit imbracat, prafuit, aveam sa descopar dimineata ca si incaltat. Menajerei n-o sa-i placa...

Sunt treaz. Papuci. Baie. Ma uit la ceas. 5. Prea devreme. Am picioarele grele. Capul greu. Umerii grei. Cantaresc o tona cred. Pe cat de dulce mi-a fost somnul pe atat de prost dispus m-am trezit. Revin in dormitor. Lumina. Butonul verde. Ras. Mi-am prins pielea. Cum naiba... nu mi s-a mai intamplat niciodata. Tot mai buna-i lama. Sau poate nu. Gust din cafea... prea amara. O arunc la toaleta. Dus. Prea fierbinte. Ies. Imi fac sucul. Prea dulce. Il las acolo. Ma duc la baie. Ma privesc in oglinda. Prea de la tara.

De ce e omul atat de greu de multumit ? De ce n-am ramas la stadiul de salbatici incalzindu-ne precum cainii iarna, unii intr-altii. Sunt sigur ca straaaaaaaaamosul meu era mult mai fericit in pestera sa maingaindu-si bata. Si partenera lui la fel. Poate ca ar trebui sa ma duc la psiholog. N-am fost niciodata. Ajuta am auzit. Si la psihiatru ajuta. Acolo inca n-are rost sa ma gandesc. Desi daca o tin tot asa... Am 56 de ani. Am o sotie care ma iubeste si poate nu la ora asta dar cu siguranta se intreaba ce-i cu mine. Am copii sanatosi, frumosi. Laureati. Nu ca mine. Am case, bani. Am de toate. E un paradox. Am de toate si ma simt... falit. Poate ca ar trebui sa ma duc la psiholog totusi. Si ce sa spun ? Sa-i spun de fotbal ? Si daca-i femeie ? Nu conteaza, orice ar fi cred ca oricum o sa se uite aparent atent(a) la mine, aparent interesat(a), aparent ascultind. In fapt tamp. Si o sa gandeasca Pfui, multi nebuni pe lumea asta... pai asta are tot ce-si poate dori un om normal si e in pragul sinuciderii parca... multi nebuni... Stiu. O sa-i spun ca mi-am pierdut increderea in mine. Ca in afara de meciurile mele nu ma mai uit la fotbal de invidie, ca ii vad pe altii pe care ii consider mult mai slabi castigind trofee. Si eu ajung mereu pe 2 sau pe 3. Sau pe 12. Sau retrogradez. Trebuie sa fie ceva la mijloc aici. Un blestem ceva. Dar asta n-ar trebui sa-i spun, ma apropie de psihiatru. Daca nu fizic macar in ochii lui/ei sigur. Si totusi ce sa fac ? Ar trebui sa-l sun pe Gonzalez. El intotdeauna ma face sa ma simt bine, glumeste, ma destinde. Cu siguranta mai tine la mine. Dar nu. Sunt prea mandru. Prostul daca nu-i si fudul...

Ce sa fac, ce sa fac... ce sa fac... as putea sa devin om al strazii. Vagabundo. Homeless. Barbone. Cred ca dupa o luna de trait asa mi-as reveni. Poate si mai repede. O saptamana. Cred ca problema mea o au si altii. Bogati, desigur. O face cineva bani din asa ceva ? Esti bogat, ai de toate si esti deprimat, iti vine sa te arunci de la etaj ? Vino la noi. Vagabundo S.p.A.. O oferta variata, poti fi vagabond in orice oras din tara. Platesti 10% din averea ta si noi iti asiguram o saptamana de vagabondaj 100% autentic. Acum si oferta, platesti 20% si te lasam pe alt continent. De tot.Asta-mi aminteste de o reclama de pe o tablita din fata unui restaurant: Mananci cu 20% mai putin. Geniala.

E cea mai buna idee pe care am avut-o asta cu oamenii strazii. Dar parca nu-mi place. Au toti barba. Si femeile au barba. Mie-mi place sa ma rad in fiecare dimineata, nu suport barba. As putea... as putea sa ascund o masina de ras. Si sa ma rad in fiecare dimineata pe ascuns. Am un prieten care spune ca trebuie sa faci totul cu stil. As fi un barbone cu stil. Dar mai e si murdaria, mizeria. Inca mai am cosmaruri cand eram in Chabas si dadea frati-miu mai mare - nu mai stiu care, toti 4 erau mai mari - cu cazmaua prin curte incercind sa prinda cate un sobolan. Odata mi-a zis ca a vazut unul si in casa, in pat. Nu mi-a spus care pat asa ca am dormit pe podea o saptamana. Daa.. sunt tare murdari. Cu mancarea hai treaca mearga ca oricum n-am gusturi rafinate dar cu murdaria nu m-as impaca. As putea... as putea sa plec de acasa, sa vagabondez toata ziua asa (oricum cam asta fac actualmente)... apoi sa vin acasa, sa ma spal, imbrac curat, sa dorm... chestii. Apoi as putea sa ma intorc a doua zi si sa fac la fel... Nuu, si-ar da seama.. s-ar simti tradati, jigniti in amorul lor de vagabonzi si ar rupe orice legatura cu mine. Daca nu si pe mine.

Greu, tare greu cand nu stii ce vrei. Sa o iau logic. Ce-mi place ? Fotbalul. Ce stiu sa fac ? Fotbal. Ce am facut toata viata ? Fotbal. Ce ar trebui sa fac ? Nu stiu...

E ceva in interiorul meu ce-mi blocheaza fluxul pozitiv, ce nu-mi da pace. Si maine m-as intoarce sa antrenez, asta-i clar... iubesc fotbalul prea mult. Someone said Football is more important than life and death to you and I said Listen, it's more important than that - eu sunt ala. As antrena si o echipa de calugari, nu-i bai. Orice numai sa alerge dupa o minge. Si sa fie ordonati, sa respecte indicatiile si sa se apere compact.

Da... cred ca stiu ce m-a ranit mortal aproape, spinul din inima. E ziua aia cand eram la Racing si un avoca-rahatel ceva mi-a inmanat citatia aia blestemata... N-am stiut despre ce-i vorba, doar ca sunt convocat sa raspund la niste intrebari. Sa fie... n-am avut niciodata nimic de ascuns.

Si am fost luat ca din oala. Nici nu stiam despre ce-i vorba. Daca mai eram cu Gonzalez nu s-ar fi intamplat niciodata asta, Gonzalez stia tot ce misca in fotbal si nu numai. Oricum nu aveau nimic impotriva mea, le-am spus ca sunt nevinovat si ca nu am habar de nimic, ca e totul o mascarada si ca nu stiu de ce sunt amestecat. Dar m-au presat, m-au presat asa ca le-am zis si eu ce mi-a trecut prin cap. Si am incheiat cu am atatia bani incat pentru 200000 de euro nici nu cobor din pat™.

In lumea noastra cunosti oameni, cateodata faci favoruri, ti se fac favoruri cateodata dar atat timp cat totul e legal care-i problema ? Nu m-au putut acuza de nimic desi era clar. Adica era clar ca se vedea pe fata lor ca m-ar baga la mititica cu placere. Si apoi a aparut si-n presa. Un cosmar: http://www.goal.com/...orra-affiliates

E ca un film dupa un caz real pe care l-am vazut cu sotia mea acum ceva vreme. Un om cu frica lui Dumnezeu are sotie, trei copii, un serviciu stabil. Apoi este acuzat din senin de pedofilie. Fiind intr-o tara sensibila la asa ceva si nu in Nigeria sau Thailanda este bagat la zdup fara multe discutii. Acuzarea n-are nimic altceva decat cuvantul unei mame denaturate care singura recunoastea ca-si abuza copii cu sotul ei si inca nu mai stiu cine. Dar zice ca si nevinovatul asta (impreuna cu altii) faceau asta asa ca bietul om sta in inchisoare cu anii, isi pierde familia, slujba, libertatea, sanatatea, tot. Ajunge precum scheletele de la chei si in pragul sinuciderii. Tot timpul e clar ca e nevinovat dar el tot la inchisoare e si viata oricum i-a fost distrusa. A pierdut totul. Poate exagerez ca ma pun in pielea lui dar zau daca nu gasesc... cum se numesc.. somiglianze. Asemanari. Parol.

Acum... eu deja n-am un moral de fier. Deja ma consider cel mai ghinionist antrenor din lume. Provoc chiar pe oricine sa ma contrazica. Deja am inceput sa schimb echipele ca pe ciorapi si ciorapii au devenit din ce in ce de mai slaba calitate, in curand o sa vad prin ei... acum si asta... e prea de tot. Nu-i drept.

Sunt incredibili oamenii. Vor fi primii ce vor da cu piciorul in tine cand esti jos, vor fi primii ce te vor lauda in fata cand iti merge bine dar in acelasi timp chiar si atunci te vor barfi. Vor fi ultimii insa cand vei avea nevoie de ajutor. Sunt mai ceva ca lacustele, ca hienele. E chiar adevarat, in viata nu te poti baza decat pe familie. As vrea sa-l pot intreba pe taica-miu ce e de facut. Pe bunica-miu. Da, Papa Nolito cu siguranta m-ar scoate din rahatul asta. Dar Papa Nolito a murit... nici nu plecasem bine in Europa ca a trebuit sa ma intorc, fratii mei mi-au spus cu lacrimi in ochi ca ultimele cuvinte ale sale au fost aveti grija de fratele vostru mai mic. Nu prea am inteles niciodata cum vine asta. Adica eu sunt cel care s-a descurcat cel mai bine, s-a realizat. Doi dintre ei inca mai sapa pamantul (e alegerea lor, e drept, fac asta pentru ca e ce le place nu pentru ca n-ar avea posibilitati, poate am multe defecte dar zgarcit n-am fost niciodata cu rudele mele) - si sa n-aud glume ca da, asa e, ajunge sa te uiti numai ca soacra-tii i-ai dat 200000 de euro sa-si repare casuta biata femeie ca ne suparam... deci cu banii o duceam bine deja, sotie aveam, copii erau deja pe drum... ciudat... daca nu l-as cunoaste as zice ca suna ca aveti grija de ala mic si prost. Ca sa nu zic de prostul familiei...

Cu sufletul indoit am plecat inapoi in Spania. Aveam un angajament si angajamentul se respecta orice ar fi. Ma astepta Mallorca, Insulele Baleare. Club ce de vreo 10 ani facea relativ an de an drumul din Primera spre Segunda si invers. Pe 01.07.1997 am fost prezentat oficial si am intrat in paine. L-am adus pe Carlos Roa, portarul de la Lanus in care aveam mare incredere, la fel pe Oscar Mena, mijlocasul defensiv ce a fost golgeterul nostru in CONMEBOL. Pe acesta chiar aveam de gand sa-l incerc ca aripa stanga, centrul dupa cum imi facusem planul era ocupat de Valeron si Stankovic, un sarb bataios (cum altfel). Si de la Roa si de la Mena aveam sperante mari si erau titulari certi. L-am mai adus pe Gabriel Amato alt argentinian (varf) ce cu un an in urma plecase de la River pentru a juca la Hercules. Titular va fi. Era nevoie de intariri serioase, lotul era efectiv de Segunda. Bani nu erau, cea mai mare suma am dat-o pe Ivan Campo de la Valencia, in jur de un milion. Titular, fundas central, putea sa joace si la mijloc. Va juca fundas. Tot de la Valencia am mai adus cativa jucatori refuzati, Engonga care avea sa fie punct fix in planurile mele (mijlocas, vad eu pe unde-l folosesc, dreapta, centru), Romero (fundas lateral stanga, titular), Escurza, Moya... umplutura. Umplutura cu care insa voi juca, inclusiv cu Moya voi juca titular care nu-i cine stie ce. Pe langa Roa cel mai multumit eram de Valeron pe care il luasem de la Las Palmas, avea 22 de ani si simturile nu m-au inselat, avea sa ajunga mare de tot. L-am mai adus pe Ezquerro de la Atletico, varf decent. Am vrut sa-l aduc pe Ibagaza, mijlocasul meu ofensiv de buzunar (1.66 avea) dar n-au fost bani. M-am multumit cu ce adunasem, repet era o echipa incropita. Practic jucam cu resturile Valenciei care nici ea nu era vreo Barcelona. Un singur regret am ca l-am dat pe un roman (tardiv ce-i drept), Galca, mijlocas de travaliu cu un sut de la distanta naucitor. Dar n-avea loc, ori el ori alt jucator de valoare ar fi stat pe bara asa ca...

Eram candidati clari la retrogradare, stiam asta, toata lumea stia asta. Orice mai mult decat o salvare la mustata de la retrogradare ar fi insemnat o minune. Dar minunile se mai intampla, stiam bine si am incercat sa-mi mobilizez jucatorii cat mai bine, sa stie, sa simta - cei care jucasera si in Segunda - ca sunt jucatori de Primera si cei care jucasera si anul trecut in Primera sa stie ca sunt jucatori valorosi, ca trebuie sa demonstreze ca nu sunt niste masele cariate de care Valencia, Atletico au facut bine ca au scapat. Atmosfera era buna si s-a vazut ca lucratul la moralul echipei a dat roade, am inceput campionatul cu o victorie 2-1 - ce ironie - asupra Valenciei. Un egal apoi afara la La Coruna si apoi o victorie ametititoare pentru o echipa insulara in toate sensurile ca noi, 6-2 cu Gijon. Dupa 3 etape eram pe 2 dupa Barcelona. Era Barcelona lui van Gaal cu Ruud Hesp, Busquets, Sergi, Ferrer, Abelardo, Reiziger, Couto, Nadal, Bogarde, Amor, de la Pena, Figo, Guardiola, Giovanni, Luis Enrique, Dugarry. Secundul lui van Gaal era un portughez, Mourinho. Iar marele transfer al verii fusese Rivaldo, magic jucator (desi brazilian). Mai cumparasera o colonie de la Milan, toti jucatori ce nu mi-au placut niciodata... Reiziger, Bogarde, Dugarry, centralul Pellegrino de la Velez - cosmarul meu - si altii, inclusiv Sonny Anderson in deplinatatea fortelor sale la 26 de ani. Un Rivaldo de 25 de ani si un Sonny Anderson de 26... ce cuplu fantastic. Plecasera Ronaldo - ptiu drace, scuip in san - si Popescu, capitanul lor, jucator ce intotdeauna mi-a placut dar niciodata nu l-am antrenat. Nici nu prea mai aveam sanse, avea deja 29 de ani. Revenind la echipa mea neopromossa cum zic italienii si aflata in spatele unei Barcelone ce facuse transferuri de ~60 de milioane imi amintesc cu placere si restul sezonului, a urmat o alta victorie la scor, afara de data asta 4-1 la Tenerife, egal la Compostella si a urmat unul din marile meciuri, primul al meu in cariera. Ne vizita Barcelona si incredibil dar adevarat era derby-ul campionatului, locul 1 cu locul 2. Ros-albastrii aveau maxim de puncte, 15 din 15 posibile. Aveau sa aiba 18 din 18 la sfarsitul meciului, am jucat bine si am pierdut greu cu 0 la 1. Am primit aplauze dar aplauzele nu tin loc de puncte... ne-am revenit apoi si am castigat din nou afara - ma miram si eu, nu castigam atatea meciuri afara intr-o Apertura sau Clausura intreaga cate castigasem la Mallorca in 7 etape. Am batut Racing Santander, echipa ce avea sa-mi devina foarte cunoscuta. A urmat iar un meci soc, cu Real jucam de data asta. Am facut 0-0 si am fost felicitat cu aparenta caldura de Jupp Heynckes. Acesta il avea secund pe un anume Vicente del Bosque, o persoana deosebita, sa nu mai vorbim de calitatile de antrenor pe care urma sa le arate. Realul ce pot sa spun... era si el infiorator. Barthez/Canizares, Roberto Carlos, Hiero, Panucci, Karanka, Redondo, Seedorf, Savio, Guti, Karembeu, Mijatovic, Suker si doi pusti, Raul de 20 de ani si Morientes de 22. Te apuca frica numai cand le citeai numele. Totusi am scos un 0-0 excelent.

Am continuat seria rezultatelor utile cu un egal afara la Valladolid apoi am facut din nou spectacol acasa, 4-0 cu Bilbao. La jumatatea turului eram acolo sus la 2 puncte de locul 2, Real. Pe Barcelona nici nu-i mai luam in calcul, imi era clar ca vor castiga campionatul mie in suta. A fost o victorie incredibil de mare, bascii facind etapa urmatoare un rezultat fantastic, 3-0 cu Barcelona. E drept, acasa unde se transformau in zmei. Si noi am pierdut, 0-1 cu Celta, a fost o infrangere oarecum justa, Celta juca foarte bine si ajungea pe 2 cu victoria aceasta la egalitate cu Real si la un punct de Barca. Puncte importante am pierdut insa in meciul urmator, cu Oviedo. Un 1-1 amar rodul programului incarcat raportat la subtirimea lotului. Jucam in cupa in runda a doua, trecusem de niste desculti, nu le mai retin numele. La ei 1-1 si la noi un 6-0 care as fi preferat sa fie un 1-0 si sa nu consumam atatea forte. Am mai pierdut 2 puncte si in etapa urmatoare la Merida si deja aspiratiile de cupa europeana - la care sincer doar visam, nu luasem in calcul in mod serios inaintea sezonului – se atenuau. Lucrurile au mers din rau in mai rau si am pierdut acasa cu Zaragoza, 0-2. Ii simteam lipsa lui Ibagaza, m-ar fi scos din multe incurcaturi, stiu asta. Dar asta e, daca nu sunt bani... Poate la anul ma gandeam, speram eu.

Peste doar trei zile jucam in deplasare cu Las Palmas in cupa, era runda a treia si se cernea faina de gunoaie. Am pierdut 2-3 dar eram inca in carti pentru retur. In campionat sufocati parca am pierdut in continuare la Espanyol, Galca a facut un meci mare si inca o data mi-a parut rau ca l-am cedat. Eram pe 10 dar cel mai rau ma ingrijora ca nu produceam nimic ofensiv implicit nici punctele nu veneau. Am pierdut din nou, acasa cu Betis si jucatorii mei au avut parte de prima sedinta marca Hector Raul Cuper. Doar Roa n-a fost impresionat care ma stia de la Lanus. Dar a avut inspiratia sa para ca este. Reactia a fost puternica din partea lor, am castigat afara la Atletico, un 3-2 la echipa de pe locul 3 ce mi-a mers la suflet si am spus asta si jucatorilor, fericiti si ei ca si mine: Daca jucam asa putem ajunge departe. Daca jucam ca ultimele 5-6 etapele vom ajunge in Segunda. Doar de noi depinde !!

In meciul urmator am batut Salamanca, greu, foarte-foarte greu cu 1-0 in minutul 89 dar o victorie e o victorie. Salamanca a jucat fantastic. Sau mai degraba spus portarul lor, un chelios roman - Stelea a jucat fantastic. Simteam ca suntem pe drumul bun din nou. Sa insiri cateva victorii sau victorii combinate cu rezultate utile este un lucru urias in fotbal. Moralul este determinant. Dar cateodata e greu sa-l mentii, am pierdut la Sociedad 1-0 apoi. In aceeasi etapa Salamanca pe care reusisem s-o invingem foarte greu si care ma impresionase detona bomba campionatului, 4-3 cu Barcelona, meci pe care l-am urmarit cu baietii si le-am spus P-astia i-am batut noi, nu desconsiderati niciodata un adversar, daca la mine la echipa aud un "pe ce loc sunt astia ?" jucatorul care a vorbit sa nu mai dea ochii cu mine, poate sa-si caute alta echipa. Am citit in ochii lor o oarecare teama amestecata cu admiratie, un e dat dracu’ argentinianul asta, trebuie sa ramanem in priza. A fost foarte important discursul asta pentru ca urma meciul din cupa cu Las Palmas si trebuia sa intoarcem un 2-3. Am castigat cu 2-1 si ne-am calificat mai departe, a fost o victorie muncita si mare in acelasi timp. Nu spuneam nimanui dar speram la cupa. Cupa e cel mai scurt drum pentru o echipa mica spre glorie si in acelasi timp competitia care ofera cele mai multe surprize statistic vorbind. Pe Lluis Sitjar - stadionul nostru, cochet mai degraba decat incapator - a fost sarbatoare, echipa incheiase turul, era pe un caldut loc 9 si avansa in cupa. Mult peste ce si-ar fi inchipuit, de obicei Mallorca era deja cu un picior in Segunda in punctul asta al sezonului. Dar urma un nou meci doar peste 3 zile si concentrarea trebuia sa fie maxima. Am facut 0-0 la Valencia, adversar greu desi n-o duceau fantastic in clasament. In cupa am jucat cu Celta Vigo si am castigat acasa cu 1-0. Nu era decisiv dar aveam prima sansa.

A urmat un nou 0-0 acasa cu Deportivo, am simtit ca se putea mai mult si iar i-am baga in sedinta pe ai mei: Intotdeauna in viata trebuie sa iti propui mai mult. Daca ti-e bine azi trebuie sa te gandesti: maine vreau sa-mi fie si mai bine. Daca tintesti in sus vei ajunge mai sus sau maxim, in cel mai rau caz vei ramane la nivelul initial dar cu atitudinea potrivita nu vei ramane acolo mult timp ci tot vei urca. Daca te complaci si spui "e bine, e bine cum e acum, sper sa fie si maine asa" nu poti decat sa cobori, sa descresti. Vreau de la voi daruire, vreau ca telul in orice meci sa fie victoria si nu egalul, nu sa faceti diferenta intre meci de acasa si afara, vreau de la voi tot ce puteti oferi. Si stiu, stiu ca nu oferiti tot ce puteti. Eu voi fi aici la anul, din punctul de vedere al conducerii un loc caldut imi garanteaza ramanerea. Dar ramanerea voastra aici trece prin mainile mele si va garantez, va jur pe ochii mamei mele - era moarta, odihneasca-se in pace dar ei nu stiau - ca majoritatea dintre voi nu vor mai fi aici. Prima ocazie de a-mi demonstra ca au fost atinsi a fost in returul cu Celta. Am pierdut cu 1-2 dar am vazut atitudine in jocul lor, daruire. Ne-am calificat a doua runda la rand datorita regulii golurilor din deplasare.

Urmau sferturile si meciurile se succedau o data la 3 zile. Lotul era subtire, trebuia sa improvizez permanen, rulam deja si 2-3 pusti de la tineret... greu. Am continuat forma buna si am batut 3-1 afara la Gijon. Dupa meciul asta le-am tinut din nou un discurs, laudativ dar nu foarte foarte, mai mult asupra concentrarii. Cu jucatorii trebuie sa ai intr-o mana biciul si intr-o mana zaharelul, nu poti sa ai doar unul din obiecte. Si nu poti nici sa stai cu gura pe ei, sa faci scandal tot timpul in ideea sa-si mentina concentrarea pentru ca ajung sa devina imuni, e ca povestea cu baiatul si lupul. Lupul o data... lupul de doua ori... cand lupul chiar a venit pe bune a treia oara taranii n-au mai raspuns si baiatul a fost mancat de lup. Este greu de gasit echilibrul asta dar trebuie sa incerci macar, sa fii constient de necesitatea echilibrului respectiv. Realul si Barca pierdusera ambele, ma intrebam oare cum e sa fii la o formatie intr-adevar mare si daca voi ajunge si eu vreodata. Simteam ca voi ajunge dar trebuia sa-mi croiesc drumul singur, cu atitudine in primul rand. Cu rezultate dar rezultatele vin tot prin atitudine. Eram in continuare pe acelasi loc caldut 9 dar eu vream mai mult, sa ne clasam in primele 6, cat mai sus posibil. Sociedad erau pe 3 acum, noi de ce n-am putea sa fim acolo la sfarsitul campionatului ?

In etapa urmatoare am batut Tenerife acasa, echipa la retrogradare dar scorul (5-1) si atitudinea au fost extrem de pozitive. Simteam ca se anunta vremuri bune. Peste trei zile aveam sferturile de cupa, primul meci afara la Bilbao. Aveam sa facem un joc bun, am pierdut totusi cu 2-1. Foarte greu la Bilbao. Golul marcat imi dadea sperante desi era clar ca avem sansa a doua de data asta. Epuizati dar cu atitudinea potrivita am facut un 2-1 in campionat cu Compostela, echipa ce se batea la retrogradare dar ca si in Argentina nici aici nu exista meci usor. Eram fericit cu acest 2-1. Urcam in clasament, eram pe 7-8. Real si Barca ambele egal, Sociedad la fel.

Din trei in trei zile, din trei in trei zile, ritmul era ametitor. Te sleia de puteri daca n-aveai o armata de jucatori precum cluburile mari. Si noi eram departe de a fi un club de talia respectiva. Urma jocul cu Bilbao, returul din sferturle Cupei Regelui. Aveam nevoie de un rezultat de 1-0, asta le-am spus la cabine jucatorilor si mi-a placut concentrarea ce parea sa-i domine. Ne aparam in 11 atacam in 11. Ne aparam in 11 atacam in 11. Ce facem ?!?; Ne aparam in 11 atacam in 11 a tunat vocea lor colectiva. Am castigat cu 1-0 dupa un meci magistral si Lluis Sitjar era din nou in sarbatoare. Insulita asta nu vazuse niciodata lucrurile de care avea parte acum.

Dupa o asemenea risipa de energii urma meciul de pe Nou Camp peste... trei zile. Am avut discutii individuale cu fiecare, pe ton calm, apreciativ. Faceam apel deja la energiile lor de care multi fotbalisti, in functie de cat de muncitori/luptatori sunt nici nu sunt constienti. Am facut un meci mare, urias si am terminat 0-0 cu Barcelona. O Barcelona ce incercase toate armele, tot posibilul, Real era in spatele lor la o lungime de bat, nici vorba de neimplicare. Pur si simplu am fost buni. Mai buni inca nu puteam fi, nu in conditiile ritmului asta dracesc si a diferentei uriase la nivel calitativ si paradoxal mai mult cantitativ din punctul meu de vedere, al filozofiei mele. Cred ca un antrenor bun poate depasi obstacolul calitativ dintre jucatorii sai si ai adversarului prin priceperea sa dar rar va depasi si obstacolul cantitativ. Daca ai cu ce e una, dar daca n-ai cu cine ce mai faci ? Nu poti sa-i storci de vlaga pana la ultima picatura, vor ceda si vei resimti efectele pe tot restul sezonului. Deci cantitatea e importanta. Van Gaal mi-a strans mana si m-a felicitat, am intors cuvintele frumoase la randul meu si i-am spus ca sunt sigur ca vor fi campioni si i-am urat noroc.

Peste trei zile - cum altfel, cum altfel, oh Doamne... jucam turul semifinalei Cupei Regelui. Pierdusem sirul meciurilor insiruite la distanta de 3-4 zile. Am jucat afara la Alaves, nu stiu de unde au mai gasit energiile dar desi m-as fi multumit cu un 1-1 - extrem de important golul marcat in deplasare, orice antrenor stie asta si nu trebuie doar sa stie doar ci sa si urmareasca asta - dar baietii mi-au facut o surpriza de proportii prin castigarea meciului, a fost un 2-1 afara de vis. Simteam si le-am transmis si lor (nu inainte de a-i felicita si a le spune cat apreciez ce am vazut din partea lor) : Rezultatul asta doar deconcentrarea il mai poate intoarce. Nu ei. Nu oboseala. Oboseala paradoxal devine un aliat, un factor pozitiv pentru ca nu-ti mai poti permite sa fii deconcentrat. Iti poti permite sa fii deconcentrat cand esti odihnit, cand esti cu rezervele de energie spre zero te agati de ce ai, mintea iti e activa si incearca sa obtina cat mai mult de la fiecare parte a corpului, nici vorba de deconcentrare. Aplauze si cateva exlamatii anemice au izbucnit, eram fericiti si obositi. Ei fizic eu psihic.

Peste 4 zile jucam in campionat acasa cu Racing. I-am batut si de data asta, 2-1 si ajungeam pe 5 in clasament. In sinea mea m-as fi multumit cu locul asta dar nu trebuia sa tradez asta ci sa cer mai mult si mai mult. In 3 zile cum se impamantenise obiceiul jucam iar, am castigat si returul cu Alaves. Eram in finala !! Jucam cu Barcelona, nu se putea altfel. Din fericire finala se juca peste aproape 2 luni (n-am inteles niciodata de ce nu puteau intinde, labarta aceasta competitie mai mult, jucasem atata timp din trei in trei zile si urmau aproape doua luni in care nu se juca nimic... si nu era vorba doar de cupe europene, pur si simplu prost gandit dupa mine)... revenind, din fericire se juca peste mult timp finala altfel am fi pierdut la scor cu siguranta.

Era bine, pe 5 in campionat si in finala cupei. Nu-mi puteam dori mai mult. Vorba vine... imi doream eu, speram. Aveam a doua aparare a campionatului, lucru care ma ungea pe suflet. Etapa urmatoare jucam cu Real afara. N-am reusit sa gestionez bucuria ajungerii in finala sau poate diferenta valorica si-a spus cuvantul cert e ca am pierdut cu 0-2. I-am imbarbatat pe ai mei, deja deprinsesera modul meu de a gandi si daca la inceputul sezonului poate cu alt antrenor dupa 0-2 afara cu Real ar fi considerat ca n-au facut un meci tocmai rau acum erau aproape rusinati de ei, de rezultat. Eram mandru de ei dar nu le-am spus, i-am lasat sa fiarba si sa-si adune fortele pentru a reveni mai puternici etapele urmatoare.

N-am obtinut decat un 1-1 acasa cu Valladolid intr-o etapa dominata de El Clasico, Barcelona a castigat cu un 3-0 ce punea capat practic oricaror speculatii asupra directiei in care o va apuca titlul. Jucau un fotbal spectacol, nu eram fanul acestui mod de a juca gen da un gol sau doua mai mult decat adversarul dar trebuie sa recunosc ca valoare aveau cu carul. Valladolid a jucat bine si in etapa urmatoare si a pierdut greu, 1-2 cu Barcelona, etapa de etapa mai autoritara. Noi am pierdut afara la Athletic cu 1-3. Teren greu si noi inca ne mai lingeam ranile. Dar aveam incredere ca isi vor gasi calea fara sa ma mai pun eu cu gura pe ei. Si am avut dreptate, in etapa 30 am castigat acasa cu Celta, meci frumos cu o echipa frumoasa a Celtei, de anul asta isi incepeau ei ascensiunea spre EuroCelta de care vor vorbi toti in anii urmatori. Erau anii cu Karpin, Mostovoi, Revivo, cu argentinianul meu (tot portar) Cavallero, cu uriasul Makelele, Gustavo Lopez, Catanha si Benny McCarthy. Frumoasa echipa... si nu ma inselam, in etapa urmatoare aveau sa mature cu Barcelona, 3-1. Noi aveam sa obtinem o victorie mare, la Oviedo, un 1-0 pe sufletul meu, scor neegalat in viziunea mea nici de 2-0 sau 3-0. 2-0 inseamna risipa de forte. 3-0 e desantare deja. Iar 3-2, 4-3 e circ, doar niste mascarici sau neaveniti ar putea considera un 4-3 mare meci. 1-0 inseamna declaratia absoluta de dominare a fotbalului, inseamna sa-ti stapanesti fortele la perfectie. Inscrii apoi anulezi adversarul. Ce rost mai are sa mai fortezi, sa cauti alt gol cand tu stii ca esti puternic si ca-ti este la indemana sa stapanesti jocul ? Simteam ca in viitorul meu se afla Italia, Shangri-La-ul oricarui antrenor. Dar mai aveam de muncit. Implicit si echipa mea.

A urmat meciul cu Merida. 1-0. In argou fotbalistic modificat dupa gandirea mea mea tehnico-tactica as putea spune simplu: Ne-am p**** pe ei. Eram in culmea fericirii si pe locul 4 la egalitate de puncte cu cei din San Sebastian. 52 de puncte, 56 Madridul pe care stiam ca nu-l vom ajunge. Merida in runda urmatoare avea sa piarda greu, 1-2 cu Barcelona, inca o dovada a justetei si importantei acelui 1-0. Noi aveam deplasare la Zaragoza si am obtinut o victorie mare, spectaculoasa, pe placul fanilor si al ziarelor, 3-2. O victorie e o victorie oricum ai obtine-o si eram in al 10-lea cer ca si jucatorii mei, ca si fanii. Real pierduse si impreuna cu Sociedad eram la 1 punct de locul 2, ar fi fost nemaivazut ca o formatie nou promovata sa termine pe locul 2 in Primera. O formatie mica precum a noastra. Dar mai erau 5 etape in care daca nu eram concentrati puteam sa ajungem si pe 10 poate si am fi dat cu piciorul acestui sezon senzational. Ar fi fost un mare pacat, o crima. Toate gandurile mele le-am marturisit jucatorilor si citeam in ochii lor ca isi doresc, poate nu la fel de mult ca mine dar isi doresc marea performanta.

Apoi meciul de acasa, cu Espanyol. Galca din nou meci bun, pasa de gol... s-a terminat 2-2 cu golul lor egalizator in minutul 90. Imi muscam mainile, 2 puncte pierdute uite asa... am fi fost la un punct de Real. Echipa dura Espanyol chiar daca navigau pe la mijlocul clasamentului ca si in tur, portar fantastic, cea mai buna aparare din campionat - noi pe locul 2. Se apropia si finala cupei, tensiunea crestea si poate si asta sa fi contribuit la acel gol luat in prelungiri practic. Mergeam inainte...

26.04.98... jucam afara la Betis. Mintea jucatorilor era la finala de peste trei zile cu Barcelona. Am pierdut si am cazut in clasament. Eram pe locul 4. Locurile 5, 6 si 7 toate cu cate 56 de puncte. Bataie mare. Espanyol a facut 1-1 cu Barcelona, derby, ce vrei... oricum aveau si valoare. Constanta le lipsea.

A venit si ziua marii finale, repet, un tel la care nimeni nu s-ar fi gandit. La inceput nici eu sincer sa fiu...

Barcelona era asezata

=======Ruud Hesp=======

Reiziger Nadal Couto Sergi

========Celades========

Figo=== Enrique ==Rivaldo

========Giovanni========

========Anderson=======

iar noi

================Roa===============

Olaizola Marcelino Ivan Campo Romero

Engonga====== Stankovic====== Mena

===============Valeron============

=============Moya Amato==========

A fost un meci mare, un meci imens de-a dreptul. I-am anulat efectiv ca si in meciul de pe Camp Nou. Dupa 45 de minute era 0-0. Dupa 90 de minute era 0-0. Dupa 120 de minute era tot 0-0. Urmau penalty-urile. De la sfarsitul acestei zile aveam sa urasc penalty-urile pana in ziua de azi. Am pierdut cu 4-5. Un meci jucat cu arme inegale terminat nedrept, absolut nedrept. Van Gaal mi-a strans mana puternic si m-a batut pe spate, m-a imbarbatat... mi-a mai spus ceva dar n-am inteles, spaniola lui era precum engleza mea. Asa am facut si eu cu jucatorii mei, i-am imbarbatat si le-am spus O sa ne luam revansa, stati linistiti, capul sus. Dar aveam dubii si eu. Nici ei de dupa perdeaua de lacrimi nu pareau sa creada.

Peste 3 zile (cum altfel) jucam acasa. Din fericire. Sa joci acasa e un mare avantaj in fotbal, sunt constient ca e deja o banalitate dar cand extinzi discursul nu mai este. Sa joci al doilea meci dintr-un tur-retur acasa de exemplu nu e o banalitate, se poate discuta foarte mult despre importanta unui asemenea lucru. Am castigat cu 2-1 dupa ce am fost condusi inca din minutul 5 de Atletico-ul lui Antic. Vieri, atacant pe care-l urmaream si care-mi placea foarte mult nu ne facuse probleme nici in tur nici acum. Dar in restul meciurilor facuse furori, eram cert ca o sa iasa golgheter. Avea stofa. O proba de caracter din partea baietilor mei si uitindu-ma pe clasament cu invidie observam cu Athletic trecusera in fata Realului. Oare am fi putut fi noi acolo ? Poate... erau doar doua puncte intre noi. Dar mi se parea deja o minune ca suntem aici, pe locul 6 cu 2 etape inainte de final. Dar mai am un an de contract ma gandeam. Si nici anul asta nu e terminat, daca strangem randurile cine stie...

Urma meciul de la Salamanca, echipa relativ sarmana dar fara grija retrogradarii. Stelea era in poarta ca si in tur... brr. Meciul a inceput bine si am inscris in minutul 8 apoi ne-am mai creat o multime de ocazii mari dar cheliosul roman s-a opus fenomenal. Nu trecea nimic de el. In minutul 76 dezastru, dezastru efectiv, un alt roman sarac ne baga mortul in casa, Gaby Popescu. Innebuneam. Era o sansa uriasa si noi o ratam, finalul a fost incendiar dar cheliosul a aparat ca un posedat. O sansa uriasa... etapa a consemnat numai rezultate care ma faceau sa-mi dau cu tesla... Athletic (locul 2) egal la Merida, Real a pierdut la Espanyol, Sociedad egal acasa cu Tenerife, Betis a pierdut acasa cu Tenerife, Celta a pierdut afara cu Oviedo. Cu doua puncte in plus pe care ni le-au suflat romanii astia basiti - aveam eu sa prind ciuda si mai mare pe ei in '90 - eram pe 2, la egalitate cu Athletic. Dar nu, sindromul ultimelor etape se pastra si aici in Spania... Barcelona pierdea cu Atletico, Vieri doua boabe, mare atacant...

Ultima etapa. Jucam acasa cu Real Sociedad. Ne bateam cu ei pe locurile fruntase. A fost un meci nebun din care din pacate n-a facut parte si Roa, se accidentase. In minutul 75 s-a iscat o bataie, ambitiile erau mari, tensiunea uriasa. Doi eliminati, Olaizola de la noi si un basc oarecare de la ei. Au rezistat mai bine tensiunii si in min 88 Kovacevic (alt mare atacant) ne-a bagat si el mortu-n casa. Dezamagire mare, mai ales pentru mine. Tineam mult sa fim cat mai sus. Pe 2, pe 3, pe 4... Asa am iesit pe 5. Real castigase cu 1-0, Athletic la fel 1-0. Eram marii pierzatori ai rundei. Cu un egal am fi terminat pe 4 iar cu o victorie... tot pe 4. Deci trebuia doar sa mai rezistam cateva minute. Asta e, viata merge inainte. Barcelona castiga detasat campionatul insa Salamanca detona din nou bomba, de data asta si mai mare decat precedenta (4-3 tot cu Barcelona). Castigau cu 4-1 pe Camp Nou, cheliosul cu siguranta aparase din nou magnific.

Se incheiase sezonul. Portarul anului cel de la Espanyol, evident. Cea mai buna aparare, mai buna ca a noastra (a doua din La Liga). Golgheter Vieri cu 24 de goluri, acesta facuse un meci magistral cu cateva runde inaintea incheierii sezonului. 4 goluri in meciul din deplasare cu Salamanca lui Kojak. Echipa sa a pierdut cu 4-5, incredibil. In clasament acesta era urmat de Rivaldo 19, Enrique 18. Amato era golgheterul nostru cu 13 goluri urmat de Mena cu 7 goluri, mijlocasul defensiv - golgheter pe care-l transformam ocazional in aripa stanga. Apoi Ezquerro cu 6.

Un sezon fantastic care putea fi chiar mai bun. Finala Cupei Regelui pierduta la penalty-uri cu Barcelona, locul 5 care maxim ar fi putut fi schimbat cu locul 4 in ultima etapa sau poate 3 daca am fi castigat si cu Salamanca in penultima. Poate, poate... oricum eram fericit. Mult, mult... foarte mult peste asteptari. Era o echipa pe care o construisem eu, din temelii. Din rebuturi, in mare parte cu rezervele Valenciei. Presa din Spania (si din ce am vazut din ziarele aduse de Gonzalez si din Argentina) era extrem de laudativa la adresa mea. Mi se prevestea un viitor mare. Speram...

Am reusit sa obtin o marire de salariu considerabila datorita rezultatelor excelente si mai ales am obtinut promisiunea ca il voi primi pe Ibagaza, ca vor face tot ce e uman posibil macar. Eram mai incantat de al doilea aspect decat de primul totusi eu vream mult, mult mai mult si am obtinut promisiunea ca Ibagaza va fi doar unul din cele 5-6 transferuri pe care doream sa le perfectam. Dusesem sezonul asta cu o echipa cu o medie de varsta inaintata (nici nu se putea altfel, cu pusti ne-am fi salvat de la retrogradare maxim) din care doar Valeron facea nota discordanta (22 de ani). In rest toti 28, 30, 31. Engonga facea 33, Moya 32... si la anul ne asteptau trei competitii nu doua. Cupa Regelui, campionatul (baza) si Cupa Cupelor. Plus Super Cupa cu Barcelona.

Vacanta n-am avut practic deloc. Eram in fiecare zi la club si lucram impreuna cu staff-ul la campania de achizitii si la planificarea intregului an ce urma. Trebuia mai ales ca urma sa si pierdem jucatori. Valeron la Atletico (mare pierdere, il voi inlocui cu Ibagaza sper), Romero la Deportivo - o alta pierdere mare, Romero (fundasul stanga, fusese jucatorul cu cele mai multe minute jucate in sezonul precedent pentru noi... aveam ochii pe un fundas experimentat de la Zaragoza), Ivan Campo la Real Madrid (toti fusesera atrasi de mirajul banilor, doar pe Ivan Campo pot sa-l inteleg sincer, sunt echipe care nu se refuza si Realul este una dintre ele), Kike (portarul de rezerva, nicio problema), Amato - la fel o mare pierdere, golgheterul nostru cu 13 reusite sezonul trecut, acesta plecase la Rangers, din punct de vedere financiar oferta era de nerefuzat, am vorbit cu el, si-a cerut scuze aproape, relatia noastra - fiind ambii argentinieni - era un pic diferita fata de cea dintre mine si straini... l-am inteles, avea o varsta (28), mi-a zis de familie, sotie... i-am urat mult noroc si ne-am strans mana. Si de Ezquerro, al treilea atacant din lot m-am despartit, acesta a acceptat oferta celor de la Athletic. Invatasem cum stau multe lucruri in Spania si la fel, sa fii basc si sa refuzi oferta unui club basc nu se face. Era o pierdere pentru noi. Plecasera golgheterii nr 1 si 3, ambii atacanti.

Spre deosbire de presedintele zgarie branza de la Lanus actualul a fost de cuvant si rotitele s-au pus in miscare. Desi nu erau achizitii mari am adus ce am vrut eu si i-am ochit pentru a se integra in stilul meu de joc. Prima achizitie a fost Soler, Miquel Soler. Acesta era fundasul stanga care urma sa-l inlocuiasca pe Romero. Venea de la Zaragoza si avea 33 de ani. Fiind deja familiarizat cu realitatile Primerei din Spania spre deosebire de anul trecut cand cumparasem numai batranet intentiile anul asta erau sa revigorez mult lotul. Aveam nevoie, ambitiile mele erau sa ajungem cat mai departe si in cupele europene si deja anul trecut ne sufocam cu doua competitii, anul asta in 3... Dar revenind la Soler aveam incredere mare ca va fi fundasul stanga pe care mi-l doresc, titularul indiscutabil. Avea o experienta uriasa in spate, multe sezoane la Espanyol, apoi Barcelona, Atletico, Barcelona din nou, Sevilla, Real si 2 sezoane de integralist la Zaragoza. Nu puteam sa gresesc cu el.

Cum niciun jucator nu-i mai bun decat jucatorul bun pe care-l cunosti deja si ti-a dat satisfactii i-am adus la pachet pe Ibagaza (mijlocas central cu tente puternic ofensive) si pentru a-l inlocui pe Ivan Campos in centrul defensivei pe Gustavo Siviero. Siviero fusese unul dintre cei trei jucatori adusi de zgarie-branza alaturi de mijlocasul defensiv Mena care deja se regasea in lotul meu si inca un fundas al carui nume il uitasem deja. Facusem o mica asa zisa colonie de la Lanus si nu puteam decat sa fiu bucuros de acest lucru. Portarul Roa, fundasul central Siviero, Mena - mijlocasul defensiv/aripa stanga, Ibagaza... eram incantat. Dar mai era nevoie, pana acum nu inlocuisem nici plecarile. Trebuia sa umblu la atac acum. Imparatul era in fundul gol. Mi-am indreptat atentia intai tot spre Argentina, un mod de-a spune, spre argentinieni mai degraba. Il remarcasem anul trecut pe un oarecare Leonardo Biagini de la Merida. Merida retrogradase anul trecut si pustiul imi placuse destul de mult incat sa-l iau in calcul. Cand am aflat si ca Leo era nascut ca si mine in Santa Fe am zis ok... va fi al nostru. Ajuns in Spania la varsta de 18 ani nu facuse prea multi purici. Il stiam si din Argentina unde jucase multe meciuri pentru nationalele de juniori. Imi placea si aveam incredere in el.

Al doilea atacant a fost Dani si pentru el trebuie sa-i multumesc agentului meu Gonzalez. Eram efectiv in pom, n-aveam bani decat pentru un atacant slab. Cum sa iei un atacant bun pe banii de unul slab ? Asta da dilema. Rezolvata de Gonzalez. Prin canalele lui a reusit sa ajunga la acest Dani. Tinind de Real Madrid si imprumutat in ultimii doi ani la Zaragoza unde nu facuse nicio branza (71 de meciuri - 8 goluri) acesta era o varianta. L-am intrebat si pe Soler, fundasul stanga pe care tocmai il transferasem de la Zaragoza si mi-a zis ca da, crede ca ar putea fi o solutie. "Entuzismul" sau nu m-a dat pe spate dar am zis sa incerc. L-am mai adus pentru orice eventualitate si pe Veljko Paunovic imprumut de la Atletico. Cu sarbii nu te inseli niciodata. Evident i-am cerut parerea si lui Stankovic, mijlocasul meu. Acesta a garantat pentru pusti, garantat in sensul o sa fiu eu cu ochii pe el Mister. De la Barcelona C l-am adus gratis si pe Luque, Albert Luque. El se dadea atacant dar mie-mi parea mai mult mijlocas lateral stanga (sau central) ofensiv. Nu a aratat foarte multe in saptamanile dinaintea inceperii sezonului asa ca l-am trimis la echipa secunda. Privind acum din 2011 in spate si stiind ca a ajuns mare jucator pare o greseala insa chiar nu mi-a aratat nimic care sa ma faca sa-l pastrez. L-am mai adus pe Lauren de la Levante, alt jucator tanar. De fapt in afara de Soler toti erau de 19-21 de ani astia mici si mai ofensivi. Lauren era fundas stanga de meserie si nu putea sa sufle in fata lui Olaizola (titularul de anul trecut) asa ca ma gandeam poate pot sa-l avansez la mijlocul terenului. Voi vedea.. aveam de gand sa-i acord mai mult spatiu si lui Francisco Soler, mijlocas pe care cand am venit l-am adus de la echipa a doua si a prins si el ceva meciuri sezonul trecut. Anul asta simteam ca poate sa ofere mai mult si am avut o discutie cu el. Multumitoare, parea determinat.

Cum mai vream un atacant serios (mi se mai adusese "peste capul meu" un pusti brazilian de 18 ani dar n-avea nicio treaba) mi-am amintit ca mai aveam un Ariel la Lanus. L-am intrebat pe Ibagaza daca e tot la Lanus si mi-a zis ca da dar echipa s-a destramat anul trecut (imi inchipui anul asta dupa ce le-am luat eu doi titulari) si ca implicit nu mai juca nici el fantastic. I-am cerut relatii lui Gonzalez si am fost satisfacut de informatiile sale asa ca am zis ca pentru al 4-lea loc de atacant unul care a iesit golgheter in Apertura + Clausura acum 2-3 ani peste Palermo si Caniggia nu s-o descurca chiar atat de rau. Si l-am adus. Mai multe lantisoare pentru actuala amanta a fostului meu presedinte, de orice nationalitate o fi ea.

Am mai adus o rezerva de fundas central de la Xerez si una de mijlocas central de la Santander si asta a fost campania noastra. Eram multumit, am mers bine in amicale, asteptam cu incredere inceperea sezonului. Si Super Cupa Spaniei (pe aceasta si cu teama ce-i drept). Aceasta se desfasura tur si retur si evident prefata La Liga.

Daca eu transferasem si in acelasi timp intregisem colonia de argentinieni Barcelona isi intregise colonia de olandezi. Fiecare cu natia lui. Nici mai mult nici mai putin de 5 olandezi, unul si unul. Cocu, fratii de Boer, Zenden (21 de ani) si Kluivert (22 ani). In plus mai promovasera de la tineret un negru si un pusti de 18 ani, Xavi.

Inainte de inceperea sezonului la unul dintre antrenamente i-am strans pe toti in cercul de la mijlocul terenului pe un Lluis Sitjar gol, dadusem instructiuni clare pentru interzicerea accesului spectatorilor. Roa se tolanise dar a fost de ajuns o privire ca sa se conformeze imediat. In curand o sa inceapa campionatul, inainte o sa avem Super Cupa si nu in ultimul rand o sa jucam in competitii europene in acest an. Sunteti multi veniti si nu ma cunoasteti. Cei care ma cunoasteti, de aici din Spania sau din Argentina stiti ca nu vreti sa fiti dusmanii ci prietenii mei. Acest sezon avem ca obiectiv cucerirea toturor celor 4 competitii in care suntem angrenati; *murmur dinspre ei* ; intrati in teren doar daca vreti sa castigati. Daca vreti doar sa va luati banii veniti la mine inainte sa intrati in teren, eu va garantez ca va veti primii banii si altii vor intra in teren in locul vostru. In felul asta cu totii suntem multumiti. Eu vreau sa obtin performante aici. Sunt infometat. Cine nu e ca mine, cine din diferite motive nu gandeste ca mine, pentru ca e batran, pentru ca are problema acasa, pentru ca e mai comod sa incerci sa tragi chiulul acela sau din oricare alt motiv nu trebuie decat sa-mi spuna si eu ii voi aprecia sinceritatea, isi va primi banii si asta-i tot. Cine intra pe teren insa vreau sa alerge, sa sara pamantul din crampoanele sale 10 metri in sus. Ne aparam in 11 atacam in 11 !! Ne aparam in 11 atacam in 11 !! Ce facem ?; Ne aparam in 11 atacam in 11 !! Ne aparam in 11 atacam in 11 !! sosi si raspunsul din partea lor.

Le-am dat drumu acasa mai devreme in ziua respectiva.

Link to comment
Share on other sites

A sosit si ziua primului meci. Jucam pe Lluis Sitjar turul cu Barcelona. Tribunele erau intesate, 12000 de oameni. Sarbatoare. Era ultimul an cand mai jucam pe arena asta urmind ca Mallorca sa se mute pe Son Moix. Olaizola era ca niciodata accidentat asa ca am fost obligat sa incep cu Lauren in locul sau. Formatia arata asa

=============Roa=============

Lauren Marcelino Siviero M.Soler

===F.Soler Engonga Stankovic===

===========Ibagaza============

=======Chupa Lopez Dani=======

Barcelona cu cel mai bun 11 mai putin negrul (Okunowo) si pustiul Xavi. In minutul 16 luam gol. Xavi !! Efectic faceam spume pe banca. Era sansa noastra, razbunarea noastra trebuia sa vina ACUM, doar le spusesem, am discutat o jumatate de ora, monologat, ma rog. Prima repriza s-a terminat asa iar la pauza cred ca se auzea pana la tribuna oficiala ce indicatii le dadeam, pe unde sa patrunda si ce sa faca... dar tot raul spre bine, dupa pauza efectul scontat... Dani inscrie in minutul 57. In minutul 76 l-am introdus si pe Biagini in locul lui Lopez (Lopez era paradoxal mai avansat cu pregatirea fizica) iar in minutul 80 Biagini a pasat pentru Stankovic care inscrie, 2-1, micuta arena a explodat efectiv si eu o data cu ea. Eram pe punctul de a obtine prima victorie cu Barcelona. Eram cu talpa pe grumazul gigantului. Am rezistat apoi fluier final, fericire. Am incercat sa-mi temperez bucuria, i-am strans mana lui van Gaal care mi-a spus oarecum amenintator "Ne vedem peste patru zile". Sau cel putin asa am perceput eu.

Laudele au curs a doua zi in ziarele locale, nationale si nu numai. Insa si antrenamentele au curs pana la returul de pe Nou Camp, imi doream sa ne prezentam mai bine decat in tur pentru ca altfel nu aveam sanse. Jucatorii au mustacit am fost informat de Roa dar nu ma interesa, eu stiam cel mai bine ce e de facut.

Meciul retur n-a trezit atat interes pe cat ma asteptam. Erau maxim 30 de mii de suporteri in tribune. Nu ma deranja, dimpotriva. Dintre cei 30000 vreo doua mii erau ai nostri, i-am salutat si eu si jucatorii cand am iesit la incalzire. Echipele erau neschimbate fata de tur cu exceptia lui Xavi (de ce nu l-o fi pastrat ? a jucat bine, nu doar golul...) care fusese inlocuit cu Figo. Asta e un motiv destul de bun, trebuia sa recunosc. Cap-de-Porc era deja un jucator fantastic, o incantare pentru orice antrenor mai putin cel advers. Fazele de poarta nu se ingramadeau desi in teren erau Rivaldo, Figo, Ibagaza, Enrique... nici asta nu ma deranja. Apoi in minutul 29 o contra fulgeratoare si pe traseul Ibagaza-Lopez-Dani se inscria primul gol al meciului !! Stadionul amutit, doar cei 2000 de suporteri ai nostri parca innebunisera. E drept, cand mai vazusera ei Mallorca conducind pe Nou Camp ? Niciodata probabil... Am indemnat la calm in randul jucatorilor, am dat cateva indicatii cu tenta defensiva si asteptam cu nerabdare pauza ca sa astern pe tabla toate indicatiile ce le aveam, eminamente defensive desigur. In repriza secunda desi au scos un fundas si introdus un mijlocas Barcelona n-a reusit nimic. NIMIC. I-am a-ni-hi-lat.

Castigam Super Cupa Spaniei cu doua victorii impotriva Barcelonei... o nebunie. Din partea lui van Gaal am primit un muso duro cum zic italienii si un ne vedem peste trei luni. M-a amuzat initial. Dar apoi am realizat si faptul ca stia exact peste cat timp ne vedem... asta avea multe conotatii si in noaptea respectiva am reflectat asupra planificarii unui sezon. Oricum... dulce razbunare... Primul meu trofeu in Europa. Cate vor mai urma oare ? Nu, era mai bine sa raman cu picioarele pe pamant...

Am fost primiti ca niste eroi acasa insa gandurile mele se indreptau deja spre La Liga. Jucam in prima etapa afara cu Salamanca. O mai fi Kojak ? Doamne ajuta sa nu...

A inceput si campionatul. Olaizola (fundasul de banda dreapta) isi revenise deci pe Lauren l-am urcat la mijloc. In atac El Chupa Lopez si Dani. De ce ti-e frica nu scapi. 0-0, Stelea omul meciului. 'ra ma-sii...

A urmat meciul de acasa cu Espanyol. Si de acesta imi era mare teama, urma sa ne intalnim cu alt portar terorist, Toni Jimenez care primise trofeul Zamora sezonul trecut. Am avut o discutie prelungita cu toata echipa explicind clar cum trebuie sa circule mingea si ce fel de ocazii trebuie sa avem, cum sa sutam, de unde da si de unde nu in asa fel incat sa ne facem viata cat mai usoara. Ca centrarile sa vina pe jos pe culoarul dintre cei 6 metri ai portarului si urmatorii 2 metri in asa fel incat acesta sa nu poata interveni, cum batem auturile, jocul in viteza... totul. Antrenorul lui Espanyol era Marcelo Bielsa, sunt sigur ca si el purta genul asta de discutii cu ai sai. Discutiile noastre au fost mai fructuoase se pare, am castigat cu 2-0, goluri Dani si El Chupa Lopez care imi multumea astfel pentru increderea acordata. Se faceau o gramada de glume pe seama poreclei ultimei noastre achizitii, e clar cam ce fel de glume dar omul stia ca nu exista rautate si-si vedea de treaba.

Incepea si Cupa Cupelor, aveam primul meci afara la niste purtatori de kilt. Mai retin doi jucatori de la ei, Naysmith si Weir. Aveau sa joace multi ani la Rangers. Meciul l-am castigat cu 1-0, cap al unui fundas central la un corner. Marcelino. Excelent. Peste cateva zile aveam o deplasare foarte importanta la care tineam foarte mult si iar i-am bagat in sedinta. Jucam pe Anoeta. Meciul a fost identic cu precedentul, 1-0, corner - cap Marcelino. Excelent. Kovacevic n-a mai reusit in min 89 decat sa ia un rosu. Frustratul... Au urmat 0-0 la Oviedo, 1-1 acasa cu scotienii, un 1-1 afara la Tenerife si un 2-1 acasa cu Alaves. Din toate demn de retinut era faptul ca Biagini isi revenise din punct de vedere fizic la un standard optim si implicit l-am introdus titular. A dat doua goluri. La fel si Paunovic a dat o boaba. Urma alt meci in deplasare in Cupa Cupelor, la Genk. Dani si Biagini in atac, pe Paunovic l-am folosit la mijloc, juca bine si acolo. Am facut 1-1 si aveam prima sansa, nici nu concepeam sa nu trecem mai departe.

A urmat jocul cu Atletico. Eram curios sa-l intalnesc pe Sacchi cel mai mult. Era un idol pentru mine. Si pentru performantele ca antrenor - il urmaream cu interes inca de cand eram fotbalist nestiind de ce, netrecindu-mi prin cap ca voi ajunge la randul meu antrenor - dar mai ales pentru asemanarea dintre noi doi, originea umila. Baiatul cu sacul de panza intalnea vanzatorul de pantofi. Replica sa cand a fost intrebat daca nu considera ca va avea dificultati datorita faptului ca n-a jucat fotbal profesionist niciodata e de-o istetime deosebita si n-o s-o uit niciodata. O impartasesc chiar desi eu am jucat fotbal chiar la cel mai inalt nivel: Un jocheu nu trebuie sa se fi nascut cal.

Meciul spre bucuria mea l-am castigat, chiar detasat, 4-0. Vieri plecase la Lazio. Culmea ca niciun gol n-a fost inscris de vreun atacant (Paunovic l-am jucat mijlocas). M-am bucurat pentru Lauren, a dat primul sau gol. Avansarea lui in linia de mijloc dadea roade mai bune decat ma asteptam. Eram pe primul loc !!, asta ma bucura si mai mult. Cel mai mult. Pe primul loc in Primera. Ce senzatie...

In etapa urmatoare in formula completa Roa Olaizola Macelino Siviero Soler Stankovic Lauren Engonga Soler Biagini Dani am reusit un 1-1 pe El Riazor. Era un Depor la care un cunoscator putea vedea deja de ce era pe cale sa ajunga SuperDepor in nu mult timp. Germenii. Songo'o, Naybet, Mauro Silva, Conceicao, Fran, Djalminha, Romero (fundasul nostru stanga), Scaloni etc, condusi toti de pe margine de Irureta. A fost un egal care m-a multumit mai ales ca ei n-au reusit sa inscrie decat din penalty.

A urmat returul cu Genk, 0-0 fara mari ocazii de gol de nicio parte, poate noi una doua. Am mers mai departe datorita golului inscris in deplasare. Iubeam deocamdata regula asta. In Primera am castigat cu Villarreal, 1-0 scurt. Din penalty. Am remarcat doi jucatori de la Submarin, Albelda si portarul Palop. Amandoi isi faceau treaba foarte bine... Urmatoarea etapa am pierdut la Valladolid si urma meciul cu Barcelona. Acasa. Moralul nu era extraordinar asa ca am mai organizat o sedinta. Le-am reprosat evolutiile si din meciul cu Genk si din cel cu Deportivo si din cel cu Valladolid si din cel cu Villarreal (desi ala ma multumise dar am adaugat de la mine sa para cazul mai stufos). Imi era teama de meciul cu Barcelona si de acel ne vedem peste trei luni printre dinti. Era jumatatea turului si eram acolo sus. Celta era surprinzator pe 1 cu 20 de puncte, urmam noi si Barca cu 19 apoi Real cu 18. Dupa 10 etape luasem doar 4 (patru) goluri (un amanunt care ma excita de-a dreptul). Barcelona 11 si Real 15. Grozava treaba.

Meciul cu Barca a fost de vis. Ma rog, jocul n-a fost mare lucru din punct de vedere ofensiv dar rezultatul final (1-0 pentru noi) chit ca a venit printr-un autogol al lui Sergi a fost de aur. Tactic am jucat perfect, un Ne aparam in 11 dus la perfectie. Atacatul in 11 a cam somat dar jucam cu Barcelona, castigatoarea de anul trecut. Van Gaal il folosise din nou pe Xavi dar pustiul n-a miscat, Engonga a fost cu ochii (si picioarele cateodata) pe el ca pe butelie. Van Gaal nici n-a mai venit sa ma salute la sfarsit. Magar. Probabil luase tot atatea puncte cu mine de cand eram in Spania cate luam eu cu Boca afara cand eram la Huracan sau cate luam cu Velez cand eram la Lanus. Urat din partea lui oricum. Dar ce mai conta, bucuria era mare. Cand am aflat ca si Real pierduse si Celta la fel si ca noi suntem pe primul loc in clasament cu doua puncte in fata urmaritorilor eram in al zecelea cer. In noaptea respectiva sotia mi-a zis inspre dimineata Dragule, dar ce-i cu tine ? nu te-am mai vazut niciodata asa...

Etapa urmatoare am avut meci pe teren minat, Athletic profitind poate de euforia noastra ne-a invins, 1-0. Aveau echipa frumoasa si cei de pe San Mames, cu Etxeberria (portarul), Larrazabal, Urrutia, Alkiza, Etxeberria, Javi Gonzalez, Ezquerro (care-si intrase in paine se pare), Urzaiz... el ne-a si dat golul. Mergem mai departe, mai ales ca Celta facuse egal acasa (e drept, intr-un derby de clasament cu Valencia) si Sacchi detonase bomba, 1-0 pe Nou Camp.

Dupa obisnuita prelegere de dupa meciul pierdut speram ca venise timpul unei victorii (sau a mai multora). Si am obtinut-o, 1-0 acasa cu Betis. Greu (Dani in min 82) dar am obtinut-o. Cei doi portari care ma terorizau, Stelea si Toni Jimenez au blocat Realul si Celta iar Depor ce devenea pe zi ce trece tot mai Super invingea Barcelona. Eram iar la 2 puncte in fata tuturor. In etapa 14 am obtinut o victorie asa, pe sufletul meu (1-0, gol Marcelino din corner) la Zaragoza si ne mentineam la doua puncte in fata. Chiar fata de Barcelona crestea, acestia pierdeau acasa cu Villarreal si erau in aparenta deriva. Se pare ca cele trei infringeri pe care i le administrasem suparaciosului van Gaal in decurs de 3 luni si ceva nu picasera bine...

Etapa urmatoare am jucat acasa cu Santander si spre rusinea noastra n-am reusit decat un 1-1. Ratam sansa sa marim distanta fata de urmaritoare care jucau execrabil. In fotbal astfel de momente trebuiesc speculate. Si in timpul meciului si in timpul campionatului. O clipa de neatentie si totul se poate duce de rapa. Deportivo si Barca castigau, Real pierdea cu Oviedo. Valencia care era principala nostra urmaritoare etapa trecuta pierdea si ea afara. Incredibil, avansul se marise. Partea proasta era ca se marise si gloata ce ne urmarea la 4-5 puncte. Concentrarea trebuia mentinuta, trebuia mentinuta...

Peste 2 saptamani de abia am jucat cu Extremadura. Ultima clasata. Antrenor era un oarecare Rafa Benitez. Echipa de pe primul loc cu echipa de pe locul 20. Echipa de pe locul 20 a castigat cu 1-0. Ce dura-i viata cateodata... eram efectiv disperat, contrariat, innebunit... cum sa pierdem la ultima clasata ? CUM ??? Etapa urmatoare jucam cu Real Madrid, atunci ce o sa mai facem ? Sedinta tehnica in autocar, in cabine m-am abtinut, imi venea sa-i iau la bataie. Toate contracanditatele castigasera, care cu 2-0, care cu 4-0, care cu 6-2. Si noi pierdeam cu ultima clasata ? CUM ? am strigat din nou si soferul facu o manevra pe care am asociat-o cu strigatul meu... asa ca m-am asezat in scaun si nu s-a auzit nici musca tot drumul...

A sosit si ziua meciului cu Real. Mai aveam un punct fata de acestia, Valencia si Celta. Era nevoie de o proba de caracter. I-am imbarbatat pe ai mei si reactia lor mi-a placut dinainte sa intre pe teren. Concentrare maxima, incredere in ochii lor. Intalneam Realul lui Hiddink (antrenorii olandezi erau la moda ca si jucatorii) cu Illgner, Sanchis, Hierro, Panucci, Guti, Carlos, Seedorf, Raul, Savio, Suker si toti ceilalti, Morientes etc. Minutul 8 si Ibagaza aduce fanii in delir, sut fantastic de la 25 de metri si extazul era la el acasa pe Luis Sitjar. In minutul 27 nici n-am vazut bine ce s-a intamplat insa stadionul a erupt din nou. Aveam doi la zero. Am intrebat la pauza cine a dat gol ? si toti au ridicat din umeri. A fost creditat Illgner in fisa meciului. Discursul la pauza a fost axat ca de obicei in genul asta de situatie pe ne aparam in 11. Seedorf insa m-a tinut pe jar tot meciul cu golul sau din minutul 46, doar prin '76 m-am mai calmat putin cand Sanchis a luat al doilea galben. Dar tot am tremurat. Insa am obtinut victoria. Batusem turul asta Barcelona si Real, incredibil. Si pierdusem cu Extremadura... Eram la 4 puncte de Barca si Real si la mai putine de Valencia si Celta.

Nu stiu cum se face ca pierdeam sau obtineam un rezultat tare prost mereu dupa ce jucam cu Real sau Barca. N-a fost altfel nici acum. Pe Estadio de Balaidos o Celta din care nu lipseau Dutruel, Salgado, Caceres, Djorovic, Karpin, Mazinho, Makelele, Mostovoi, Juan Sanchez, Penev si Revivo ne-a facut mucii cravata. Degeaba am condus noi cu 1-0 si 2-1 ca am terminat infranti cu 2-4. Goluri in minutele 85 si 89. Daca am fi rezistat am fi facut 33 de puncte si am fi ramas primii. In schimb in 5 minute s-a schimbat clasamentul, Celta 34 si noi la un punct de Barca si Real care veneau ca zmeii din spate. Am pierdut si etapa urmatoare alt meci cu miza (acasa cu Valencia) inscriind o singura data si deja nu ma mai uitam in fata in clasament ci ma uitam in spate. Gol El Piojo Lopez. Venise randul Celtei sa faca pe iepurele. Barcelona era in continuare pe cai mari iar noi pe 4 la doua puncte de lider. A fost ultima etapa din tur, desi am obtinut rezultate si o clasare ametitoare ramaneam cu un gust amar in gura. Se putea mai mult. Si mai mult...

Prima etapa din retur si din nou aveam emotii datorate lui Kojak. Popescu se transferase la Valencia deci de asta scapasem. Am castigat greu, 1-0. Saru'mana am zis. Etapa a consemnat revenirea Barcelonei in varful piramidei. Noi eram pe a treia treapta. A urmat meciul cu Espanyol, afara. Am pierdut cu 0-1, portarul gazdelor din nou de netrecut. Ma intrebam cum de nu-l transferase cineva pana acum. Eram pe cea mai joasa pozitie din clasament de la inceput si pana acum... 5. Si asta nu putea sa ramana tolerat: Sunteti niste incompetenti. Niste in-com-pe-tenti (o zi intreaga imi luase acum multi ani sa invat sa silabisesc). Chiar nu va intra in capatele alea goale ca daca am stat 5, 7, 8 etape pe primul loc inseamna ca avem valoare ? Chiar nu va intra ??? Sau poate tocmai asta e problema. Poate ca v-a intrat in cap ca avem valoare si aici se rupe filmul. Ce sa mai muncim ca avem valoare... o sa vina singure rezultatele. Un singur lucru o sa vina daca nu va bagati mintile in capetele zevzece: piciorul meu in c***l vostru. Si niste vite ar realiza mai bine ce sansa au si nu ar strica totul asa cum faceti voi. Munca. Muuuuuuunca. Intelegeti ? (ma indoiesc sa fi inteles vreunul subtilitatea asa ca am plusat). Inca putem sa reparam ce am stricat. Sunt alaturi de voi. Orice problema aveti sunt aici. Dar e nevoie de munca, multa munca si abnegatie, vreau sa mergeti acasa si sa nu dormiti la noapte, sa nu dormiti nu pentru ca va calariti sotiile sau prietenele ci sa nu dormiti pentru ca avem o sansa unica. Intelegeti ? IN-TE-LE-GETI ? Cu voi vorbesc, capete seci !!... si am iesit din vestiar trantind usa. In drum spre masina mi-a trecut prin cap ca si atunci cand am facut o scena asemanatoare cu zgarie-branza ca poate am exagerat. Norocul era ca acum nu mai puteam sa fiu demis asa, la o batere de palme... acum in ghidul antrenorului scrie ca trebuie sa astepti reactia. Daca vine... e bine. Daca nu vine o sa ai un sezon de rahat si o sa te urasca precum alergarea prin zapada. Nu ca as fi stiut eu multe despre subiectul asta.

Real Oviedo a fost victima furiei alor mei. Am invins afara cu 3-1. Dani doua si Paunovic unul. Deportivo egal, Celta-Barcelona egal, Real si Valencia pierdusera acasa cu echipe sarmane. Si eram din nou pe cai mari, la 3 puncte de Barcelona pe locul 2. Dar n-a durat mult. Am jucat acasa cu Tenerife. Ultima clasata. Am facut 1-1. Am condus, am fost egalati, am jucat in 11 contra 10 si n-am reusit sa castigam. Era prea devreme pentru inca un spectacol asa ca le-am spus doar ca probabil suntem echipa din istorie care a pierdut cele mai multe puncte cu echipele de pe locul 20. Cred ca i-a durut la baston. Au urmat un 0-0 in Cupa Cupelor afara la Varteks (nici nu stiu din ce tara erau) si un 0-2 afara la Alaves. Astia erau pe 17, nu pe 20. De Cupa Regelui nu pomenesc nimic pentru ca eram eliminati de mult, in prima runda in care am participat, a doua. 0-1 pe El Riazor. Imi place sa cred ca a fost o infragere tactica. Sa ne putem concentra mai bine pe restul competitiilor...

Eram pe 4, acolo la gramada dupa Barcelona. Deplasare pe Vicente Calderon. Dupa 30 de minute se stabilise deja scorul final. 2-1 pentru noi. Am avut noroc de un autogol al gazdelor plus de inca un gol al lui Paunovic. Acesta le inscrisese gazdelor si in tur. Era imprumutat de la ei. Meciul retur cu croatii - aflasem intre timp ca sunt croati de la acelasi Paunovic care mi-a zis ceva de genul vreau sa le dam sa sara (sturlubatic asta mic dar facea treaba buna pe teren) - l-am castigat fara probleme chiar daca in repriza a doua. 3-1. Mai imi pierise din suparare. Din nou n-a durat mult insa. Jucam acasa pe Luis Sitjar cu Depor care ne cam incaltase pe unde ne prinsese si nici acum n-a fost diferit. Marcelino, fundasul meu central golgheter a decis ca n-a mai dat gol de mult dar a gresit poarta apoi Depor a facut 2-0 iar Ibagaza in min 90 n-a facut decat sa dea senzatia ca a fost un meci strans.

Aveam un deja vu si stiam cine o sa iasa campioana desi mai erau 11 etape si nu erau decat 5 puncte intre respectiva echipa si urmaritori iar in ce ne priveste pe noi imi propusesem la un pahar fiind cu Gonzalez doua lucruri: sa castig Cupa Cupelor si sa ma calific cu Mallorca in Liga Campionilor. Le adusesem deja primul titlu din istorie acestor simpatici catalani insulari si ei s-ar fi declarat incantati (poate si jucatorii mei din pacate) si doar cu atat. Insa eu vream sa ajung depare si nu poti ajunge departe daca nu tintesti departe, daca nu maresti ritmul, sezon de sezon. M-am decis deci sa acord implicit o atentie deosebita Cupei Cupelor in dauna campionatului, asta neinsemnind desigur ca doream sa mai pierd iar cu echipa care o fi pe locul 20 si are norocul sa joace cu noi.

Aveam urmatorul meci afara la Villarreal. Imi era teama pentru ca apoi urma sa jucam turul semifinalei de Cupa Cupelor pe Stamford Bridge. Ii urmarisem intr-un meci si pe englezi si in mult mai multe pe cei de la Villareal. Ma cam temeam de ambele formatii. Totusi m-am speriat degeaba de Villarreal (sau aproape, pe langa Palop si Albelda pe care-i urmaream cu interes parindu-mi ambii niste jucatori buni si mai nou si pe un roman, Craioveanu care juca bine al naibii) revenind, pe langa astea mai era in min 75 scorul si... 0-0. Au avut grija Dani si Biagini, al doilea abia introdus a deschis scorul. Putina liniste inainte de meciul cu Chelsea. Pacat ca toate contracanditatele castigasera.

A venit si ziua meciului tur cu Chelsea. 8 aprilie 1999. In cealalta semifinala se intalneau Lokomotiv si Lazio si aveam un om trimis acolo sa vada meciul, poate o sa primesc si o inregistrare, invatasem cate ceva despre planificarea asta...

Chelsea era pe teren cu echipa cea mai frumoasa a lor dupa mine, dintotdeauna. Nu lipseau Ferrer, Desailly, Leboeuf, Le Saux, Petrescu, Wise, Babayaro, Morris, Vialli si uriasul Zola. Doar Di Matteo si Poyet lipseau. 36 de mii de oameni venisera si cu totii asteptau o victorie a albastrilor. Eu imi doream insa sa castigam noi, daca nu macar sa terminam la egalitate si musai sa dam gol. A fost un meci frumos, tactic dominat de noi. In minutul 32 pe un traseu Engonga-Paunovic-Dani se inscria primul gol. Pasa lui Paunovic a fost de maestru, Dani se descurca admirabil si fanii nostrii de acasa cu siguranta erau in extaz. 0-111111. Un singur moment de slabiciune am avut si atunci au reusit sa inscrie englezii, la o minge pe care trebuia sa o bubuie asa cum scrie in manualul fundasului Marcelino decide sa faca pe brazilianul (nici macar nu era) si Flo, o paluga de 2 metri inscrie. Un meci perfect repet cu o greseala din partea fundasului nostru brazilian. Avem prima sansa totusi dar nu e bine niciodata sa-ti fortezi norocul... ce pacat. Marcelino, Marcelino...

Etapa urmatoare in La Liga. 1-0 cu Valladolid, gol Dani. Dani si cu Leo duceau greul atacului. L-am adus si pe Luque la prima echipa, a prins chiar aproape tot meciul asta. Are viitor. Cat de mare depinde de el. Suntem in grafic pe toate fronturile. In campionat suntem pe 4 la un punct de locul 2. In Cupa Regelui chiar ma felicit ca am fost eliminati. Valencia a reusit performanta sa faca egal acasa cu Extremadura... o fi ceva si de capul lui Benitez asta... iar Celta face 5-1 cu Real. Scor de maidan. Dar echipelor astora umflate cu pompa chiar e o placere sa le dai. Sa le dai sa zaca...

Meciul urmator de pe Nou Camp nu ne-a prins intr-un moment ideal. Barca ne-a taxat, 2-0, 2-1 in final dar fara sa emitem pretentii vreun moment. Mintea noastra era la returul de peste 3 zile cu Chelsea. Meciul ala trebuie castigat cu orice pret. Van Gaal de data asta vine sa-mi stranga mana. I-o strang si eu chiar daca sunt de la tara.

A sosit ora marelui meci. Noi in echipa standard. La Chelsea au aparut Di Matteo si Poyet printre titulari. Zola e ori accidentat ori suspendat, prima parca. Meciul este mai simplu decat ma asteptam, dominam, dominam, in minutul 15 inscriem prin Leo Biagini. Stadionul sta sa se darame, indemn la calm, suntem pe punctul de a scrie istorie si trebuie sa ne mentinem calmul. Mentinem fraiele partidei si in continuare si meciul se scurge spre final repet - mai fara probleme decat ma asteptam. Fluier final.

SUNTEM IN FINALA !! SUNTEM IN FINALA !!. Terenul este invadat si ramanem care in pantaloni si atat, care in chiloti si atat... vom juca in finala cu Lazio, o Lazio ce a cheltuit sume uriase pe transferuri, are un presedinte nebun. Mi-as dori si eu un presedinte asa nebun adevarul e. Vieri in primul rand, asta e primul gand care ma infioara. Dar pot sa ma bucur deocamdata, suntem la un pas de trofeu, suntem la un pas de cupa !! Finala este peste aproape o luna, trebuie sa ne concentram pe campionat acum.

Link to comment
Share on other sites

Jucam acasa cu Athletic Bilbao si euforia ajungerii in finala ne-a dat aripi. Am facut efectiv spectacol, 6-1 scor final cu bascii. Ne-am razbunat din plin pentru pasul prost din inceputul sezonului. Hattrick Biagini, Dani, Ibagaza si Marcelino cate unul. Golul lor din penalty. Stadionul face valuri, ne aclama, e o atmosfera de nedescris. Desi departe atmosfera imi aduce aminte de cea din Argentina. Valencia face egal cu Celta, Kojak mai face o victima de soi (Real, 1-1), doar Depor castiga. Parca ar avea motoras...

Ibagaza, Stankovic si Paunovic ne fac sa ne intoarcem cu alte trei puncte mari, de data asta Betis este victima. Luam un gol dar nu s-a pus problema castigatoarei. Un alt roman ne-a facilitat cele trei puncte, din cele 3 goluri 2 au fost din cauza sa. Filipescu parca se numea si Gonzalez stia pana si cum era poreclit in tara sa... "Tandala". Dar nu stiu ce inseamna. Real castiga, Valencia castiga, Celta castiga, doar Depor pierde pe Nou Camp cu 0-4.

Meciul cu Lazio nu era departe. Mai aveam doua meciuri in campionat insa. Castigam cu 1-0 acasa cu Zaragoza. Real pierde la San Sebastian, Valencia vine tare din urma si invinge - greu, cum altfel - la Salamanca. Celta pierde 0-3 afara la Espanyol. Suntem pe o pozitie 2 ireala parca, la doua puncte in fata Valenciei. In spatele acestora la cate un punct se afla Celta, Real, Deportivo. Am primit doar 25 de goluri in 33 de etape, uimitor. Real a primit 54...

Urmeaza ultimul meci inainte de marea finala, finala Cupei Cupelor. Deplasare afara la Racing... echipa care ne-a facut probleme mai de fiecare data. Il introduc pe Luque dar acesta imi tradeaza increderea si sunt obligat sa-l scot la pauza. Gazdele inscriu in minutul 64 si ne taxeaza din nou. Ai mei e clar ca n-au puterea sa revina desi ma agit ca un titirez pe margine. Sunt cu gandul la Lazio. Espanyol ne face inca o favoare dupa cea de etapa trecuta si invinge pe Mestalla o Valencia in plina ascensiune, Deportivo castiga, Real castiga si Celta face egal cu Sociedad. Noi 60, Madrid 59, Depor, Celta si Valencia 58 apoi abisul. Ca si intre Barcelona si noi.

Mai aveam 4 zile pana la meciul cu Lazio. 4 zile in care am intors lucrurile pe toate partile, fiecare avea trasate sarcini exacte, fiecare isi cunostea omul din marcaj si cum trebuie sa actioneze, pe plan defensiv si ofensiv. Era ultimul an in care se mai desfasura Cupa Cupelor si deloc nu mi-ar fi displacut sa fiu ultimul antrenor care o castiga. Lazio venea dupa un parcurs in care eliminase Lausanne (3-3, regula golului din deplasare), FK Partizan (3-2 per total in ambele manse), Panionios (7-0) si Lokomotiv (1-1, gol afara). Adversar imi era suedezul Sven-Goran Eriksson, unul dintre noi avea sa iasa invingator. Stilul sau era rigid, stereotipic. Un 4-4-2 ce se baza pe o asezare compacta din punct de vedere defensiv si apoi contraatacuri cat mai rapide menite sa te surprinda, adesea mingea direct pe varfuri.

Ma speria Lazio. Nu din cauza celor peste 100 de milioane cheltuite la inceputul sezonului pentru Conceicao, Couto, Vieri, Salas, Mihajlovic, Stankovic, de la Pena... toti veniti pe sume colosale. Nu ca asta nu ar fi fost de speriat. Mai ales ca impreuna alcatuiau un veritabil squadrone cum zic italienii. In campionat conduceau cu 7 puncte cu 7 etape inainte de sfarsitul campioanatului si evident erau favoriti, un alt lucru care ma facuse sa nu dorm in noptile precedente. Deci nu din cauza acestor lucruri ci pur si simplu din cauza faptului ca era o formatie italiana. Iar pentru formatiile italiene intotdeauna trebuie sa ai respect. Efectiv au stiinta jocului, au acel ceva care le face mai puternice si cand sunt mai slabe decat tine. Iar acum oricum eram departe de acest ipotetic raport de forte, mai exact raportul era complet invers Lazio reprezentind vanatorul si noi vanatul. De asemenea stilul lui Eriksson imi dadea batai mari de cap, preferam antrenorii ofensivi, antrenorii gung-ho.

Ora meciului sosise. 19.05.1999 si Villa Park fremata, posibil sa fi fost mai multi italieni decat spanioli dar interesul era maxim si pentru fanii nostrii, contam pe acestia, aveam nevoie sa nu fim intrecuti si la capitolul acesta.

Formatiile se prezentau

10naj2a.jpg

Meciul a inceput pozitiv pentru noi, pasam, aveam senzatia ca il controlam. Dar jocul greseala asteapta si in minutul 7 omul de care mi-era cel mai frica - Vieri - este lansat de o pasa de 40-50 de metri a lui Pancaro si - profitind de doua greseli simultane ale apararii noastre, prima a lui Roa care era iesit inexplicabil din poarta si a doua a lui Siviero care nu reuseste sa sara la cap cu acesta intr-un tempo ideal - inscrie un gol de mare atacant, mingea poposeste in vinclu fiind atinsa si de un Roa dezorientat. Era exact ce-i spusesem cretinului de Roa, sa nu iasa din spatiul sau de 6 metri decat pe centrari. Stiam la ce sa ma astept si era frustrant ca tocmai asa luam gol din cauza neroziei portarului. Intr-o finala de cupa europeana !! Fanii laziali erau in delir. Eu fac apel la calm, e doar inceputul meciului si sunt constient ca avem forta sa revenim. Jucatorii mei reiau jocul, senzatia ca jucam bine se mentine si din fericire are corespondent si pe tabela de marcaj, cel mai importantant element din jocul de fotbal. Mingea circula pe partea stanga a terenului, Soler fundasul nostru lateral urca mult, gaseste o pasa filtranta pentru Stankovic care ofera o pasa-centrare scurta pe jos si la intalnire pentru Dani care pune latul si nu iarta, suntem din nou in meci si sperantele sunt chiar mai mari ca la inceputul meciului. Jucam bine. Si dupa ce meciul s-a incheiat toata lumea a fost convinsa ca am jucat mai bine. Dar eu sunt primul care stie ca nu asta conteaza si niciodata n-am dat jocul bun pe rezultat. Prima repriza ofera insa emotii pentru ambele parti, si noi si Lazio avem ocazia sa ne desprindem. Din punct de vedere tactic Lazio juca in continuare tot compacta in aparare si cu mingi lansate pe atacanti iar cand asta nu se intampla mingile treceau toate prin filtrul Almeyda + Mancini care incercau sa lege jocul inspre atacanti. Stankovic si Nedved sunt anihilati si mai niciodata nu intra in joc, nu ating mingea practic. Ofensiv noi suntem mai rapizi, mai combinativi, tinem mingea si realizam diverse triughiuri de pase in incercarea de a ajunge cat mai aproape de poarta, lucru facilitat si de dispunerea initiala pe care am gandit-o cu mijlocul in forma de diamant. Engonga era baza diamantului, acesta indeparta rarele mingi ce ajungeau pana la el dinspre laziali. Lauren si Stankovic (al nostru) se desfasurau dinspre interior spre lateralul suprafetei de joc asigurind o arie cat mai extinsa de atac spre a porni pe margini sau distribui catre Ibagaza din gaura sau direct catre varfurile noastre, Dani si Biagini. Problemele le intampinam cand trebuia sa spargem lacatul frontal format din Nesta si Mihajlovic.

Prima repriza se termina 1-1. In pauza discursul a fost simplu si la obiect, jucam bine, trebuie sa continuam tot asa, nu e nevoie de corecturi majore. Ce nu e stricat nu necesita reparatii. I-am imbarbatat si din nou in iarba. Jocul intr-adevar a continuat pe aceleasi coordonate. O miscare inteligenta a lui Eriksson a fost scoaterea lui Stankovic si introducerea unei aripi mult mai rapide, portughezul Sergio Conceicao. Cam acum, din minutul 60 au inceput problemele noastre defensive. Acum aripile lor (Conceicao si Nevded) se descurcau mult mai bine pe lateral si faceau ce faceau Stankovic si Lauren pentru noi, poate chiar mai bine pentru ca deja incepuse sa-mi fie clar ca fizic sunt mai proaspeti. In minutul 70 avem ce avea sa fie poate cea mai mare sansa din a doua repriza, forcingul nostru este respins intermitent de Lazio, mingea circula pana la Lauren in partea dreapta care suteaza din 18-20 de metri... portarul lazial se depaseste pe sine insusi si respinge. Nu insa nesemnificativa este si ocazia de peste cateva minute cand pe traseul Engonga-Paunovic-Stankovic se centreaza in careu extrem de periculos portarul fiind depasit. Nu si Nesta, uriasul Nesta.

Insa asa cum e in fotbal ocaziile se razbuna si in min 81 Almeyda paseaza pentru Salas, acesta urca pe stanga, paseaza catre linia de 16 metri unde se gaseste Vieri, acesta suteaza, mingea se catara pe doi jucatori ai nostri apoi acelasi Vieri il incomodeaza vizibil pe Siviero care nu reuseste sa degajeze bine, mingea cade si Nedved prinde un sut de zile mari ce sfarseste in coltul portii lui Roa. Meciul se mai joaca dar e un mod de a spune doar, totul e terminat, asa simt. Desigur nu asta le transmit jucatorilor mei...

Fluier final. Din nou fotbalul este nedrept. Un alt trofeu pe masa, eu din nou sub masa.

Privind in urma mi-as putea reprosa faptul ca am facut un pas inapoi in momentul in care mi-am dat seama ca problemele se amplifica odata cu intrarea lui Conceicao, l-am scos pe Biagini si l-am introdus pe Paunovic prelungind astfel rombul/diamantul si incheindu-l cu unicul varf ramas, Dani. Aglomerarea mijlocului era necesara totusi, din punct de vedere tactic as repeta miscarea la infinit. Din punct de vedere pur speculativ, ce ar fi fost daca... nu stiu. Dar ce sa fac, nu pot sa antrenez si ghinionul™.

Tristete uriasa mai ales ca am simtit ca aveam meciul in mana, i-am avut pe Lazio. Urma dificila misiune de a-i remonta pe ai mei pentru sfarsitul de campionat. Cu remontatul jucatorilor avea sa se confrunte si Eriksson care urma sa piarda cele 7 puncte pe care le avea avans cu 7 etape inainte de finalul campionatului si avea sa piarda il scudetto. E drept, in anul urmator avea sa-si ia revansa si sa castige titlul si in Il Calcio. Si inca de acest an daca tin bine minte avea sa castige Super Cupa Europei invingind-o pe Manchester.

Primul meci in Primera de dupa marea dezamagire traita in urma cu doar cu cateva zile era din fericire cu o formatie relativ slaba, Extremadura lui Rafa. Si mai important pentru sfarsitul de sezon era ca acesta era un meci jucat acasa, pe Luis Sitjar. Am reusit sa castigam cu 2-0, goluri Lopez si Stankovic. Urma meciul de pe Bernabeu, Realul castigase in runda asta afara la Tenerife, Celta afara la Oviedo, Depor acasa cu Zaragoza iar Valencia facuse egal la San Sebastian. Cu trei etape inainte de final eram pe 2.

Meciul desi tensionat si cu ocazii de ambele parti nu prea a avut istoric in senzul ca Morientes a marcat primele doua goluri, in prima repriza in minutul 31 si apoi pe final de meci in minutul 87. Am reusit doar sa inscriem tardiv prin Dani in min 89 dar din nou meciul era jucat. O infrangere ce facea rocada intre noi si mai multe echipe, Realul in primul rand. Acestia treceau pe 2 cu 65 de puncte, urmau Celta victoriosi acasa cu Tenerife (64) si noi cu 63. Deportivo si Valencia si ele 62.

Meciul care urma era definitoriu pentru ce imi propusesem in cursul anului si anume sa ajung cat mai sus in Cupa Cupelor (sa o castig chiar daca se poate) si pe unul din primele 3-4 locuri, locuri ce perminteau accesul in cea mai puternica dintre cupele europene. Urma meciul cu Celta, jucam acasa. Era care pe care, Celta 64 noi 63 de puncte. Meciul a fost unul foarte bun, Ibagaza a inscris in minutul 39 apoi am facut fata atacurilor celor de la Celta si am inchis meciul in min 89 prin nou intratul Stankovic care il inlocuise tocmai pe Ibagaza. Deportivo fusese incurcata acasa de acelasi promitor Rafa Benitez cu a sa Extremadura iar Real pierduse cu Atletico in derby-ul capitalei. Valencia de asemenea pierduse la retrogradata Tenerife, 2-3. Etapa de vis pentru noi care aveam momentan 66 de puncte, Real, Celta, Deportivo, Valencia... toate urmau fiecare la cate un punct departare de cealalta.

Ultima etapa aveam un nou meci de foc, pe Mestalla. Duelul cu Ranieri se anunta unul cu scantei prin prisma locurilor in clasament (noi 2 ei 6) si mai ales a mizei. Locul 3 si 4 te trimiteau sa joci un tur preliminar de Champions League, turul trei. Castigam - terminam pe 2 si intram in grupe indiferent ce facea Realul, principala urmaritoare. Miza pentru noi era mai mica decat pentru ceilalti totusi datorita faptului ca Real si Celta jucau meci direct si ambele erau in spate. Rezulta ca locul 4 nu-l puteam pierde orice ar fi. Nu am idee daca stiau si jucatorii asta cert e ca am pierdut. 3-0 pentru lilieci. Meciul a inceput prost cu inca un autogol al lui Marcelino - mirajul asta al golului... - apoi in repriza a doua Mendieta si Adrian Ilie incheiau socotelile. Iar socotelile in Primera anul acesta aratau asa: Barcelona 79 de puncte, campioana detasata. Real Madrid care invinsese Deportivo 3-1 - locul 2 cu 68. Mallorca, micuta echipa insulara la carma careia ma aflam - locul 3 si pentru prima oara in calificari de Champions League. 66 de puncte. Valencia pe 4 cu 65. Celta Vigo era pierzatoarea rundei si a campionatului in acelasi timp, jucind acasa cu Atletico Madrid aveau sansa printr-o victorie sa ajunga pe 3, in locul nostru. Au pierdut cu 0-1 si ramaneau la 64 de puncte. Depor 63.

Era timpul concluziilor. Ziarele din insula ca si cele din intreaga peninsula au intors comportarea noastra in acest sezon pe toate partile. Concluzia era aceeasi. Infaptuisem miracolul de la Palma. Din proaspata promovata si candidata certa la retrogradare reusisem in doi ani cu jucatori adusi pe 2 parale sau deloc (imprumutati) sa fac din Mallorca o echipa de temut pe plan national si nu numai. Performante uriase raportat la ce am gasit cand m-am asezat la carma echipei, la istoria, traditia si statura acestui club: finala de Cupa Regelui pierduta in fata Barcelonei in primul sezon si un loc 5 in Primera iar in al doilea an castigarea Super Cupei in fata aceleiasi Barcelona, finala de Cupa Cupelor si clasarea pe locul 3 dupa Barcelona si Real. A doua aparare din campionat in primul an si prima in cel secund. Laudele ca si ofertele nu conteneau sa curga. Pentru mine personal ramanea marele regret ca puteam fi ultimul castigator al Cupei Cupelor. N-a fost sa fie. Pentru Mallorca regretele erau mici sau nu existau, urma experienta inedita a participarii in Champions League. Viitorul avea sa arate ca la fel ca si la Lanus dupa plecarea mea totul avea sa se darame si destrame, desi va avea un adversar facil in echipa norvegiana Molde cei de la Mallorca aveau sa rateze calificarea, 0-0 afara si 1-1 acasa. Mare pacat. Existau o gramada de echipe desculte in Champions League, era loc si pentru o Mallorca. Chiar si fara Cuper.

Venise timpul sa imi propun si mai mult. Nu am stat mult pe ganduri ca sa accept oferta celor de la Valencia facuta prin insasi presedintele lor, D. Pedro Cortes. Valencia era alegerea normala desi am mai fost ofertat si de alte cluburi - Atletico Madrid fiind unul dintre ele. La Atletico mergea Claudio Ranieri, antrenorul pe care-l inlocuiam practic. Acesta avea sa afirme sus si tare ca obiectivul pentru el si Atletico este sa ajunga in Champions League. A esuat lamentabil Atletico terminind pe penultimul loc (19) si a retrogradat implicit. A parasit corabia inainte de a se intampla acest lucru dar raul fusese deja facut. Tocmai pentru ca intotdeauna m-am temut sa nu ma acopar de ridicol declaratiile mele au fost unele temperate, cu accentul pe munca si nu pe obiective marete. In fapt asta si discutasem cu presedintele Valenciei, am venit para trabajar y para poner al Valencia lo mas arriba que pueda. Eu no vengo para ser campeon, sino para trabajar. Intrebat daca intentionez sa-l aduc pe Stankovic, sarbul meu de la Mallorca, jucator ce-mi oferise multe satisfactii am ales sa pastrez un ton moderat, desigur ca mi l-as fi dorit dar ramanea de vazut care sunt si strategiile de mercato ale clubului: Todos saben lo que pienso de Stankovic... y ustedes piensan lo mismo que eu. Au mai fost intrebari legate de starul echipei, conationalul meu Claudio Lopez care deja avea oferte importante dar pe care intr-un tete a tete am reusit sa-l conving sa ramana si in acelasi timp m-am asigurat ca are motivatiile necesare: Un Valencia sin Claudio hubiese seguido siendo un buen Valencia, aunque hubieramos tenido dificultad para suplantarlo.

Revenind la Ranieri... contrar a ce s-ar putea intelege parerea mea despre el era una buna, el fusese cel care a pus Valencia din nou pe roti oferindu-le o identitate si primul titlu dupa o lunga perioada. Reusise sa castige in anul clasarii mele pe 3 Cupa Regelui, asta ma facea sa joc de la primul meci cu un trofeu pe masa (pe care evident nu intentionam sa mi-l arog in cazul fericit ca as fi castigat) si mai important decat asta promovase in cei doi ani petrecuti la Valencia cativa jucatori importanti, Mendieta, Angulo si Farinos ca sa ma rezum la trei. Tot el il adusese pe Canizares, portarul Valenciei ce avea sa devina aproape o legenda.

Ma intrebam: ...daca la Mallorca am reusit ce am reusit cu rezervele Valenciei oare cu titularii Valenciei ce voi obtine ?... Veneam la Valencia si urmam unor mari tehnicieni (Guus Hiddink, Carlos Alberto Pareira, Luis Aragones) si aveam o responsabilitate mare. Valencia putea fi considerata din anumite puncte de vedere al treilea club din Spania dupa Barcelona si Real. Viitorul avea sa spuna...

Pe 1.07.1999 semnam contractul cu liliecii si munca incepea. Am scapat de elementele care nu figurau in planul meu tactic. Juanfran, Cristiano Lucarelli, Ruben Navarro si Stefan Schwarz toti au plecat. Li s-au alaturat doi romani (recunosc, nu sunt favoritii mei), Dennis Serban si Gaby Popescu. Inca mai tineam minte golul cu care acesta imi luase locul 4 de la gura in primul sezon. Dar nu asta conta ci pur si simplu nu aveau valoare de Valencia. Adrian Ilie de exemplu a ramas si chiar intra in carti pentru a fi titular. La capitolul veniri am incercat sa aduc mijlocasi in special. L-am adus pe Albelda pe care-l urmaream inca de la primul meu sezon in Spania. Acesta a venit de la Villarreal, tot de acolo au mai venit Gerardo (aparator de banda stanga) si Palop. Palop urma sa fie portarul de rezerva. Marele transfer al verii pentru noi am intentionat sa fie Ruben Baraja de la Atletico insa din cauze financiare nici la acesta n-am putut ajunge. Am mai adus doi argentinieni, fundasul Pellegrino de la Barcelona si Kily Gonzalez de la Zaragoza. Pellegrino era lent, inalt si evident bun la cap dar repet - foarte lent. Intentionam sa-l plasez langa Djukic, el urma sa fie stanca iar Djukic aparatorul mai rapid. Un fel de Stam-Nesta de la Milan. Mi-ar fi placut sa-l pot aduce pe Ayala dar nu s-a putut. Poate la anul... pe Kily il urmaream de ceva timp si-mi placea foarte mult genul de jucator, ara efectiv partea stanga a terenului, un mijlocas ofensiv de reala calitate.. I-am mai adus pe Juan Sanchez (atacant) de la Celta, pe Gerard de la Alaves (mijlocas) si in final pe Oscar, mijlocas de o oarecare valoare de la Barcelona. Evident n-am cheltuit o avere pe acestia, pretentiile erau mari dar finantele nu pe masura. Dar m-am declarat multumit.

Dupa obisnuita sedinta tehnica de la mijlocul terenului in care le-am facut cunoscute ambitiile mele (dar purtata pe alt ton si folosind alte cuvinte desigur pentru ca nu mai aveam de-a face cu jucatori venind din Segunda) senzatia mea a fost ca vom face treaba buna. Urmau meciurile cu Barcelona in Super Cupa, aveam sansa sa castig un al doilea trofeu impotriva aceleiasi Barcelona. O Barcelona ce fusese destul de retinuta pe piata transferurilor, Dani (atacantul meu de baza de la Mallorca), Litmnanen si Simao fiind principalele achizitii in rest Gabri si Puyol fusesera promovati de la Barcelona B. La plecari figurau Anderson si Giovanni in rest rebuturi (printre care si Pellegrino, fundasul pe care intentionam eu sa-mi bazez intreaga defensiva).

Primul meci il aveam acasa si am tinut o lunga prelegere despre importanta faptului de a nu primi gol acasa. Am mers pana intr-acolo incat le-am spus Prefer sa facem 0-0 acasa decat sa castigam cu 2-1. Desigur era o oarecare exagerare dar ideea era clara.

Jucatorii ce s-au infruntat in acea seara au fost

===============Canizares=================

Angloma Bjorklund Djukic Carboni (Fagiani 79´)

=Angulo Farinos (Oscar 77´) Albelda Mendieta=

=======Claudio Lopez Ilie (Sanchez 69´)======

Barcelona aceluiasi nelipsit van Gaal ii alinia pe

Hesp; Reiziger, Cocu (Gabri 75´), Frank de Boer, Sergi, Guardiola (Dehu 50´), Zenden (Simao 60´), Litmanen, Luis Enrique, Figo, Kluivert

Meciul s-a desfasurat pe coordonatele indicate de mine in sedintele dinaintea meciului, am stapanit jocul, am limitat jocul ofensiv al Barcelonei iar in minutul 87 El Piojo Lopez ne-a adus chiar victoria. Cei 42 de mii de oameni au facut un infern din Mestalla. Ca si mine probabil gandeau ...zile bune urmeaza.

Jucam tur preliminar in Champions League si sortii ne pregatisera campioana Israelului, Hapoel Haifa. Am castigat afara cu 2-0, goluri Farinos si Claudio Lopez. Putine cuvinte pentru ca a fost un meci mic.

Returul din Super Cupa a fost insa de foc. Un Camp Nou cu mai mult de 50000 de suflete ne-a primit ostil. Aveam cutitul de partea mea si de asemenea am fost si inspirat, am decis sa-l las pe Adrian Ilie pe banca si sa-l introduc pe Sanchez. Meciul a fost tensionat si "spectaculos", pe placul tribunelor. Kluivert a deschis scorul in minutul 13, Albelda a egalat cu un sut de la distanta grozav (unul din motivele pentru care il adusesem, una din calitatile sale pe langa cea de bun organizator), Ronald de Boer a facut 2-1 peste inca 5 minute. Repriza s-a terminat asa si la cabine le-am explicat ce putem imbunatati, ce nu facem bine si cum putem intoarce meciul. Cuvintele mele au avut ecou si in minutul 53 Sanchez egaleaza. Peste 9 minute Kluivert inscrie al doilea sau gol si Nou Camp era in delir. Dar avem din nou tarie de caracter si din nou peste doar cateva minute ca si la primul gol inscriem. Farinos. Barcelona preseaza, preaseaza dar ne aparam ordonat si mai ales in zona si rezistam inca o jumatate de ora. Din nou campion, un alt titlu impotriva Barcelonei !! Ziarele au avut numai cuvinte de lauda la adresa noastra si ne vedeau ca pe o veritabila concurenta pentru primul loc. Desi nu spuneam asta decat agentului meu Gonzalez stiam ca intr-o competitie de lunga durata nu avem forta necesara sa ajungem primii. Insa pentru Champions League - competitie pe care o urmarisem asiduu chiar daca doar la televizor - aveam sperante. Jocurile de care pe care, tur-retur imi placeau, ma faceau sa ma simt in elementul meu. Abordarea tactica complexiva a manselor (inclusiv in grupe gandeam la modul asta, nu se schimba foarte mult fata de momentul ulterior iesirii din grupe, tot tur-retur jucai chit ca aveai trei adversare nu una) mi se parea ca-mi permite sa ma desfasor, sa-mi pun ideile in practica si trecutul arata ca sunt un bun tactician.

Incepea campionatul. Prima runda aveam acasa cu Racing, o nuca tare pentru mine intotdeauna. Nici acum n-a fost diferit si sezonul l-am inceput in Primera cu o infrangere, 1-2. Rotitele erau departe de a fi unse perfect. Mergeam inainte.

Returul cu Haifa a fost o formalitate, am castigat din nou cu 2-0, dubla Juan Sanchez. In campionat urma meciul cu Espanyol. Imi faceam mari probleme pentru ca Pellegrino era inca accidentat de ceva vreme iar suedezul Bjorklund nu-mi inspira deloc incredere insa n-aveam nimic mai bun. Nici Djukic pe de alta parte nu ma impresiona deocamdata. Speram sa trec cat de cat onorabil peste inceputul de sezon, pana cand relatiile de joc in aparare se vor cristaliza. Insa lucrurile aveau sa se complice inca de acum, am pierdut cu 2-3 si aveam 0 puncte la fel ca fosta mea formatie Mallorca si Atletico-ul de Champions al lui Ranieri.

Meciul urmator, cel cu Deportivo Alaves l-am pierdut cu 0-2 si nu ma simteam deloc comfortabil. Bjorklund reusise performanta sa fie si eliminat, in urma cu doua meciuri Carboni faultase la fel de grosolan si imi faceam mari mari probleme nu numai pentru inceputul de sezon dezastruos (eram pe 19 dupa trei etape) ci pentru intreg restul sezonului.

Primul meci in care am putut sa-l folosesc pe Pellegrino a fost cel cu Glasgow, debutul in Champions League. Am castigat cu 2-0 si apele se mai calmau. Nu insa pentru mult timp...

Urma un meci cu o incarcatura uriasa pentru mine. Urma sa infruntam Betis Sevilla pe Ruiz de Lopera. Nimic special pana aici insa pe banca acestora era El viejo Carlos Griguol, omul de care ma legau atatea, era intalnirea dintre maestru si elev. Elevul se prezenta cu note mizere la examen si dupa ce am pierdut meciul (pentru ca l-am pierdut si pe acesta, 0-1) Griguol m-a imbarbatat, m-a strans in brate si parca parca mi-aduc aminte ca mi-a dat si doua palme d-ale sale in semn de bucurie ca ne revedem si de bun augur pentru viitor. Curaj baiete, tu esti in fotbal de cativa ani si aproape m-ai ajuns, ai stofa de antrenor, nu te lasa impresionat de clasament, poti inca sa castigi chiar si titlul, am incredere uriasa in tine si o sa-ti tin pumnii mereu. Eu eram inca prins in ...si palmuit si cu punctele luate... nu-mi venea sa cred, eram pe locul 20 cu 0 puncte cu 3 goluri marcate si 8 primite. Pai 8 goluri luam la Mallorca in 12 meciuri...

A urmat o serie de rezultate de egalitate, 1-1 afara la Eindhoven cu PSV in Champions intai cand am fost egalati in repriza a doua de Van Nistelrooy. A urmat un 0-0 acasa cu Valladolid si in presa deja se faceau glume, titluri mari ironice Primul punct pentru Valencia lui Cuper... eram de rasul curcilor, de acord. Si urma si meciul cu Real Madrid. Afara. Inainte de acesta aveam o alta deplasare de foc, pe Olympiastadion. Am reusit sa furam un punct unui Bayern cu Kahn, Linke, Matthaus, Kuffour, Salihamidzic, Effenberg (mare jucator), Zickler, Elber si Scholl. Nu jucam nimic, in aparare eram vraiste. Noptile ma zvarcoleam in pat.

Dupa intoarcere a doua zi am convocat intreg staff-ul si tot lotul in sala de sedinte a clubului. Aveam in mana un plic. Plicul era gol dar nu era prima data cand jucam la cacealma. Sunt Hector Raul Cuper - antrenorul vostru si mi-e rusine de acest lucru. Suntem Valencia, v-am spus la inceputul sezonului ca nimic mai putin decat o lupta apriga la titlu dusa pana in ultima etapa nu m-ar satisface si acum mi-e rusine sa mai ies afara, rad si copii vecinilor de mine. Suntem pe ultimul loc !!! Treziti-va !!! Valencia pe ultimul loc. Nu va e rusine fata de suporteri, nu aveti niciun pic de consideratie fata de culorile pe care le aparati ?! Sunteti doar niste mercenari ? Cei care ati venit aici ati venit pentru un salariu mai bun ? Cei care erati aici jucati mai prost ca jucatorii de Segunda, am avut parte de multi la Mallorca dar jucau mult mai bine ca voi. Puneau suflet. Alergau !! Jucati de ultimul loc, locul in clasament nu este decat transpunerea calitatii jocului vostru. Aveti aici demisia mea. Daca persoana mea nu va e pe plac, daca metodele mele nu va convin nu trebuie decat sa pierdeti si meciul cu Real ce ne bate la usa. Pierdeti si plicul ajunge unde stiti. Aveti alibiul perfect, nimeni nu va va acuza ca n-ati castigat pe Bernabeu cand voi nu reusiti nici sa faceti egal cu echipe ce se vor bate la retrogradare. Nu mai am nimic de zis. Sunt profund dezamagit. Am iesit fara sa trantesc usa si m-am abtinut sa nu-mi spun of-ul strigind sau si mai rau lovind in jur. Nu stiam ce sa cred dar imi era efectiv rusine.

A venit si ziua meciului cu Real. Realul era antrenat de Toshack si ca si Barcelona nu facuse o campanie de achizitii faraonica (precum le era obiceiul). Meciul a inceput pozitiv pentru noi, Roberto Carlos a facut un fault groaznic in careu si aveam penalty si eliminare pentru Real. Mendieta si-a asumat raspunderea si a inscris. Am dominat copios si am terminat repriza cu un avantaj mare, 3-0 pe Bernabeu. Gerard si Claudio Lopez autorii golurilor. La pauza le-am atras atentia asupra concentrarii dar pe o ureche le-a intrat pe ambele le-a iesit. Nici nu ma asezasem pe banca si in min 46 Morientes facea 3-1. Acelasi Morientes reducea ulterior handicapul in min 64 si deja simpteam ca nu mai am puterea sa privesc meciul, jucatorii mei pareau niste momai imbracate in echipament de joc. Noi ne aparam in 11 dar Realul parca ataca in 15 si nu in 9 cati erau pe teren jucatorii de camp. Am reusit totusi sa castigam dar semnalele in continuare nu erau fantastice. Castigasem totusi primul meci si insemna ceva cum ceva speram sa insemne si ca reusisem acest lucru pe Bernabeu.

Meciul urmator aveam cu Numancia. Le-am dat 4, 2 Ilie care s-a descatusat, unul Farinos si unul Oscar, ambii introdusi pe parcurs. Pareau sa se puna cat de cat la punct lucrurile desi eram inca in subsolul clasamentului. Urma o deplasare grea pe San Mames. Athletic iar m-a invins prin acelasi Urzaiz. Din minutul 46 am jucat cu 3 fundasi insa degeaba. Dar ajungea, eram decis sa fac pe dracu' in patru si sa schimb macazul. Rusinea era prea mare. In etapa a opta eram pe locul 18, mi se parea ca traiesc un cosmar.

In Champions League din fericire mergeam cat de cat bine, a urmat meciul cu Bayern si din nou am obtinut un 1-1 caldut. Goluri Cobra Ilie si Effenberg, golul de 1-1. Ghinionul (norocul aveam sa consider mai apoi) a facut ca Bjorklund sa se accidenteze in minutul 20 si astfel cuplul de centrali devenea Pellegrino-Djukic.

Etapa a 9-a o aducea pe Mestalla pe Deportivo. Songo'o, Manuel Pablo, Donato, Naybet, Romero, Mauro Silva, Victor, Djalminha, Fernando, Pauleta, Maakay, Jaime... aveam emotii. Am castigat cu 2-0 cu un golazo al lui Kily si un gol pe sfarsit de meci al lui Gerard. Rara bucurie. Urma meciul decisiv dupa cum imi facusem eu calculele in Champions League, pe Ibrox Park. Am castigat cu 2-1, cuplul Djukic-Pellegrino imi era destul de clar (tardiv dar mai bine mai tarziu decat niciodata) ca este cea mai buna solutie. Lopez si Mendieta cu golurile, in ei aveam sperantele din punct de vedere ofensiv. Mendieta era un Signor giocatore cum zic italienii si imi era clar ca s-ar putea sa raman fara el daca vine vreo oferta din partea unui presedinte nebun gen Cragnotti.

Peste 3 zile jucam pe La Rosaleda cu Malaga, nou promovata. Am reusit doar un egal, 1-1. Jucam mai bine totusi. Peste inca trei zile jucam acasa in ultima etapa in Champions cu PSV. Pregatisem o adevarata cusca pentru Van Nistelrooy si acesta n-a mai miscat. Castigam cu 1-0 si ne calificam mai departe de pe primul loc. 3 victorii si 3 egaluri, urmatorii Bayern cu 9 puncte. 8 goluri marcate si 4 primite. Trebuia sa gasesc formula magica sa translatez aceste statistici si in Primera.

A urmat meciul din deplasare de pe noua arena a fostei mele formatii Mallorca. Un Son Moix ce m-a primit in urale, aclamatii. As fi prefarat sa fiu fluierat la final dar sa plec cu cele 3 puncte. Am plecat doar cu aplauzele. Eram tot pe 19. Desi existau semnale incurajatoare timpul nu mai avea rabdare cu noi™. Era nevoie de o reactie acum, pe moment. Si pe Mestalla venea Barcelona. Ce semnal mai bun puteam trimite decat invingind campioana ? Desigur trebuia sa avem si forta... dar jucasem atatea meciuri cu ei incat ii invatasem pe de rost, mai mult, pe van Gaal il invatasem pe de rost. Fortat sau nu am facut doua modificari. Pe stanga l-am introdus pe Faggiani (Carboni era la al doilea rosu in cateva meciuri, ma preocupa deja) si in poarta Palop. Canizarez gafase acum cateva meciuri si de atunci Palop ii luase locul. Aveam de gand sa-i alternez dar deocamdata era timpul lui Palop. Meci dur, cu rosii, goluri si emotii. 3-1 pentru noi. Ne-am.... Inutil sa spun van Gaal nu mi-a mai strans mana. El iti strangea mana doar daca echipa sa castiga. Lopez si Ilie ne-au dus la 2-0, Zenden a incheiat repriza cu 2-1, rosu si Faggiani (blestemat postul de fundas stanga) in minutul 75. L-am introdus si pe Bjorklund si ne aparam supranumeric. Dani introdus in urma cu 10 minute face un fault criminal in preajma careului propriu si este eliminat, Gerard potriveste mingea pentru libera si 3-1, aveam incredere ca aici se intorcea roata. Victorie mare, o victorie impotriva Barcelonei e intotdeauna o victorie mare.

Peste doar 2 (doua) zile jucam in Champions League. Sistemul de joc odata iesiti din grupe era aberant. Se jucau din nou grupe, grupe formate din doua castigatoare de grupa plus doua locuri 2. 4 grupe practic din care ieseau 8 formatii. Jucam cu Bordeaux si am castigat clar, 3-0. Ilie, Kily Gonzalez si Farinos. Carboni reintrase si nu luase rosu. In grupa principala adversara era Manchester United. Si Fiorentina reprezenta un pericol cu ai sai Toldo, Repka, Torricelli, Di Livio, Chiesa, Rui Costa, Mijatovic, Batistuta, Amoroso, Balbo etc.

Din nou peste cateva zile jucam. In deplasare la Oviedo. Sleiti de puteri n-am obtinut decat un punct, 0-0. Din nou am terminat in 10, de data asta Kily a luat rosu. O jumatate de ora in 10 si punctul ma multumea. In etapa asta cu numarul 13 am inceput sa constientizez ca Deportivo are sanse mari sa iasa campioana. Deportivo pe care o invinsesem cu 2-0. Acestia erau pe primul loc la egalitate cu Celta, la 7 puncte deja de Barcelona si la 11 de Real. Real erau cu un punct peste noi dar sincer vazindu-i etapa de etapa pe inregistrari puteam spune ca jucau mai slab.

Etapa urmatoare ne-a mai adus o victorie, 2-0 acasa cu Sevilla. Goluri Sanchez si Lopez. Incepeam sa urcam. Ne astepta un meci greu pe Old Trafford unde un Manchester in mare forma in ultimele sezoane avea reputatia de a nu ierta nimic. Nici pe noi nu ne-au iertat, ne-au macelarit practic. Asta in conditiile in care constient de forta acestora de joc am inceput intr-un 5-4-1 deloc estetic. Erau favoriti la castigarea grupei. Era ca si castigata de fapt din punctul meu de vedere, noi ramaneam sa ne batem cu Fiorentina.

Deplasare la Atletico. Atletico trecea printr-o criza financiara acuta si m-am felicitat ca nu sunt in locul lui Ranieri si ca n-am muscat momeala. Oferta lor financiara fusese mai buna decat a Valenciei dar lotul ca si aspiratiile nu. A fost un meci nebun. Mendieta ne-a adus in avantaj in minutul 16, Hasselbaink - un olandez pentru care am avut o adevarata pasiune, fizicul ideal pentru un fotbalist pe langa care se alaturau multe alte atu-uri - inscrie si e 1-1. In planurile mele aici trebuia sa obtinem neaparat o victorie asa ca am fortat in atac. Iesise la pauza si Pellegrino accidentat deci cu atat mai mult accentul trebuia sa-l punem pe ofensiva. Am inscris in min 53 prin Sanchez insa ce a urmat din minutul 70 pana la sfarsit le-am povestit copiilor si o sa le povestesc si nepotilor. Minutul 70 si Gerard este eliminat. Dupa doar un minut Carboni simtindu-se ranit in amorul propriu si nedorind sa existe niciun dubiu asupra celui mai dur jucator din lot ne lasa in 9 jucatori. Rezistam, rezistam cu greu. In minutul 87 primeste si Lopez rosu si deja ma intalneam cu o situatie nemaivazuta. Am castigat afara cu 3 oameni in minus, o victorie absolut uriasa. Mi-am strans mana la final cu Ranieri si acesta efectiv radea, m-am molipsit si eu si amandoi am iesit de pe teren razind in timp ce jucatorii nostrii inca se inghionteau...

Urma un meci greu din mai multe puncte de vedere, din fericire jucam acasa. Eram fara cei trei duri si jucam cu Rayo - formatie care se comporta nesperat de bine si era acolo sus. Acolo unde trebuia sa fim noi. Juan Sanchez era speranta mea numarul 1 de gol si chiar a deschis scorul in minutul 13. In min 69 am fost egalati insa si a trebuit sa mai introduc un atacant, Vlaovic. Victoria a venit tarziu, in min 81 acelasi Sanchez a inscris completat apoi de Mendieta in prelungiri. Era probabil prima insiruire de doua victorii din intreg sezonul si era etapa 16. Incredibil. Eram pe locul 7 si era timpul sa tintim sus.

Deplasarea de la Sociedad insa nu ne-a adus mari satisfactii, un punct doar. Rodul si al problemelor de efectiv. A urmat un nou egal, 1-1 acasa cu Celta (echipa cu pretentii pe care insa am dominat-o copios insa fara sa putem si castiga) si o infragere afara la Zaragoza ce a durut: 2-4. E drept, jucau foarte bine si erau pe 2 in clasament insa tot a durut. Golurile noastre marcate de Mendieta. Ma bucuram ca se terminase turul, nici in Cupa Regelui nu facusem mare branza, mai exact am fost eliminati de Osasuna, formatie de Segunda. Am pierdut 0-3 afara si in retur n-am reusit sa remontam decat doua goluri. Ca si in sezonul trecut cu Mallorca era o eliminare tactica...

Incheiasem turul pe un loc 11 ce nu spunea nimic insa cu o linie de clasament ingrijoratoare: 7-5-7, 26 de goluri marcate 21 primite. In retur trebuia sa ne revansam.

Startul revansei a trebuit sa-l aman insa pentru ca din nou intalneam Racing Santander. Desi pe pozitie aproape retrogradanta acestia mereu ma incurcau si au facut-o inca o data, 1-1. De data asta printr-un penalty in ultimul minut regulamentar. Imi muscam mainile... lucrurile aveau sa se complice ulterior Espanyol invingindu-ne acasa. 1-2 pierdeam. Eram tot pe 11.

Din urmatoarele doua etape speram sa obtinem 6 puncte. Am reusit, 1-0 afara la Alaves (greu, din penalty) si acasa o victorie in fata Betisului lui Hiddink. Fostul meu antrenor si idol, El viejo lasase locul altora mai tineri. Mai bine, altfel parca vad ca nu castigam nici acum... a fost oricum la fel o victorie grea, conturata in minutul 80 si consfintita de golul de 3-1 al lui Farinos din minutul 84. Urcam pe 8 si priveam din nou in sus. Acolo unde Deportivo conducea la 4 puncte in fata Zaragozei, Barcelonei si Realului, ultima la 7 puncte distanta.

Etapa ce a urmat a consemnat un alt egal (la Valladolid) si o noua eliminare. A lui Mendieta in minutul 43. Nu ma asteptam de la un jucator cerebral ca el. Din nou a trebuit sa ma declar multumit cu acest punct, gazdele au trecut chiar pe langa victorie de vreo doua ori in a doua repriza. Urma meciul cu Real pe Mestalla, un Real ce luase fata Barcelonei si se afla la 5 puncte de noi.

Meciul a fost intens, ocazii de ambele parti, noi am inscris primii prin Cobra Ilie dar am fost egalati in repriza a doua prin Guti. Rar am vazut un jucator de o asa eleganta. Pe langa el McManaman (transferat in vara respectiva) parea un taietor de lemne. Era un rezultat bun. De Real scapasem. Deocamdata...

In etapa 26 am castigat afara la Numancia. Am condus cu 2-0, goluri aceeasi Mendieta si Lopez. S-a terminat 2-1 dar emotiile n-au fost extraordinar de mari. Era etapa in care Real zdrobea Barcelona, 3-0. Pe primul loc Deportivo cu 6 puncte avans. Ma speria meciul pe care urma sa-l desfasuram in compania lor. Dar pana atunci aveam doua meciuri cu Fiorentina, primul afara si unul acasa cu Bilbao interpus intre cele doua.

Meciul de pe Artemio Franchi l-am pierdut, a fost un 1-0 tacticizat cu un gol al lui Mijatovic in minutul 20. Aveam sa ne luam revansa peste o saptamana castigind cu 2-0 acasa, goluri Ilie si Mendieta. Mendieta pe zi ce trecea era mai departe de Valencia... mare minune daca reuseam sa-l tin.

Partida cu Athletic am castigat-o relativ usor, pe cat de razboinici erau bascii din Bilbao acasa pe atat de mielusei erau afara. 2-0 goluri Lopez si Oscar, de la ei doi eliminati, Carlos Garcia si Tiko. Pellegrino a iesit din nou accidentat in minutul 45 si aveam emotii, ciurucul Barcelonei era omul meu de baza. De cand incepuse sezonul nu fusesem niciodata pe un loc de cupa europeana (1-6). Si acum eram pe 7, cea mai buna pozitionare a noastra. Mai erau 11 etape doar...

Meciul de pe Nuevo Riazor l-am pierdut dupa cum anticipam. Speram sa nu se intample asta dar Depor juca prea bine. Devenise SuperDepor. Goluri Fran si brazilianul Conceicao. Am mai luat si un rosu...

Urma meciul decisiv pentru noi in Champions League. Afara la Bordeaux. Am facut 2-0 pe sfasit de prima repriza si inceput de a doua prin Djukic apoi Mendieta si profitind de faptul ca gazdele aveau un om eliminat iar am aglomerat apararea. 5 fundasi. Ca in meciul cu Real am avut emotii cand oponentii au redus diferenta. Wiltord inscria in minutul 54 insa Bordeaux-ul nu era Real si le-am mai dat doua. Kily si Juan Sanchez. 1-4 scor final si eram calficati practic. Desi grupa n-a fost deloc usoara (Fiorentina incepindu-si campania cu o victorie impotriva celor de la Manchester, 2-0 ce arata forta acestora de joc) tot ei si-au dat cu stangul in dreptul si in etapa a doua au facut 0-0 la Bordeaux iar in ultima etapa cand le ardea buza mai rau au facut un 3-3 cu artificii tot cu Bordeaux primind goluri in minutele 87 si 92. Din fericire pentru noi meciul cu Manchester l-am incheiat la egalitate. A fost o noua ocazie sa ma intalnesc cu jovialul Ferguson. Mergeam brat la brat, ei cu 13 puncte noi cu 10. Fiorentina ramanea cu 8 puncte. Din nou raportul din dreptul golaverajului (9-5) ma multumea.

Urma un meci ce trebuia sa-l castigam, era trecut cu 3 puncte in planificarea pe care o facusem. E drept, in planificarea respectiva noi ieseam campioni. Angulo a inscris 2 goluri cu Malaga dar din nou un penalty in min 90 ne-a scos 2 puncte din buzunar. Eram disperat... a doua oara acelasi scenariu. 4 puncte aruncate la gunoi. Urma meciul cu Mallorca. L-am castigat tactic, gol Angloma. 3 puncte bine venite.

Dupa 30 de etape pentru prima oara ajungeam pe un loc de cupa europeana, locul 6 cu 45 de puncte. In fata Depor 55 si Barca 53 dadeau o lupta pe viata si pe moarte. Urma meciul din deplasare cu Barcelona si nu-mi mirosea deloc a bine, gazdele erau flamande dupa puncte. Pentru a treia oara am mizat pe apararea supra-aglomerata (din nou 5 fundasi) si pentru a treia oara am pierdut. 0-3, scor conturat in repriza secunda si doar dupa un corner la care Bogarde s-a aflat la locul potrivit. Au urmat apoi doua goluri ale lui Kluivert, '68 si '89. Van Gaal se indrepta spre mine la sfarsitul jocului dar am luat-o in diagonala inspre tunel. Mai da-l incolo de magar...

Era etapa 31 cea care tocmai trecuse. Mai aveam doar 7 etape si eram departe de locurile care ma interesau intr-adevar, locurile 3-4. Mai exact la 5 respectiv 9 puncte. O noua sedinta era necesara. Am tinut-o in autocar nu inainte de a-i transmite soferului ca urmeaza sa fac taraboi si implicit l-am rugat sa aiba grija la drum, sa nu se sperie cum patisem la Mallorca anul trecut.

Mai sunt 7 etape. In ritmul in care jucam vom termina campionatul pe locul 6, 7, 8 sau 9. Cu putin noroc s-ar putea sa jucam in Intertoto. Eu am venit aici sa castig trofee. Pe voi cei care ati venit v-am adus sa castigati trofee. Cei care au ramas au ramas sa castige trofee altfel scapam de voi. Intertoto pentru mine nu este un trofeu !!! Acolo intalnesti echipe din Turcia, Lituania si Georgia (cunostintele mele de geografie europeana erau limitate). Daca in urmatoarele 7 meciuri nu obtineti 19 puncte (din 21 de puncte, va ajut eu cu matematica), deci daca nu obtineti 6 victorii si un egal toti, toooti veti pleca !!! Va voi spune o poveste, povestea mea cand am venit in Primera. Am ajuns la Mallorca, echipa nou promovata si vai de capul ei. Acolo am adus toate resturile, toate gunoaiele de la clubul asta, de la Valencia. Gunoaie si resturi in ghilimele pentru ca jucau mai bine ca voi. I-am adus pe Engonga, Ivan Campo, Moya si alti vreo doi. Ii stiti, v-au fost colegi, ii cunoasteti cu toate ca isi petreceau majoritatea timpului la Valencia B. Cu acesti jucatori umili, umili - repet, cu acesti jucatori am obtinut performante reale, performante pe care simt ca nu le pot obtine cu voi, voi care la o adica aveti 3 clase peste respectivii. Nu vad acele trei clase decat la 1. lipsa de concentrare, luam gol cu regularitate in minutul 90 si dupa; 2. duritate, dar nu duritate pozitiva ci pur si simplu violenta, intrari la rupere fara niciun sens (suntem lideri la cartonase rosii, suntem tare rai noi astia de la Valencia...) si 3... dezinteres. Mai sunt si punctele 4 si 5 dar poate v-am plictisit si aveti lucruri mai importante asupra carora sa reflectati. Deci inchei aici. Nu uitati, nu cumva sa uitati, 17 puncte daca faceti si nu 19 din urmatoarele 21 si ajungeti la Extremadura sau la Merida sau la ce echipa o mai promova anul asta. Cei care aveti cote mari veti fi vinduti, cei care sunteti medii Extremadura. Va recomand sa faceti egalul ala la Celta, e in penultima etapa si e un teren greu am incheiat eu ironic si am mers in fata sa vorbesc cu secundul, mi se acrise de tantalaii astia cu salarii uriase ce nu puneau osul nici cravasati.

Acest discurs il tinusem intr-un moment ori extrem de bun ori intr-unul extrem de prost. Asta pentru ca peste trei zile urmau sferturile de finala din Champions League. Jucam cu mai vechii mei prieteni Lazio. Un Lazio ce se intarise ulterior cu un trio argentinian, Sensini, Veron si Simeone. Plecase Vieri la Inter dar a fost inlocuit de Ravanelli.

Meciul cu Lazio a fost senzational, mai bun ca in cele mai frumoase vise ale mele. In minutul 2 Angulo (care-si castigase locul de titular de ceva vreme) inscria pentru 1-0 iar in minutul 4 Gerard - mijlocasul adus de mine de la Alaves - facea 2-0. Stadionul era in delir. In minutul 28 la o grava neatentie a apararii noastre Inzaghi (Simone) reducea diferenta. Inainte de pauza acelasi Gerard inscria pentru 3-1. La pauza discursul a fost axat paradoxal pe sa le mai dam pentru ca ma plictisisem pana si eu sa ne retragem in aparare si apoi sa fim pedepsiti cu regularitate de destin. Dar totul calculat, temperat. In minutul 80 acelasi Gerard isi completa meciul vietii cu un nou gol si era 4-1. Salas le pastra usa deschisa italienilor insa totul a fost clar in minutul 91 cand Lopez a inscris pentru un 5-2 final ce a facut sa se vorbeasca mult. Lazio era lider la zi in Italia, batuse Manchester in finala Super Cupei si avea o forta de joc ce ma facea sa cred ca anul acesta nu vor mai pierde titlul in Il calcio, lucru care s-a si intamplat. O victorie mare, ce sa mai.

Am continuat cu o victorie acasa cu Oviedo, formatie ce in tur ne incurcase, 0-0. I-am batut de i-am uscat si pe ei, 6-2. Claudio Lopez dubla, Farinos, Angulo, Oscar si un autogol. Dupa meci n-am mai intrat in vestiar sa-i felicit ca dupa meciul cu Lazio. Incercam sa transmit un mesaj si anume ca reprezinta doar normalitatea sa bata echipe mai slab cotate ca noi si ca ma vor vedea/vor avea de-a face cu mine doar daca nu vor reusi sa atinga aceasta normalitate. Meciul cu Sevilla din deplasare mi-a indicat ca faceam lucrurile care trebuiau facute, am castigat si acolo desi foarte tensionat, cu gol decisiv in minutul 89. Mai exact autogol dar venit ca urmare a unei presiuni uriase impuse de ai mei. Tot noi inscrisem primii prin Mendieta care pornise de pe banca. L-am remarcat cu ocazia asta pe Marchena, un fundas central pe placul meu. Baietilor le-am adresat cateva vorbe de lauda la final dar nimic special, am indemnat la concentrare pentru ca urma meciul cu Lazio iar acestia aveau forta ofensiva sa rastoarne acel fantastic 5-2. Etapa precedenta consemnase desprinderea probabil definitiva a celor de la Depor, acestia castigasera 4-1 cu Atletico in timp ce Mallorca detona bomba pe Nou Camp, 3-0 cu Barcelona. In etapa curenta Barcelona isi continua seria de 0-3 si pierdea la retrograda(n)ta Oviedo. Mai ca imi doream sa picam cu ei in Champions...

Ziua Champions League sosise. Italienii au castigat cu 1-0 dar meciul facut de noi a fost bun asa ca mergeam in semifinale increzatori. Era deja o performanta nemaiatinsa de Valencia in istorie.

Campionatul continua si aveam meci cu Atletico acasa. La Atletico revenise Radomir Antic dar lucurile nu mergeau bine pentru ei iar eu nu-mi doream decat sa profitam de starea de fapt. Am castigat cu 2-0, goluri Lopez in minutul 24 si Angulo in minutul 89. Angulo era inventia mea, il foloseam pe post de inside forward dreapta si cu rezultate dintre cele mai bune. Lucrul acesta nu convenea celorlalti atacanti (Ilie, Vlaovic) dar obtineam rezultate si era tot ce conta. Santander se dovedeau inca o data o nuca tare si invingeau pe Bernabeu, 4-2.

Chiar daca deja de etape bune insiram victoriile ca pe margele in clasament eram tot pe 6. Redusesem numarul de puncte fata de locurile din fata e drept dar daca nu mentineam exact aceeasi intensitate nu aveam sanse sa ajungem unde-mi doream. Discursul meu precedent nu fusese in vant, chiar imi doream 19 puncte din 21 posibile minim pentru ca altfel inceputul dezastruos de sezon ne-ar fi tras in jos. Cam prin Uefa de jos.

Aflasem deja cu cine jucam in semifinale. Intalneam Barcelona pentru a nu stiu cata oara in cele trei sezoane pe care le disputasem in Spania. Ai grija ce-ti doresti pentru ca... Oricum, tindeam sa cred ca e bine, am mai zis-o... il cunosteam pe magarul de van Gaal ca pe propriile-mi buzunare. Barcelona trecuse intr-o dubla mansa nebuna de Chelsea. Pierduse 1-3 afara si acasa a castigat 5-1 in prelungirile partidei. Coroborind asta cu faptul ca de la Chelsea paluga de Tore Andre Flo inscrisese 3 goluri, coroborind si cu recentele infrangeri cu 3-3 de la echipe de Segunda pentru Barcelona... imi placea ce rezulta. Celelalte variante ar fi fost Real, un Real in crestere si Bayern, un Bayern cu care incheiasem nedecis de doua ori in grupe.

Inainte de meciul cu Barcelona insa (prima mansa acasa) aveam deplasare grea la Rayo Vallecano. Echipa mica dar incomoda. In aceeasi formula cu Angulo lateral avansat incisiv am castigat cu 3-1, goluri Farinos, Mendieta si Oscar. Pe Lopez si Gerardo i-am odihnit. Real, Barcelona castigau, Deportivo pierdea la Vigo iar Zaragoza facea egal cu Bilbao.

Ziua turului semifinalelor de Champions League sosise. Orasul fremata, era o experienta noua si cu mic cu mare norocosii care aveau bilet se indreptau spre stadion. Ceilalti toti la televizoare, baruri, peste tot. Manolo era in tribune si toba sa rasuna. Nu o data fusesem in barul sau.. de obicei dupa victorii pentru ca altfel eram luat la intrebari ca de ce nu joaca astia nimic, ce le faci, baga-le mintile in cap. Etc...

Am ramas fidel chitibusului meu tactic cu Angulo sprijin lateral pentru Lopez varf unic. In rest formula standard, cristalizata de-a lungul sezonului. In poarta Canizares, de la dreapta la stanga Angloma, Djukic, Pellegrino, Carboni apoi la mijloc Farinos, Gerard, Kily pe dreapta. Figo lipsea fiind accidentat. Oricum singura modalitate prin care m-ar fi surprins van Gaal ar fi fost s-o aduca pe bunica-sa si sa o bage in teren in rest... niciodata nu avusesem atata incredere si totul era rodul in primul rand seriei de victorii pe care o reusisem. Victoriile aduc victorii se stie bine.

Meciul a inceput fantastic pentru noi cu un gol al lui Angulo la o gramada organizata in careul Barcelonei. Apoi am continuat sa presam si am avut un gol anulat nu stiu cat de just nici pana in ziua de azi dar acum nu mai conteaza oricum. Apoi un mic dezastru s-a produs, Pellegrino si-a impins mingea in poarta la un atac periculos al Barcelonei spre disperarea lui Canizares. Acesta era in pragul unei crize de nervi si a trebuit sa strig la el indelung ca sa-l calmez. Aveam nevoie de liniste si concentrare nu de nervi. Aveam meciul in mana, aproape doar noi existam pe teren. Si nu greseam, in minutul 43 recuperam sus, mingea ajunge la Kily, Kily avanseaza, centrare sutata si Angulo face dubla. Acelasi Angulo avea sa obtina doua minute mai tarziu un penalty la Puyol si Mendieta facea 3-1, o repriza de vis. Pe parcursul pauzei spre deosebire de datile cand le ceream sa ne retragem le-am atras atentia ca tocmai asta sa nu facem, sa ramanem pe aceleasi pozitii concentrati si vom fi rasplatiti. Si am fost, in min 91 Lopez inscrie si el unul dintre cele mai dragi mie goluri, o frumusete. 4-1 scorul final si razbunarea era deplina pentru acel 0-3 de pe Nou Camp. Ca sa nu mai zic ca Barcelona oricum o cam aveam la degetul mic, ii cam bateam pe unde-i prindeam si cu Mallorca si cu Valencia.

Din nou partea grea era reprezentata de a-i tine pe jucatori in priza. O asemenea victorie cu greu e digerata chiar si de invingatori ori noi trebuia sa ne concentram si pe campionat, noi sparsesem farfuriile... noi trebuia sa le lipim acum. Ajunsesem (poate) la o anumita maturitate si grijile mele nu si-au gasit ecou. Am castigat cu 4-0 acasa cu Sociedad si pentru prima oara avansam mai sus de 6. Eram pe 5. Lopez, Angulo, Mendieta si Carboni oamenii cu golul. Barcelona in schimb avea reale probleme de digestie si pierdea 0-2 acasa cu Rayo. Si Real pierdea acasa cu Alaves. Zaragoza si Deportivo faceau egal si era etapa perfecta pentru noi.

In aceeasi formula am abordat si meciul retur cu Barcelona. Un Camp Nou ce-si dorea revansa dar era constient ca nu eram un adversar comod. Tactic am jucat foarte bine, prima repriza am anulat tot. A doua am preluat conducerea in minutul 67 prin Mendieta si eram ca si calificati. Golurile lui Frank de Boer si ale lui Cocu din minutele 78 si 92 nu schimbau nimic. Eram in finala !! Eram in finala Champions League la prima participare !! Performanta uriasa care nu puteam s-o depasim decat daca invingeam Realul in finala. Acestia trecusera de Bayern cu un Anelka decisiv.

Cu cea mai buna formatie am atacat si Celta pe terenul acestora insa deja imi parea rau ca le spusesem baietilor ca ne putem permite un egal. Adevarul era ca nu ne puteam permite un egal pentru ca si celelalte contracanditate pierdusera foarte putine puncte. Dupa un meci dominat de la inceput la sfarsit terminam cu un singur punct. Si incredibil dar adevarat... reveneam pe 6. Deportivo 66, Barcelona 63, Zaragoza 63, Real 62, Alaves 61 si noi 61. Dupa atata osteneala eram tot pe 6.

Link to comment
Share on other sites

In ultima etapa jucam acasa cu Zaragoza, era un meci de totul sau nimic pentru noi. Inceput foarte slab insa desi in aceeasi formula deja consacrata. Minutul 5 si Milosevic ne baga mortul in casa. A fost un meci in care Zaragoza s-a aparat cu dintii, cu tot ce avea. Au terminat meciul cu 9 galbene si un rosu (minutul 83) iar spre comparatie durii mei au avut doar un galben. Prima repriza desi atacam in valuri-valuri am terminat-o 0-1. La pauza pe un ton calm dar apasat le-am cerut un ultim efort, trebuia sa castigam meciul asta si apoi sa vedem pe ce loc ne clasam dar trebuia sa facem tot ce ne sta noua in putinta. Argentinienii mei m-au salvat inca o data, in min 59 Pellegrino se inalta la un corner si o baga in ate iar 10 minute mai tarziu El Piojo aduce bucuria. 2-1 fiind si scorul final. Imediat dupa meci am aflat ca am terminat sezonul pe 3. Deportivo castigase cu 2-0 si termina cu 69 de puncte campioana, pe 2 noi si Barcelona cu 64 de puncte. Barcelona 2-2 acasa cu Celta, echipa ce ne incurcase si pe noi etapa precedenta. Real pierdea acasa cu Valladolid iar Alaves pierdea afara la Athletic. O etapa de vis care ne aducea de pe 6 pe 3, la egalitate cu locul 2. Titlul La Coruniei pe deplin meritat si intre noi fie vorba un campionat castigat cu 69 de puncte nu stiu cand se mai vazuse in Primera. Terminam din nou cu a doua aparare a sezonului depasiti doar de revelatia Alaves, noi 39 goluri primite ei 37. Betis si Sevilla la brat in Segunda ca si Atletico. Trofeul Pichichi acordat lui Salva Ballesta de la Racing, castigator cu 27 de goluri insa 11 din acestea din penalty. Catanha de la Malaga pe 2, Hasselbaink pe 3. Pentru mine castigatorul moral era Roy Makaay care inscrisese 22 de goluri dar toate din actiune.

Urma marea finala. Uriasa finala. Si noi si Realul incepusem campionatul dezastruos. Madridul il schimbase pe Toshack din mers si in locul sau fusese pus del Bosque. Acesta a si fost motivul revirimentului lor in campionat (unde au terminat totusi in spatele nostru) si in Champions League. Era un antrenor pe care il respectam. Un antrenor ce impunea respect.

Discursul catre jucatorii mei cuprindea diverse aspecte: concentrare in primul rand, sa nu le fie frica de adversar, de numele pe care le vor intalni in al doilea si altele de ordin tactic. Nu stiu daca faptul ca finala se desfasura la doar 4 zile de la ultimul nostru meci (prima finala din istorie intre echipe din aceeasi tara), nu mai imi amintesc daca Realul isi odihnise din jucatori cert este ca a fost un meci in care scorul final cu toata onestitatea de care sunt capabil a reflectat realitatea din teren: 0-3. Noi in formula maxima (mai putin Carboni care era suspendat) Canizarez Angloma Pellegrino Djukic Gerrardo Mendieta Farinos Gerard Kily Angulo Claudio Lopez n-am reusit mai nimic impotriva unui Real cu Casillas Salgado Karanka Ivan Campo Carlos Helguera McManaman Redondo Raul Morientes Anelka. Au fost mai buni.

Un alt sezon se incheia si din nou sentimente contradictorii ma incercau. De bucurie-tristete. Eram parca blestemat sa ajung acolo sus dar sa-mi mai lipseasca un pas pana a putea sa infig steagul in varful muntelui. A fost o dezamagire mare si pentru mine si pentru jucatorii mei carora le-am multumit pentru tot ce au facut mai ales pe sfarsitul acesta de sezon, pentru cele 19/21 de puncte de pomina, pentru meciurile cu Lazio, cu Barcelona... mai mult stiam in sinea mea ca n-ar fi fost drept poate sa obtin. Realul avea tot in acel an. Antrenor, tinerete, valoare. Noi aveam antrenor si - poate, doar poate - jumatate din valoarea lor. Pentru cealalta jumatate de valoare aveam de gand sa am o discutie extrem de serioasa in termeni directi, cu intrebari inchise cu presedintele nostru. Era inacceptabil din punctul meu de vedere sa mai joc un sezon cu Djukic si Bjorklund titulari in aparare si chiar n-aveam de gand sa las ca lucrul asta sa se intample. Cu acestia reusisem sa iau Super Cupa (partial era meritul lui Ranieri, repet), sa ma clasez pe 3 in Primera si sa jucam finala Champions League. Dar nu era de ajuns, doream sa fiu acolo sus, sus de tot. Sa ating cerul.

Planul de bataie a fost facut. Desigur mi s-a spus ca nu sunt bani (desi intrasera destui bani dupa parerea mea din drepturile de televizare, surplusul de spectatori fata de anul precedent, sponsorizari...) asa ca am fost nevoit sa autofinantez aceasta campanie de achizitii. Care oricum n-a fost nicidecum faraonica. Am reusit sa-l pastrez pe Mendieta dar n-am reusit sa-l pastrez pe Claudio Lopez. Un argentinian mai putin si un mare minus la capitolul eficacitate. Anul precedent Mendieta inscrisese 13 goluri (6 din penalty) si Claudio Lopez 11. Aveam ochii pe un varf norvegian, ramanea de vazut daca-l voi putea lua.

Si am inceput. Plecarile in paralel cu venirile. Vlaovic l-am lasat sa plece liber de contract, nu jucase mult si si cand o facuse rezultatele fusesera neglijabile. In locul sau a venit Zahovic de la Olympiacos Pireu. In locul lui Lopez l-am adus pe John Carew, un jucator in genul lui Tore Andre Flo - paluga celor de la Chelsea de care insa intre timp ajunsesem insa sa ma indragostesc, nu de acesta in mod special ci de tipul de jucator, jucator ce poate (re)distribui baloane sau poate inscrie el insusi, jucator care sta cu aparatorul in spate fara sa-i pese. Genul Heskey. Aveam mare incredere in Carew. Era doar un pusti, avea 20 de ani dar deja aratase lucruri interesante la Rosenborg. In aparare l-am adus pe Ayala, visul meu s-a indeplinit, l-am adus pe o suma mizera fata de valoarea sa. A venit de la Milan si eram absolut incatat de el. El il va inlocui pe suedezul Bjorklund care mi-a albit parul si mai rau... in urma sezonului exceptional si a meciului fantastic pe care l-a facut impotriva lor pustiul Gerard - mijlocasul adus de mine sezonul trecut de la Alaves - a plecat la Barca pe o suma ametitoare, mai mare chiar decat cea platita de Cragnotti pentru Lopez. A mai plecat la fel pe bani foarte buni Farinos la Inter. Moratti si Cragnotti erau doi presedinti care bagau mana pana la fundul sacului, il rupeau si scoteau bani din pamant numai sa aduca cei mai buni jucatori din lume... erau anii de aur ai fotbalului italian cand luau ce era mai bun pe piata. Intentionam sa ajung si eu acolo - in Il Calcio - cat de curand. Cu aceste trei transferuri OUT mi-am finantat campania de achizitii si au mai si ramas vreo 15 milioane. De plecat s-a mai dus Oscar. I-am mai adus pe Fabio Aurelio, fundas stanga brazilian ce putea sa joace si mijlocas, pe Diego Alonso de la Gimnasia din Argentina (mijlocas ofensiv, varf chiar) si tot din Argentina pe Pablo Aimar, una din marile sperante ale fotbalului argentino. De la River. Pe acesta am reinvestit aproape toti banii luati de pe Lopez. A mai venit Baraja, visul meu de asta vara de la retrogradata Atletico. Tranzactie facuta posibila de retrogradarea madrilenilor. I-am mai adus pe batranul Deschamps de la Chelsea (31 spre 32) si pe pustiul Vicente din Segunda de la Levante. 18 ani avea.

Inaintea sezonului am avut discutii individuale cu fiecare jucator. Lui Canizares de exemplu i-am spus ceva de genul Jose, Palop este un portar foarte bun si sezonul trecut ati aparat amandoi cam acelasi numar de meciuri. Dar stiu ca tu esti mai bun. Insa n-ajunge, trebuie s-o si demonstrezi pe teren. Vreau sa joci atat de bine incat Palop sa n-aiba nicio sansa, sa joace doar in Cupa Regelui. Lui Palop nu i-am spus acelasi lucru pentru ca in fotbal se intampla un lucru ciudat. Portarii vorbesc intre ei, chit ca unul il tine pe celalalt pe bara tot sezonul nu stiu cum dar de obicei sunt prieteni la catarama. Cu Baraja, Ayala, Pellegrino, Mendieta, Kily, Carew... cu totii am vorbit individual si le-am spus ca sunt in ochii mei titulari de drept si le-am explicat expectativele pe care le am de la fiecare, responsabilitatile pe care le au. Pe Sanchez la fel l-am responsabilizat, i-am zis ca a plecat Claudio si ca e sansa lui, ca el reprezinta in viziunea mea unul din cei doi atacanti cu care doresc sa joc... pana si cu pustiul Vicente am discutat, poate cel mai mult. I-am spus ca l-am observat multe meciuri si ca stiu ce poate si ca e atat de bun in viziunea mea incat se poate impune in formatia asta inca din primul sezon, ca din partea mea va avea sanse dar depinde de el cat de pregatit este sa le fructifice. I-am dat exemplul lui Luque de la Mallorca, jucator la fel cu un mare talent dar care nu mi-a demonstrat nimic asa ca m-am vazut obligat sa-l trimit la echipa a doua...

Aveam sperante mari de tot pentru sezonul care urma si nici nu concepeam sa avem un inceput de rahat ca in anul precedent. Scurta vacanta a trecut destul de repede si putinele zile libere pe care le-am avut le-am petrecut cu familia in casuta din Palma pe care o cumparasem cand mi-am incheiat contractul cu Mallorca. Tare mult imi placuse zona linistita in care era amplasata, zona in care turistii n-ajungeau aproape niciodata. Dar n-am stat mult cu familia pentru ca aveam lucruri de pus la punct, un intreg sezon de organizat. Ma asteptau in primul rand calificarile pentru Champions League. Daca am fi castigat anul trecut eram scutiti. Nu ca asta ar fi fost principalul beneficiu bineinteles...

Pe 09.08.2000 incepeam meciurile oficiale. Ultimul tur al calificarilor pentru Champions League. Jucam impotriva unor austrieci, Tirol Innsbruck. In meciul tur am fost cam ruginiti si am incheiat 0-0. L-am folosit pe Adrian Ilie titular in speranta ca o sa-mi arate ca-si doreste sa fie titular. Ramanea de verificat si pe viitor. Meciul retur l-am castigat fara probleme, 4-1. 2 goluri Mendieta (ma bucuram ca reusisem sa-l pastram) si 2 Diego Alonso. In poarta Canizares, in atac Zahovic, la mijloc Deschamps si Baraja. Urma inceputul sezonului cu o deplasare de foc pe Santiago Bernabeu, imi doream sa-mi iau o mica revansa dar ramanea de vazut daca si puteam. Ayala venise putin accidentat si inca nu jucase. Mai aveam si alte probleme de efectiv.

Intalneam deci Realul in prima etapa. Real facuse cateva transferuri de marca, Conceicao de la Deportivo si Makelele de la Celta urmau sa le betoneze mijlocul, Solari de la Atletico si Cap de Porc de la Barcelona urmau sa zburde pe aripi. Plecasera Redondo, Karembeu si Anelka. Se intarsisera mult.

70 de mii de spectatori ce aveau sa urmareasca o partida de foc.

Casillas - Roberto Carlos Helguera Ivan Campo Salgado - Savio Celades Makelele Figo - Munitis Raul impotriva Canizares - Angloma, Bjorklund Pellegrino Carboni - Mendieta Baraja Deshcamps Kily - Zahovic Alonso. Ayala nerefacut in continuare, mare pierdere. Am inceput nervos meciul, Real presa noi ne aparam. Cateva galbene in prima jumatate a primei reprize, Deschams, Pellegrino, Carboni apoi Realul lui del Bosque a fost temperat. Am intrat la cabine cu un multumitor 0-0. In repriza a doua am deschis scorul in minutul 75 prin Mendieta insa reactia gazdelor a fost furtunoasa. Raul doar peste doua minute avea sa egaleze si in minutul 86 sa decida soarta meciului. Imi rodeam unghiile pe banca si il intrebam pe medicul echipei cand urma sa revina Ayala. Bjorklund se accidentase si el.

Incepea deja Champions League, o competitie de care prinsesem mare drag. Eram in grupa cu Olympiakos, Herenveen si Lyon. Primul meci acasa cu grecii, am castigat 2-1, goluri Baraja (acesta ca si Albelda avea suturi extrem de puternice) si Diego Alonso. Alonso desi figura ca a cincea, a sasea optiune ofensiva daduse deja 3-4 goluri in primele meciuri si ma impresiona cu fiecare zi ce trecea mai mult. Oaspetii au marcat in '73 dar emotii mari n-am avut, devenisem deja o echipa mare cu o maturitate importanta in joc.

Peste 4 zile jucam tot acasa cu fosta mea formatie, Mallorca. 4-0 scorul final. Mallorca era condusa de Luis Aragones si ca de obicei mi-a facut mare placere sa-mi intalnesc multi din fostii elevi. Sezonul precedent se cam renuntate la ei dar anul acesta se parea ca vor avea mai multe sanse. Totusi pe mine ma interesa in primul rand de echipa mea actuala si n-a putut decat sa ma bucure evolutia efervescenta a jucatorilor mei. Doua goluri Mendieta, Juan Sanchez cu gol la 4 minute dupa ce fusese introdus (un mesaj pe care l-am receptionat) si primul gol al lui Vicente care jucase in toate meciurile de pana acum si la cum juca - si se antrena mai ales - avea sa fie titular si in continuare.

A urmat din nou competitia europeana, am batut afara la Herenveen printr-un trasor al lui Kily. Ayala inca nerefacut. Aveam de gand sa insiruim cat mai multe victorii si rezultate pozitive si am discutat cu echipa... concentrare maxima, atacam in 11 - ne aparam in 11. Idei putine si fixe...

Cum mesajul lui Sanchez l-am receptionat acesta a pornit titular. Avea sa fie o miscare extrem de inspirata in deplasarea noastra de la Numancia pentru ca desi victoria s-a conturat tarziu - si am beneficiat si de om in plus din minutul 37 - acesta avea sa inscrie o dubla in minutele 75 si 83. Vicente inca un gol - avea viitor mare pustiul, imi era clar - peste doua minute. L-am introdus si pe Ayala cateva minute sa respire aerul de Primera, de abia asteptam sa porneasca titular. La fel si el. Totusi mai aveam de asteptat, nici in meciul urmator, acasa cu Lyon n-a fost titular. Sfatul medicului dupa o consfatuire in trei. Am reusit sa castigam meciul cu un gol al lui Zahovic in minutul 77. Il introdusesem in minutul 70 si si el trimitea mesaje... Apararea revenise deja de cateva meciuri la consacratul duo central Djukic-Pellegrino si a avut ceva de furca, era un Lyon deja puternic ce avea sa devina si mai puternic in viitorul apropiat. Jucau la ei Coupet, Edmilson, Brechet, Foe, Malbranque, Marlet, Govou si Sonny Anderson ca sa amintesc doar cativa. Ne astepta un retur de foc, stiam. Tocmai d-asta faptul ca aveam deja 9 puncte din 9 posibile era atat de important.

Nu mica mi-a fost bucuria sa vad ca discutiile intense avusesera ecou in ce se juca pe teren si in rezultatele pe care le obtineam. A urmat o noua victorie la scor, 5-1 cu Las Palmas. Acasa. L-am reintalnit pe fostul meu elev Gabrel Schurrer (aparator central) insa acesta n-a putut sa se opuna prea mult fortei ofensive si poftei noastre de joc. Gol Zahovic pe care-l retrasesem ceva si jucam cu Carew si Sanchez in fata, o formula super ofensiva. Carew la primul sau gol iar Sanchez inca doua. Vicente pornea de pe banca (usoara accidentare) si din nou marca. Pustiul era fantastic. Meciul a mai reprezentat o bucurie si din cauza faptului ca a insemnat practic debutul ca integralist al lui Ayala. Canizares nu parasise inca poarta semn ca si el intelesese ce-i spusesem inainte de inceperea sezonului si ca facea tot posibilul. Deportivo invingea Barcelona in derby-ul rundei cu 2-0 si aveau un inceput de an fulminant cu 10 puncte in primele 4 etape. Aveau 8 goluri marcate si unul doar primit. Realul egal afara la incomoda Racing. Era bine ca incurcau aproape pe toata lumea nesuferitii astia. Noi eram pe 2 cu 9 puncte.

Urma un meci greu pe El Madrigal. Villarrealul ne-a stopat, am inscris in minutul 60 prin Sanchez dar am fost egalati rapid de Moises ce-l inlocuise pe Craioveanu in urma cu 5 minute. Minutul 64 si acesta a fost si scorul final, 1-1. Nu am facut o drama, urma meci important afara pe Stade Gerlande. Lyonul facuse o figura frumoasa in tur si-mi era teama. Ayala din nou avea probleme, din nou nici macar rezerva. Am inscris la ultima actiune a primei reprize prin nelipsitul Juan Sanchez cu care avusesem o discutie si-l laudasem in particular. Nu in public ca sa nu-si ia lumea in cap. Apoi pe sfarsit de meci Baraja a mai prins o bomba si eram castigatori siguri. S-a terminat 2-1 pana la urma.

A urmat o noua victorie acasa cu Zaragoza. Acestia-si doreau revansa dupa ce pierdusera locul de Champions in ultima etapa din sezonul trecut insa desi au opus o rezistenta importanta am castigat, gol Mendieta in minutul 65. Barcelona castiga El Clasico cu 2-0, Deportivo erau incurcati de fosta mea echipa 1-1 acasa si eram pe primul loc in clasament. Era inceput de sezon totusi si nu trebuia sa ne impaunam prea mult.

In Champions eram deja calificati cu doua runde inainte de finalul grupelor cu 4 victorii din 4 asa ca mi-am permis sa experimentez in deplasarea de la greci. Acestia aveau sa joace insa pe viata si pe moarte sustinuti si de un public fantastic, sa ne invinga si sa rateze calificarea la mustata terminind pe 3 la egalitate de puncte cu Lyon care insa aveau avantajul golului inscris afara. Am folosit o multime de rezerve si experimentat in toate felurile posibile. Infrangerea cu 0-1 a venit firesc. Din nou in campionat, deplasare pe El Sadar unde Osasuna incepe furtunos si in minutul 5 eram condusi deja. Replicam si in minutul 18 inscriem. Ne-am chinuit tot meciul insa golul izbavitor a venit deabia in minutul 85 - gigantul Carew autorul sau. Ma felicitam pentru inspiratia avuta... avea sa fie o arma puternica acesta. Mallorca mai imi facea o bucurie, argentinienii mei ii invingeau pe cei de la Barca pe Son Moix cu 2-0.

Etapa urmatoare aveam meci tare cu Celta. Celta slabita de hulpavele Real si Barcelona dar inca o formatie puternica. Am reusit sa castigam in repriza a doua prin golul aceluiasi Carew, minutul 65 si beneficiind de rezultate uimitoare - Mallorca imi facea un nou cadou, 2-0 pe Bernabeu, Barca doar 1-1 cu Numancia - eram pe 1 si crestea diferenta intre noi si cuplul banosilor. Concentrarea trebuia mentinuta. Urma o deplasare grea la Espanol si seria noastra de victorii avea sa se incheie aici. Pe sfarsit de meci in minutul 81 eram invinsi. Realul pierdea si el la Numancia, 3-1 pentru gazde. Mergeam inainte, urma ultimul meci din grupe cu Herenveen acasa, din nou experimente, rezerve si din nou un rezultat pe masura. 1-1 cu modestii batavi, gol Diego Alonso.

Primul meci care nu avea sa se inscrie in coordonate cat de cat normale avea sa fie cel cu Rayo. Ii primeam acasa pe acestia si mi-am atentionat jucatorii ca va fi un meci greu, Vallecano jucase foarte foarte bine pana acum. Am facut 2-2 dupa ce am fost condusi cu 2-0 dupa prima repriza. Cazul in care si un punct e bun. Jucatorii mei aveau scuza unor absente importante (Kily, Ayala din nou, Deschamps etc)... a trebuit chiar sa improvizez cu Angulo fundas dreapta insa nu era de acceptat, daca doream sa terminam campioni asemenea pasi nu trebuiau sa existe. Totusi nu pot sa nu recunosc, dupa golul lui Mendieta din minutul 62 am presat am presat si cand in sfarsit am egalat in minutul 89 am sarit de pe banca de parca am fi castigat cupa cea mare, cu urechi. Barcelona pierdea acasa si eram in continuare pe primul loc, la egalitate cu Deportivo dupa etapa 10.

Urma din nou o deplasare de foc, mergeam afara la Alaves. Gazdele ca si anul trecut mergeau tare, tare de tot si aveau o defensiva excelenta. Am obtinut un 1-1 noi inscriind golul egalarii prin Carew. A fost un rezultat corect. Eram in continuare la egalitate cu Deportivo pe primul loc insa Real se apropia. Barcelona era pe 9 cu o noua infrangere de data asta la Zaragoza.

Noua grupa formata in Champions League, cea din care faceam parte era cu noi, Manchester, Sturm Graz si Panathinaikos. Imi doream sa facem o figura mai buna decat anul precedent cand parca nu reusisem decat un egal in fata celor de la Manchester. Primul meci era insa cu austriecii. Am castigat cu 2-0, goluri Carew si Juan Sanchez. Manchester castiga si ea cu 3-1 acasa.

Etapa urmatoare am invins Oviedo acasa, 2-0, goluri Kily si Mendieta (din penalty). Aveam o problema in plus datorita lui Vicente care revendica un post de titular, atat timp cat a fost accidentat Kily i l-am acordat cu draga inima insa acum intre ei doi exista o lupta feroce. Niciunul nu putea juca pe alt post, asta era adevarata problema. La mijloc deja de cateva meciuri cuplul Albelda - Baraja era o certitudine. Ma mai nemultumea lipsa de ambitie a Cobrei. Bucurel de abia se misca la antrenamente asa ca pana la meciul acesta prinsese doar cateva minute. Cateva i-am mai oferit si acum insa nu parea sa se schimbe nimic..

Eram in continuare pe primul loc. Urma deplasarea de la Valladolid. In poarta Bizarri (incredibila scoala de portari argentiniana) care a facut minuni si impreuna cu alt argentinian, fundasul Heinze ne-a negat victoria. 0-0 si Deportivo ca si Real ne depaseau. Acelasi scor aveam sa obtinem si in deplasarea din Grecia in timp ce Manchester pe un Arnold-Schwarzenegger Stadium plin castigau si aveau procentaj de 100%.

Era nevoie de o serie buna de rezultate pentru a recapata moralul de la inceptul sezonului si meciurile cu Sociedad si Malaga reprezentau ocazia ideala. Ambele le-am castigat cu 2-0, in ambele a marcat Carew (aflat la o serie incredibila deja de goluri) plus Juan Sanchez in primul si Baraja in al doilea. Ce era cel mai important... in ambele cuplul Ayala-Djukic imi daduse satisfactii. Deportivo si Barcelona se impiedicau si la sfarsitul etapei 15 eram pe 2 la un punct de Real ce mergea precum un mecanism elvetian.

Urma insa un nou meci greu, deplasare pe San Mames. Meci greu ca aproape intotdeauna si lasam doua puncte si aici. Egalam in minutul 80 prin Carew care insa comitea o ingenuitate doua minute mai tarziu si era eliminat negindu-ne dreptul de a visa la toate cele trei puncte.

Urmau doua meciuri relativ usoare, primul in cupa (unde intentionam sa ajungem cat mai departe spre deosebire de ultimele doua sezoane cand din motive tactice nu m-a deranjat sa fim eliminati) si apoi cu Racing. Desigur cu Racing nu erai niciodata sigur de nimic insa in planificare erau trecute 3 puncte. In cupa castigasem deja un meci cu cei de la Gramenet, greu, 1-0. Insa in turul urmator meciul pe care l-am jucat cu cei de la Guadix a fost un autentic calvar. Nu mai stiu din ce liga erau oricum jos de tot. De acord, jucam cu rezervele. Palop, Gerardo, Fabio Aurelio, Milla, Deschamps, Angulo, Vicente (nu ca ultimii n-ar fi avut valoare de titulari) insa pur si simplu nu-mi venea sa-mi cred ochilor. In minutul 40 eram condusi cu 0-3. Noroc cu Vicente care ne-a oferit sperante prin golul sau din ultimul minut al reprizei. Ce a fost in vestiar... dar ce n-a fost... cert e ca o alta atitudine am vazut in a doua repriza, la prima faza de poarta in minutul 46 Baraja facea 2-3. Gazdele insa inscriau din nou prin ultimul lor marcator si eu eram in pragul unei apoplexii. Am zbierat, am tipat la ei si ca o minune in care nu mai credeam nici eu... in minutul 87 am inscris prin Zahovic iar in 92 Angulo obtinea un penalty pe care acelasi Zahovic il concretiza. O revenire spectaculoasa care - desi in fata unei formatii desculte - echivala cu faptul ca avem cojones. Meciul l-am pierdut la loterie, gazdele n-au ratat nimic in timp ce Angulo a fost si inger si demon, dupa ce obtinuse penalty-ul din min 92 rata acum. Asta e, ne opream aici si aveam mai multa energie pentru campionat si Champions League. Nu eram suparat. Sigur, titlurile in ziare aveau sa fie de juma' de pagina... http://hemeroteca-pa...10104018MDP.pdf

Avea sa fie o cupa castigata de Zaragoza intr-o finala cu Celta dar deja informatia ma mir cum de am retinut-o. Meciul cu Racing l-am castigat greu, 1-0 gol Carew inainte de pauza, minutul 44. Ma ingrijora deja lipsa de eficacitate a lui Ilie, Bucurel desi primea destule sanse de la mine parea sa vrea sa-si bata joc de toate si inca nu inscrisese niciun gol. Ciudat, nu jucase atat de ingrozitor anul precedent. Eram in continuare pe 2 in Primera dupa Real. Urmau doua saptamani de foc cu deplasari la la Coruna, sfarsitul de tur acasa cu Barcelona si inceputul de retur tot acasa cu Real. Eram intr-o pozitie prielnica dar totul se putea schimba rapid.

Lucrurile intr-adevar au inceput sa se schimbe. 2-0 au castigat cei de la Deportivo si am simtit ca innebunesc cand Ilie, pentru a n-a oara avind sansa sa arate ceva a aratat ca il doare la baston si a reusit performanta ca pornind titular sa ia al doilea galben in minutul 55. Era 0-0 si jucam bine, eram pe ei. Am pierdut insa cu goluri in minutele 87 si 89. A fost o dura lovitura si imediat ce s-a terminat meciul l-am facut de tot rahatul - total atipic pentru mine - in fata intregii echipe: Ilie, esti o cobra de plastic bai baiatule. Esti un pres, o gluma. Daca alt jucator ar fi primit atatea sanse cate ai primit tu ar fi facut de cel putin 10 ori mai mult. Tu in schimb esti o rusine, un delasator si un infumurat. Ai fost titular in finala de anul trecut. Arata-mi un alt jucator care a fost titular in finala aia si sa joace atat de prost, sa aiba o atitudine atat de... nu-mi gasesc cuvintele. Il vezi pe Raul jucind asa ? Pe Morientes ? Pe Lopez care e acum la Lazio ? Dar ce te compar eu cu ei, aia sunt jucatori de fotbal bai baiatule, pe tine trebuie sa te compar cu frati-tu. Pai p-ala l-am trimis de aici imediat ce am venit, era cel mai delasator jucator pe care l-am vazut vreodata si cred ca putea si a alcool odata. Oricum erati prea multi romani, el, inca un descult - Dennis, Popescu... erati o clica. Din care am zis ca doar tu ai valoare. Asta mi-e rasplata ? 0 goluri dupa un tur de campionat si nenumarate sanse ? Zero... tu esti un zero. Si azi... ce a fost in mintea ta ? Pleaca si sa nu te mai vad. Cabron de mierda... am mai susurat in timp ce toti erau consternati... nu ma mai vazusera asa niciodata. Si niciodata nu pusesem un jucator in halul asta la zid. 3 jumatati de ora si inca 5 minute avea sa mai prinda nenorocitul in 4 meciuri din toate cate mai ramasesera... si asta doar pentru ca n-am avut de ales in respectivele meciuri. Nu trebuie sa mai spun ca n-a dat niciun gol tot anul. Romani...

Urma ultima etapa din tur cu Barcelona. Barcelona avusese o campanie de transferuri decenta insa nu spectaculoasa. De la Pena se reintorcea in tara, portarul Dutruel de la Celta, Gerard - mijlocasul de la Alaves - de la noi, Petit si Overmars de la Arsenal. Mai fusese promovat Pepe Reina de la formatia B. Plecari... Figo, Litmanen, Bogarde, Ronald de Boer si Ruud Hesp. Antrenor era Serra Ferrer iar meciul mi-a creat si asta un car de draci. Frank de Boer cap in minutul 6... gol. Presam, presam... prima repriza terminam 0-1 dar cu un om in plus, Luis Enrique luase doua galbene. Imi fac eu strategia pentru a doua repriza, invaluiri, centrari pe 6 metri chestii, avanseaza doi oameni pe o parte primul merge pana in tusa lasa mingea in spate apoi pentru cel de-al doilea ce vine si el in viteza... RAHAT. In min 53 Carboni il imita pe Bucurel si in loc sa castigam meciul asta nenorocit datorita lui il pierdem. Cata inconstienta...

Incheiem turul pe locul 4 dupa ce am condus cam tot turul, incredibil. In fata Real pe 1 cu 42, Deportivo 37, Barcelona 36 noi 35. ***** ma-sii...

Meciul cu Real din prima etapa a returului a insemnat o noua dezamagire. Cu Fabio Aurelio fundas stanga in locul cretinului italian, centrali Djukic si Ayala, mijlocul la fel Baraja-Albelda (variantele cele mai bune, cristalizate deja) si cu Kily si Angulo ca suport pe flancuri pentru turnul Carew (deci cam speriat sincer de forta de joc a unui Real caruia inca ii mai visez acel prim 11 - Casillas Salgado Hierro Karanka Carlos Figo Makelele Helguera Guti McManaman Raul - reusim sa pierdem pe final de meci, minutul 82 si Raul ne invinge. Deja din minutul 60 il schimbasem pe Angulo pentru Zahovic incercind sa obtinem mai mult dar nu s-a putut, pierdem 3 meciuri la rand cu Depor, Barca si Real. Formatiile pe care sezonul precedent le invinsesem pe toate in tur. E drept, preferam situatia de acum cu infrangeri dar cu mai multe puncte.

Forma slaba a continuat si in deplasarea de la Mallorca urma sa ma enervez si mai rau. Eto'o inscria pentru 1-0, reuseam in a doua repriza sa revenim prin Baraja si Mendieta si aveam trei puncte in buzunar. Insa preputul de Luque avea sa se razbune si in minutul 89 egala... eram absolut devastat. Eram tot pe 4 la gramada cu Depor si Barca dar Real se distantase, erau campioni din punctul meu de vedere deja. Aveau 48 de puncte, Depor 41 si noi 36. Aveam cea mai buna aparare dar ce folos... titlul era pierdut. Deja.

A urmat meciul cu Numancia. 3-0, Juan Sanchez, Mendieta din penalty si Diego Alonso intrat in locul lui Carew. Real pierdea la Atletic si Barca dupa un 7-0 in runda precedenta pierdea umilitor (0-4) la nebunii de la Racing Sandander. Ultima clasata. Se intampla si la case mai mari deci... meciurile cu Extremadura si Tenerife inca ma urmareau.

Dupa un tur si mai bine in care ba nu era acomodat ba era accidentat (mai ales a doua) in meciul de acasa cu Manchester am inceput partida cu Aimar la mijloc. Acesta era o adevarata nestemata insa neslefuita. Banii cheltuiti pe el nu se justificau - cel putin nu momentan. Imi asumam greseala. Speram ca macar in acest retur sa-mi arate de ce e in stare. Meciul cu Manchester a fost unul tacticizat, ambele eram sigure de calificare teoretic si a rezultat un 0-0. I-am strans din nou mana unui Fergusos rosu in obraji si aveam sa ne intalnim peste doar o saptamana in retur.

Pana atunci aveam sa mai obtin o victorie, 2-0 afara la Las Palmas. Sanchez in minutul 17 si Aimar intrat in minutul 78 (era o arma cu doua taisuri, nu facea practic faza de aparare nici sa-l bati) avea sa inchida tabela in minutul 87. Deportivo castiga pe Nou Camp 3-2 si noi ii depaseam pe catalani.

Returul cu Manchester a insemnat un nou egal. Victoria lor ar fi fost mai corecta insa am beneficiat de un autogol al ciocolatiului lor - Brown - in minutul 86 si am zis saru'mana. A urmat meciul cu Villarreal. Aimar practic juca doar acasa cand intentionam sa punem presiune si unul dintre centrali (Albelda mai exact) lua loc pe banca. Afara insa era riscant. In meciul asta insa si-a facut treaba ofensiv si a oferit doua pase de gol. Carew a terminat cu un hattrick. Deportivo facea 2-2 acasa cu Real si ne apropiam de varf.

Meciul cu Zaragoza ce urma a fost foarte greu si am obtinut doar un 1-1, gazdele ne-au condus din minutul 5 pana in minutul 70 cand Mendieta a inscris din penalty. Aimar a pornit de pe banca si l-am introdus in a doua repriza. Pacat de acest rezultat (just si muncit totusi) pentru ca Deportivo era invinsa de Mallorca iar Barca si Real terminau nedecis - 2-2 - in El Clasico. Am fi avut sansa sa egalam Deportivo pe 2. A urmat meciul de la Graz, un adevarat galop de sanatate datorat si eliminarii unui fundas al austriecilor. 5-0 am castigat, goluri Ayala, Kily, Carew si rezerva acestuia Diego Alonso in minutele 89 si 90. Aimar titular, era meci usor. Manchester doar egal afara la greci, 1-1 si aveam sansa sa terminam pe 1 grupa.

Meciul urmator cu Osasuna l-am castigat greu dar l-am castigat. Kily in minutul 77 ne-a adus 3 puncte mari. Doar Barca se impiedica acasa cu Mallorca. Eram in continuare la doua puncte de locul 2, loc pe care pusesem ochii inca de cand considerasem ca Real nu poate fi depasita anul asta. Urma ultimul meci din grupe cu Panathinaikos. Imi doream victoria pentru a incheia in fata celor de la Manchester. Am reusit s-o obtinem desi grecii s-au lasat greu deschizind scorul in minutul 27. Am revenit prin Juan Sanchez si am inscris printr-o extrem de rara reusita a lui Angloma. A fost un alt meci in care am jucat cu Albelda fundas stanga, Carboni se mai accidenta din cand in cand si nici Fabio Aurelio nu o ducea mai bine.

Urma un meci infernal pe Estadio de Balaidos cu o Celta in forma. Am condus cu 1-0 prin Sanchez si am plecat la cabine cu un rezultat excelent insa doua penalty-uri perfect executate de Karpin au dus gazdele in avantaj. Acelasi Karpin avea sa-si desavarseasca opera in minutul 65 si pe final n-am reusit decat sa reducem proportiile scorului. Pierdea si Deportivo afara cu Las Palmas asa ca nu se schimba clasamentul. O mare dezamagire aveam sa traiesc insa in meciul urmator, acasa cu Espanyol. Aveam sa pierdem cu 0-1, gol Tamudo si imi era teama de meciul din sferturile ligii cu Arsenal de peste cateva zile.

Seaman, Dixon, Keown, Adams, Cole, Pires, Vieira, Ljungberg, Parlour, Henry si Kanu era primul 11 al englezilor. Scopul nostru era sa facem egal sau sa pierdem la un gol diferenta cu gol marcat dar evident ne-ar fi coafat mai ales prima varianta. Ayala in minutul 40 ne aducea in avantaj insa probabil greseala mea (il introdusesem pe Aimar titular alaturi de Baraja si jucam si cu 2 varfuri - cocos, deh...) a facut sa terminam infranti, 2-1, golul egalizator Henry apoi Parlour 2-1 in minutul 60. Era un rezultat bun totusi. Pe Mestalla aveam prima sansa.

Jucam insa inainte cu Rayo. Am castigat fara emotii, 4-1. A deschis scorul acelasi Ayala, Kily a marcat si el apoi l-am inlocuit cu Vicente care a dat si el gol. S-a facut 3-1 apoi Juan Sanchez a inchis tabela la 4-1. Barcelona lua parte la un 4-4 incendiar afara cu Villarreal cu gol in minutul 93 (hattrick Kluivert) si Deportivo pierdea asa ca eram din nou la doua puncte de locul 2. Insa deja cum ne era obiceiul faceam un meci bun urmat de un meci prost. Urma cel prost deci. Intalneam Alaves-ul, echipa la fel de puternica si in retur ca si in tur. Ca si anul precedent. Mendieta ne facea sa plecam cu dezavantaj in minutul 7. Vicente egala dar oaspetii castigau in minutul 73 la un corner. Barcelona mai facea un 4-4 nebunesc revenind din nou in prelungiri pe Nou Camp si erau depasiti de Mallorca, fostii mei elevi veneau tare din urma.

Urma meciul definitoriu pentru restul sezonului, returul cu Arsenal. Am inceput cu Canizares, Carboni si Angloma pe margini, Ayala-Pellegrino in centrul apararii. La mijloc am optat pentru un 4 traditional cu Angulo si Vicente pe margini si Baraja-Mendieta in centru. Carew si Juan Sanchez in atac. In prima repriza Ayala a fost nevoit sa iasa, l-am inlocuit cu Djukic. Desi Arsenal statea la cutie si juca doar pe contraatac imi era teama. Golul nostru nu venea desi jucam bine. Am reusit sa inscriem in minutul 73 prin Carew si Mestalla exploda. Am indemnat la calm, eram in pragul unui alt rezultat mare dar mai era de jucat. Ne-am mentinut concentrarea si am terminat invingatori. Ne calificam din nou gratie golului marcat in deplasare.

N-am reusit sa stapanesc emotiile datorate acestei calificari tensionate si peste 3 zile faceam doar egal afara la Oviedo. Pellegrino eliminat pe sfarsit de meci. Mallorca ne egala, Deportivo si Barcelona pierdeau. Era bine totusi. Meciul urmator era si el extrem de important, trebuia sa castigam cu orice pret. Jucam acasa cu Valladolid si din a doua repriza am jucat cu trei si chiar 4 varfuri. Am cules roadele si am castigat prin golul lui Sanchez din minutul 64. Toate contracandidatele castigau insa (in afara de Real dar ei erau practic campioni, nu se mai putea intampla nimic desi mai erau 6-7 etape). Urma pentru noi insa semifinala de Champions. Infruntam gasca nebuna din Premier, Leeds United. Acestia trecusera in sferturi de Deportivo, 3-0 acasa si 0-2 pe El Riazor. Meciuri de foc ne asteptau, eram sigur. In cealalta semifinala se intalneau doi giganti, Real si Bayern. Imi doream sa castige Bayern, desi infricosatori si acestia ii preferam in fata celor de la Real de care deja prinsesem mare frica.

De la Leeds imi era teama mai ales de cuplul de atacanti. Smith si Viduka. Kewell de asemenea reprezenta un mare pericol si toti jucatorii mei stiau cum sa-i blocheze, sa-i incercuiasca practic cand acestia au mingea. Jucam afara primul meci, Elland Road cu casa inchisa si la centru Collina. Jucam cu cea mai buna formatie posibila. Am obtinut un 0-0 urias dupa un meci greu si din nou aveam prima sansa. Mare mi-a fost bucuria sa aflu ca Bayern castigase prin golul brazilianului Elber pe Bernabeu. Si eu si Bayern aveam prima sansa in retururi.

Pana atunci insa aveam campionatul. Pe Anoeta am obtinut o victorie mare, 2-1 goluri Zahovic si Aimar. Jucam ofensiv pentru ca aveam nevoie disperata de puncte. Barcelona egal si mai important Deportivo egal. Eram iar la doua puncte. Peste trei zile aveam marele meci, returul cu Smith, Kewell si Viduka.

Mestalla fremata si se pregatea de sarbatoare. Insa mie imi era teama. Nu-mi placea ca se pornea de la 0-0 si eram obligati sa inscriem si sa nu luam gol in acelasi timp. Multe conditii. Acest 0-0 in deplasare intotdeauna in cariera mea a capatat valente de 1-2. Formatie ofensiva doar cu un mijlocas defensiv si da-i bice. Minutul 15 si Juan Sanchez inscria, acesta avea un sezon de vis si discutia cu el dinaintea inceperii sezonului inca mi-o amintesc. Fara ea probabil ar fi fost doar un alt atacant. Dominam in continuare dar intram la cabine doar cu 1-0. Le cer sa forteze, sa dea si golul doi. Si trei daca se poate. Dar in primul rand atentie, concentrare, atacam in 11 ne aparam in 11 l-am transformat in atacam in maxim 6-7 si ne aparam in 11. Imediat dupa revenirea de la cabine Juan Sanchez inscrie si golul de 2-0, eram absolut extaziat, a doua finala de Champions League la rand era la un pas. Nu am timp sa-mi frec prea mult palmele de bucurie ca se face 3-0. Mendieta inscrie si Mestalla ia foc. Mai reduc putin profilul ofensiv al echipei si indemn la calm. Meciul se termina cu un sec 3-0 si suntem in finala, suntem in finala pentru al doilea an consecutiv !! Bayern castigase si in retur 2-1 acasa si aveam adversarul pe care mi-l doream. Il preferam mai degraba.

Ecourile, valurile de bucurie nu trecusera inca si jucam pe La Rosaleda cu Malaga. Am pierdut la fel de sec pe cat castigasem cu Leeds. 3-0 ne-a administrat micuta echipa cu un Dely Valdes in zi de gratie. Panamezul ne-a dat trei boabe. Ayala eliminat in prima repriza. Un mic dezastru. Eram in continuare pe 3 dar tot ce mai speram de la campionat era sa terminam in primele 4.

Mai erau 5 zile pana la finala de vis cu Bayern si aveam meci acasa cu Athletic. Am jucat cu rezervele. Palop titular, Bjorklund, Angulo, Deschamps, Albelda, Fabio Aurelio, Zahovic si Diego Alonso. Am castigat ca prin minune in minutul 89, gol din penalty Zahovic. Eram pe 3, Barca pe 5 la 3 puncte de noi.

Sosise si ziua marii finale. A doua in doi ani, vuia presa si tensiunea si in acelasi timp presiunea pe umerii mei era uriasa. Castigam... eram mare. Eram urias. Pierdeam... nici nu doream sa ma gandesc.

Finala se desfasura pe un Giuseppe Meazza ce nu aveam de unde sa stiu dar imi va deveni foarte familiar in anii ce vor urma. La mijloc olandezul Dick Jol. Bayernul era un squadrone in adevaratul sens al cuvantului. O simpla privire pe primul lor 11 te ingrozea: Kahn - Lizarazu Kuffour Linke Andersson Sagnol- Effenberg Hargreaves Salihamidzic Scholl - Elber. Paradoxal eu aveam mai mult curaj jucand cu Aimar langa Baraja si nu cu Albelda si cu doi atacanti in timp ce Bayern joaca doar cu Elber varf impins. Si 5 fundasi. Precaut Ottmar Hitzfeld

300pxbayernmunichvsvale.png

Inceputul de meci a fost excelent cu un penalty clar in minutul 2. Minge jucata la pamant cu mana. Mendieta era un maestru al acestui tip de faza fixa si aveam 1-0. Insa bucuria avea sa fie inlocuita de tensiune dupa doar cateva minute, Angloma comite o imprudenta, il agata pe Effenberg si Bayern are la randul sau un penalty. Aparat insa de Canizares si suntem in continuare in avantaj !!!

Prima repriza se incheie si conducem. Decid sa il scot pe Aimar care nu facea faza defensiva de nicio culoare si il inlocuiesc cu Albelda. Toata lumea cu care am discutat, specialisti sau mai putin au aprobat aceasta mutare. Nu ca as avea nevoie de aceste aprobari, eu stiu ca am facut ce se impunea. Mai ales ca Hitzfeld introduce un al doilea atacant - Jancker - in locul unui fundas. In minutul 50 insa se produce una dintre cele mai mari nedreptati la care am putut asista, Jancker se inalta in careul nostru si in aceasta actiune il impinge pe Carboni, ii ghideaza pracic mana, mana italianului atinge balonul si se fluiera un al treilea penalty. Absolut scandalos. SCAN-DA-LOS. Ce pretentii sa ai de la un arbitru pe nume Dick...Meciul a continuat cu ambele formatii avind ocazii mizere in cele 70 de minute ramase si am ajuns la penalty-uri.

Primii bat Bayern. Paulo Sergio Rateaza. 0-0. Mendieta inscrie. 1-0. Salihamidzic, Carew, Zickler inscriu cu totii. 2-2. Zahovic rateaza. 2-2. Urmeaza Andersson si Canizares apara din nou. 3-2. Carboni urmeaza. Vrea sa dea pe centru dar Kahn face o magie si mingea ajunge in transversala. 2-2 in continuare. Baraja inscrie. 3-2. Effenberg la fel. 3-3. Lizarazu, Kily... 4-4. Apoi Linke. Dupa meci Canizares avea sa-mi explice cum a gandit lovitura lui Linke. Fundas central, nu si-a luat elan mare insemna ca va suta tare cu interiorul deci pe coltul drept al portarului. Insa a fost pacalit, Linke relaxeaza piciorul in ultimul moment si trimite in coltul opus. Bayern conduceau pentru prima data. Urma Pellegrino. Ce a facut Pellegrino (si el fundas central ca si Linke) a fost exact ce mi-a relatat Canizares ca se astepta sa faca Linke. Partea proasta a fost ca si Kahn era portar (si inca unul foarte mare, urias) si a gandit exact ca si portarul meu. Bayern castiga la loviturile de departajare... 5-4 si lumea se prabusea pe mine. Daca in precedenta finala nu aveam nicio pretentie pierzind pe merit acum simteam ca mi s-a luat ce era al meu, ca am fost cu o mana si jumate pe trofeu apoi mi-a fost smuls. Vedeam in lacrimile si deznadejdea jucatorilor mei ca si ei simteau la fel. Era incredibil dar totusi mi se intampla mie. Kahn omul meciului. El avea sa primeasca primul trofeul din mainile lui Pele

http://www.youtube.com/watch?v=8qjZebsLl5

Nu am putut sa-i remontez pe ai mei, mai erau 3 etape de jucat in Primera si rezultatele noastre au fost cu Racing afara 1-1 (golul nostru in minutul 89), cu Deportivo acasa 0-1 (acelasi Makaay) si in ultima etapa (etapa in care ne prezentam pe locul 4, la trei puncte de Barcelona) o infrangere aproape la fel de incredibila precum finala de Champions League. Meci direct cu Barcelona. Rivaldo gol dintr-o libera executata magistral in minutul 3, Baraja raspunde in '25 la un corner cu gol din plonjon, Rivaldo 2-1 in '45 din nou cu un golazo de la 25 de metri cel putin, Baraja 2-2 in minutul 46 cu un alt diving head de zile mari si apoi Rivaldo in minutul 90 cu un gol de povestit stranepotilor ii aduce pe catalani pe locul 4, la egalitate de puncte cu noi. Gol absolut senzational. Cateva minute mai aveam de asteptat si Valencia ar fi jucat in Champions iar Barcelona in Uefa. Nu imi venea sa cred ca toate lucrurile astea mi se intamplau mie... si cum... presa internationala avea sa caracterizeze golul lui Rivaldo drept the most ludicrously brilliant, last-minute overhead kick ever. Incredibil.

Nu mai era nimic de spus. Nimic de spus si nimic de facut. Facusem tot ce mi-a stat in puteri si la Valencia ca si la Mallorca. Doar ghinionul m-a impiedicat sa obtin potul cel mare. Ii adusesem pe lilieci in finala Champions League de doua ori si de doua ori pierdusem. A doua oara in mod absolut halucinant. Un loc 3 in primul sezon si un loc 5 in al doilea cu calificarea pierduta in Champions League in ultimele cateva minutele in Primera cu un gol absolut ireal... a doua aparare a campionatului in primul sezon si prima in cel de-al doilea... imi era clar ca nu de oferte voi duce lipsa insa sentimentul de neputinta, de frustrare ma macina.

De ce ma alesese tocmai pe mine destinul sa fiu bataia sa de joc ?

Link to comment
Share on other sites

Sunt intrerupt din sirul amintirilor de usa ce pare sa fie usor fortata. Apoi soneria se aude. Deschid. E menajera. La ora asta de obicei eram in oras si-mi faceam plimbarea zilnica. Plimbarea de batran de 56 de ani. Ii spun sa vina a doua zi ca azi am de lucrat la ceva si raman acasa. Ha, lucrat. Apoi imi dau seama de ceva si o intorc din drum. Ii dau niste bani si-o rog sa-mi aduca de unde stie ea 2 pizza. Calzone. O pun sa repete ca sa fiu sigur ca a inteles. Ma omor dupa calzone. Pleaca... se intoarce intr-o jumatate de ora. Tacuta, amabila, umila. De treaba. Ii dau cel mai mare bacsis pe care l-a primit vreodata. Probabil e cat un salariu de argentinian de rand pe o luna sau doua. Ma priveste tamp si apoi observind ca nu doresc niciun favor sexual din partea sa da sa-mi sarute mana. O resping cu gentilete pe umar si-i transmit maine la aceeasi ora, voi fi plecat si ma ma intorc cu spatele la ea. Aud usa ce se inchide si deschid prima cutie. Amintirile nu tin de foame. Mai ales cele amare. Pare aratoasa, sper sa fie si cat de cat buna. E impaturita. Nu luati niciodata calzone neimpaturit(a). E ca si cum ti-ai lua sotie mai in varsta decat fiica ta. A waste. O atac. Organizat, central intai pana ajung la o imaginara linie de 30 de metri. Apoi de la stanga la dreapta mananc dar cu muscaturi mici si tot timpul lateral. Atac pe intreg frontul, nu las descoperita vreo parte a terenului. Risc ca adversarul sa scape pe contraatac. Zeama adica. Pare buna. De fapt cred ca mi-e doar foarte foame, nu se compara cu pizza adevarata, pizza italiana. Nimic nu se compara cu Italia. Nici cafeaua. Nici sandwich-urile™. Pastele. Masinile. Arhitectura, cultura... fotbalul. Oh da... fotbalul. Cat imi lipseste fotbalul din Italia...

Gonzalez venise cu un brat de oferte, avea doua dosare doldora. Echipe din Spania, Anglia, Franta. Boca, River ma doreau. Din Germania chiar... n-am deschis nimic. Ce ai din Italia ? l-am intrebat; Astea mi-a zis aratindu-mi cateva pagini din al doilea dosar. Si asta scotind din servieta un dosar urias. Dar nu-ti recomand. Ce ai aici ? l-am intrebat aratind din ochi spre catastiful doldora numai el stie cu ce. Inter. Dar nu-ti recomand, repet. Esti pe cai mari, ar fi inceputul sfarsitului pentru tine; De ce ? Si de ce ai despre un singur club cat ai despre echipe din 3-4 campionate impreuna ? Si cum ar putea fie inceputul sfarsitului ? E visul meu sa antrenez in Calcio; parca ma transformasem intr-un baietel la varsta intrebarilor...

Am ales Inter. Cand cineva iti va spune sa nu faci un lucru cu siguranta tu il vei face. Cand iti va spune sa nu intri intr-o pestera cu siguranta de abia vei astepta ocazia sa faci exact lucrul acela. E in firea omului...

Dosarul cu Inter era in halul acela de voluminos pentru ca Gonzalez era un agent deosebit de bun. De organizat. De capabil. Inter era o societate cu exact opusul calitatilor pomenite. Ma fascina. Un club mare ce de multi ani de zile nu se regasea. Ce avea bani si totusi nu reusea sa castige nimic. In deceniul trecut Inter - nume urias in fotbalul italian si international chiar - reusise performanta sa nu castige nimic pe plan intern. Nimic, scudetto, cupa... orice, pe plan intern 10 ani de seceta completa. Din ce am citit in dosarul lui Gonzalez aceste performante erau rodul in primul rand ale presedintelui, un Massimo Moratti ce putea fi etichetat cel mai bine ca un copil batran. Sau in curs de a deveni batran. Acestuia - fiul lui Angelo Moratti, legendarul miliardar-patron al Interului din epoca de aur '55 -'68 a acestora - fusese inlaturat din afacerile de familie, in special mai ramasese doar cu numele la Saras - urias mastodont petrolier - pentru a nu mai produce pagube in afacerile acestora si i se daduse pe mana Interul. Ca unui copil o jucarie pentru a nu mai sparge farfuriile in bucatarie. Asa se treziste in 1995 Moratti patronul Interului, acest cub Rubik caruia nu-i dadea nicidecum de cap. Ajuta si faptul ca se inconjurase de o adunatura de incompetenti, toti avind pagini dedicate, detaliat intocmite de Gonzalez. Branca, Oriali, Faccheti si altii. Exista un amatorism atat de cras la acest club incat pana si fiul lui Moratti (Angelomario) se spunea (cu siguranta cu o doza mare de adevar) ca vedea jucatori la televizor si-i spunea lui taica-su sa-i aduca. Recoba si Robbie Keane fiind cele mai celebre exemple. Nu-i de mirare ca de-a lungul presedentiei sale zeci de afaceri fusesera facute, jucatori rupti in fund fiind sau urmind a fi adusi cu titlul de fenomen: Gilberto, Brechet, Cauet, Bruno Cirillo, Coco, Gonzalo Sorondo, Colonnese, Dalmat, Michele Serena, Georgatos, Domoraud, Luciano, Okan Buruk, Gresko, Sukur, Helveg, Kanu, Macellari, Pancev, Martin Rivas, Fresi, Ventola, West, Vampeta, Wome, Keane, Pacheco, Brocchi, Silvestre, Simic, Paulo Sousa, Caio, Ince, Ze Elias, Milanese si multi, multi altii. De asemenea nu puteau lipsi sicativa antrenori ce se incadrau aici: Hodgson, Tardelli, Lucescu...

Lasati afara din Champions de echipe gen Helsimborg, demitind un antrenor principal in ziua urmatoare primirii de catre acesta a titlului de antrenorul anului, acestea plus altele erau coordonatele clubului patronat de Massimo Moratti. In concluzie cu riscul de a fi considerat nebun ma bagam la un club ce in fapt nu era un club. Ci o gluma .

Pe 01.07.2001 eram prezentat oficial. Gaseam o formatie Inter ce in precedentul sezon pierduse cu Milan 0-6. O formatie impanzita de rebuturi si semi-rebuturi in parte aduse de Lippi (ultimul lor antrenor dinainaintea mea) iar restul de Moratti, Oriali, Branca, Tronchetti, Facchetti. Si ce daca Facchetti e mort ? Ceata lui Pitigoi™ poate fi catalogata cel mai bine aceasta clica.

Erau anii nebuni ai fotbalului italian. Se vindeau si mai ales se cumparau jucatori cu sume ametitoare. Zidane plecase in 2000 de la Juventus la Real pentru 66 de milioane, Crespo tot atunci de la Parma la Lazio pentru 51 de milioane, in 2001 tot Parma il vindea la Juventus pe Buffon cu peste 50 de milioane (meritati pana la ultimul banut dupa mine), Vieri venise la Inter de la Lazio in '99 pentru 45 de milioane, Mendieta plecase odata cu mine din spania si ajunsese (cum altfel) la Lazio - 42 de milioane, aveau sa fie bani reinvestiti in 2-3 jucatori si cu restul de echipa construita toata de mine Valencia avea sa castige titlul sezonul acesta - Veron plecase de la Lazio spre Manchester pentru 50 de milioane, Rui Costa de la Fiorentina la Milan pentru 38, Nedved de la Lazio la Juve pentru 36, Batistuta 32, Thuram de la Parma la Juve 30 milioane (Juventus facuse o campanie de achizitii fenomenala, imi era clar ca ei sunt adversarii numarul 1) si tot asa, sume ametitoare se invarteau in Il Calcio.

De cum am venit am cerut cateva lucruri clare. Aproape niciunul nu mi-a fost indeplinit dintr-un motiv sau altul. L-am cerut pe Nesta si l-am primit pe Materazzi. L-am cerut pe Ayala si l-am primit pe Gonzalo Sorondo. Ramanea sa joc cu Materazzi si Cordoba in centru. Am cerut un fundas stanga de valoare. L-am primit pe Georgatos. Liber de contract parca. Unul dintre membrii Cetei lui Pitigoi™ a avut tupeul sa-mi spuna ca joaca si mijlocas. Fara comentarii. Urma sa joc cu Georgatos. L-am cerut ca mijlocas defensiv pe Cristiano Zanetti de la Roma. L-am primit. Minune. Am cerut un mijlocas de banda dreapta de valoare - l-am primit pe Sergio Conceicao de la Parma. Se putea mai bine dar si mult mai rau. Am mai cerut eu diverse dar cand sezonul a inceput transferurile perfectate erau de genul Emre si Okan Buruk (liberi de contract de la Galatasaray), Adriano de la Flamengo cu o poveste uimitoare, jucator al nostru care ulterior a fost impartit cu Parma si cumparate drepturile federative de catre Inter (repet, pentru 50% din el) cu 20 de milioane (apogeul incompetentei), Nelson Vivas (fundas lateral de 32 de ani !!! de la Arsenal), Fontana ca rezerva de portar, Billy Fontana deja la discreta varsta de 34 de ani, Kallon care jucase bine in sezonul precedent la Vicenza dar nu mi l-am dorit personal ca optiunea intai, altii mult mai valorosi erau acolo... o alta buba a fost cu mijlocasul stanga. L-am cerut pe Kily si l-am primit pe Guly. Probabil pentru ca rimau... Cum care Guly... Andres Guglielminpietro. La fel nesimtirea Cetei lui Pitigoi™ m-a dezarmat, mi-a zis unul dintre ei E de la Milan, e bun de parca vorbeau cu femeia de servici si n-as fi stiut ca e un ciuruc... a mai fost adus Ventola de la Atalanta. La fel nu figura printre preferintele mele. Pirlo a plecat la Milan, mi-au zis ca e o afacere, ca nu s-a adaptat. Jugovic la fel, vandut. Panucci la fel. N-am avut niciun cuvant de spus. La insistentele mele am reusit sa scap de Robbie Keane (am luat si bani pe el) si ma bucuram ca si Sukur plecase. A mai fost adus Dalmat de la Paris Saint-Germain pe care intentionam sa-l joc mijlocas stanga insa aici e o poveste mai lunga... Tot peste capul meu a plecat si Blanc in pauza de iarna - la Manchester. Martins a mai fost adus de la Reggiana. Toata pleiada asta costase mai mult de 100-120 de milioane. Daca as fi avut 50% din banii astia sa-i pot cheltui cum vreau as fi rupt Il Calcio - in ambele sezoane cat aveam sa raman la Inter - si Europa in doua al doilea an (pentru ca acum Inter juca in Uefa). Imi aminteam de vorbele lui Gonzalez...

As fi preferat sa aduc ca Juventus jucatori de mare valoare - putini dar grei - nu o gramada de ciurucuri care nici nu stiam ce sa ma fac cu ei de genul Brncic, Padalino, Moreau, Robbiati si ceilalti pe care i-am amintit deja cu care trebuia sa obtin performante cica. Amatorismul celor de la Inter nu cunostea limite si ma trezeam in lot cu jucatori gen Chedric Seedorf care nu avea alta calitate in afara de a fi... fratele mult mai cunoscutului Seedorf. Am incercat sa trimit cat mai multe ciurucuri imprumut, sa vand, sa fac, sa dreg, sa decongestionez acest organism bolnav numit Inter. Pacheco, Brocchi, Matteo Ferrari, Frezzolini, Bruno Cirillo, Marco Ballota, Jonathan Binotto, Marco Ferrante, Tommaso Berni, Biakolo, Tiago Henrique, Fabio Maccellari, Brncic, Robbiati, Brellier, Yahia, Seedorf fratele... toti afara cu ei. De Cauet si Padalino n-am reusit sa scap, nu-i dorea nimeni nici gratis. De primul parca am scapat in iarna. Imi amintesc si acum socul pe care l-am avut la prima sedinta tehnica la Appiano Gentile unde am cerut sa fie prezent tot lotul. Am crezut ca am nimerit in mijlocul unei demonstratii...

Dar ma inhamasem la caruta si trebuia sa trag. Ma bazam pe Vieri, omul care-mi luase cupa pe cand juca la Lazio, ma bazam pe cei doi Zanetti (mijlocasul si fundasul dreapta) si ma mai bazam pe Toldo (Toldone fusese una din cerintele mele indeplinita ce-i drept, in lot mai era si Sebastian Frey care insa a fost imprumutat peste capul meu, in sensul ca am cerut sa ramana si gasca lui Pitigoi m-a informat ca nu se poate ca a fost deja semnat contractul). Si eu la ce mai folosesc ? am intrebat vizibil iritat. Au ridicat din umeri. Din nou imi aminteam spusele lui Gonzalez...

Existau si o gramada de alte probleme. Legate de accidentari de data asta. Farinos fostul meu mijlocas de la Valencia care fusese tranferat pe o caruta de bani (inainte sa vin eu) era accidentat de multe luni si multe luni urma sa fie in continuare tot indisponibil. Ronaldo, marele Ronaldo la fel era si urma sa fie accidentat multa vreme... apoi mai exista problema Recoba. Il stiam pe Recoba, mai exact stiam profilul jucatorului de genul. Piticul-vedeta™, aici intra pentru mine. Nu venisem de mult si deja existau discutii in vestiar legate de salariul acestuia. De abia semnase prelungirea contractului pe 5 ani. Moratti se pare ca avea un adevarat fetis pentru Recoba pentru ca ii platea un salariu incredibil, 9000000 (noua milioane pe an exclus primele). Pentru mine era doar un jucator ce batea bine liberele si mai inventa cate un dribling din cand in cand, pentru Moratti trebuie sa fi facut parte dintr-un fel de bunga bunga™ al inceputurilor de ani 2000. Era genul de jucator care dadea gol de la mijlocul terenului, care dadea gol din corner... genul de jucator pe care nu-l suportam pentru ca era greu sa-l dresezi, ce nu se supunea indicatiilor tactice si rigorilor cerute de echipa. In plus urma sa stea si 4 luni pe bara (un intreg an initial) din cauza scandalului pasapoartelor...pe toate le facusera pitigoii...

Deci Toldo in poarta, Ronaldo (cand va reveni) si Vieri in fata (Ventola si Kallon rezerve) apoi la mijloc cu diversii Recoba, Guly, Emre, Zanetti, Di Biagio, Seedorf, Conceicao la mijloc si in aparare cu Georgatos, Materazzi si Cordoba. Desigur Zanetti, nici nu mai trebuie precizat. Cam astia erau titularii pe care-i aveam in cap. Dalmat si el pe acolo... o sa mai improvizez.

Ma speria gandul ca Juventus pe de alta parte va alinia jucatori de genul Buffon, Thuram, Montero, Nedved, Zambrotta, Tacchinardi, Davids, Conte, Del Piero, Trezeguet etc. Lupta cu Lippi urma sa fie cel putin interesanta...

Link to comment
Share on other sites

Si incepe sezonul. Prima etapa pe 26.08.2001 jucam acasa cu Perugia. Soare, 50000 de spectatori ce evident erau curiosi sa-l vada pe noul antrenor si isi dadeau coate probabil intrebind cat o sa reziste si asta. Jucam cu Kallon care-mi placuse in amicale desi Ventola era mai bine cotat. Fenomenul mai trebuia asteptat. Aveam de gand sa joc 442 tot sezonul, toata viata am jucat 442 si nu aveam de gand sa ma dezic nici acum chit ca asta insemna sa joc cu Guly mijlocas de banda. Asta si faceam, era titular si partea stanga era a sa. In aparare Zanetti, Cordoba, Materazzi si Georgatos, la mijloc Conceicao Di Biagio Seedorf si Guly in atac Vieri langa Kallon. Meciul a inceput si am presat de la inceput impotriva unei Perugii cu trei fundasi centrali. Ii dadusem indicatii lui Georgatos sa urce cat mai mult - tinind cont ca Guly era orice numai mijlocas lateral ofensiv nu - si de la o centrare a sa s-a inscris primul gol. Kallon. Inainte de pauza Kallon a mai avut o bara si chiar mai inscria o data. In partea secunda Grosso si Baiocco preseaza pe lateralele terenului mai bine decat Guly si Conceicao si Perugia reduce din diferenta si apoi are si o bara. In minutul 90 acelasi Kallon obtine un penalty. Bobo Vieri inscrie iar peste inca 2 minute Kallon ii paseaza si incheiem 4-1. Un meci magic pentru Kallon, 2 goluri, o bara, penalty obtinut si pasa de gol. Toate intr-un meci. Trapattoni, antrenorul nationalei Italiei avea sa ma abordeze dupa meci si sa ma felicite, in mod sigur urma sa ne mai vizioneze si alte partide desi de la noi nu avea multi selectionabili. Juventus raspundea cuplului nostru de atac cu alte 4 goluri, 2 Trezeguet si 2 Del Piero. Milan si Lazio faceau egal cu Brescia respectiv Piacenza.

A doua etapa jucam pe un teren blestemat pentru Inter. Din ultimele 11 meciuri tot ce obtinuse Inter erau 4 egaluri. Si 7 infrangeri. Am fost la un pas sa rup blestemul de pe Tardini. In conditiile in care Vieri lipsea si Materazzi a iesit accidentat. Adevarul e ca am avut 3 ocazii tot meciul. Insa asta insemna fotbalul dupa mine, sa marchezi atunci cand ai ocazia, nu sa ai zece ocazii si sa marchezi o data sau si mai rau - deloc. Am preluat avantajul in minutul 10. Centrare Seedorf (omul meciului) Materazzi se inalta, il depaseste pe Sensini in aer si inscrie in poarta lui Frey. In minutul 28 Almeyda il lanseaza pe Di Vaio care in linie cu ultimul fundas face o fenta uimitoare cu care-i pacaleste si pe Toldo si pe fundasul care-l tinea pe Savo Milosevic, celalalt atacant al lor. Milosevic egaleaza, autorul moral insa Di Vaio. Doar un minut mai tarziu avem o reactie de orgoliu si Kallon ii pune mingea lui Ventola cu pieptul, acesta prinde un sut mai degraba plasat si incet decat puternic si mingea se opreste la radacina barei cu un Frey privind-o indecis. Inca nu era mare portar. In minutul 30 Seedorf are ocazia sa inchida meciul dupa o respingere gresita a lui Frey la un sut al lui Kallon dar inalta zmeul. In minutul 85 suntem egalati de Bonazzoli, fizic si ca entuziasm elevii lui Ulivieri erau peste noi. Pana la sfarsit au mai avut ocazia sa si castige. Un punct care ma multumea dupa cum s-a jucat si tinind cont de absentele cu care m-am confruntat. Juventus castiga afara la Atalanta 2-0 si Milan 5-2 acasa cu Fiorentina. Lazio egal din nou.

Etapa a treia figura in programarea mea cu 3 puncte. Jucam cu Venezia acasa. Insa din nou ma confruntam cu probleme, Materazzi accidentat (am jucat cu Simic) ca si Vieri. In tabara adversa il observ pe Bjorklund. Deci asta era valoarea sa, de Venezia... stiam eu... Dar nici noi nu jucam bine, avem probleme sa desfacem apararea adversa, Guly e ca nuca in perete mijlocas stanga. Multi nervi, greseli de joc. Kallon si Ventola nici nu ating mingea acolo in fata. Iar in minutul 33 incredibil dar adevarat, faza care nu spunea nimic, Cordoba se duce sa-i ceara socoteala tusierului pentru un prepus offside... acesta (tusierul) il cheama pe central si... rosu. IN-CRE-DI-BIL. Rosu direct. Cata prostie pe capul columbianului... ramanem in 10. Gazdele prind curaj. Insa avem noroc cu alt idiot, de data asta de la ei. Bettarini incaseaza al doilea galben la doar 10 minute dupa Cordoba. Daca memoria nu ma insala peste ani Bettarini avea sa fie implicat in scandalul pariurilor. Mare prostovan si el. Oricum prostia sa imi permite ca la pauza sa ordonez cat de cat jocul echipei, fac toate cele trei schimbari pana in minutul 60 ca un incepator pentru ca avem nevoie disperata de aceste trei puncte. Georgatos nu joaca nimic, il scot si il bag pe Vivas, Ventola nici n-ai fi putut sti ca e pe teren daca nu ai fi citit foaia de joc... il introduc pe Adriano. Conceicao se rupe si el si il introduc pe Dalmat. Eu ii ziceam sa joace in banda el venea in centru. Eu ii strigam lipit de tusa, lipit de tusa el tot in centru... aveam sa duc o lupta teribila cu el tot sezonul. Era pacat pentru ca era un jucator cu un real talent. Cateodata avea sa joace bine pentru noi. Dar mereu cand ceda si juca in banda. Apoi venea iar la mine si-mi spunea ca el nu poate sa joace in banda si ca el e mijlocas central. L-am jucat si in centru. Juca precum o cizma acolo. Intr-un final avea sa piarda lotul... dar mai aveam de dus lupte cu el pana atunci. Mare pacat, talentat. Dar prost. Atat de prost incat apoi s-a transferat la Tottenham unde era jucat tot in banda. Si apoi la Tolouse unde in mod ironic tot in banda juca. Revenind la meci schimbarile facute aduc un plus ofensiv intr-un final (vorba vine pentru ca finalul avea sa aduca mult mai multe) in minutul 75 obtinem un penalty. Bate Kallon, 1-0. Insa pe sfarsit de meci suntem egalati, Maniero reuseste performanta in minutul 89. Insa din nou ca in meciul trecut reusim sa inscriem numai dupa un minut. Adriano si inspiratia imi aduc trei puncte. Era primul sau meci, prima sa jumatate de ora. Avea un potential urias baiatul asta. Ar fi putut sa ajunga un jucator colosal. Castigam dar am recunoscut la conferinta de presa: era cel mai prost meci de pana acum. A doua zi cel mai important ziar din Italia scria Cuper sara un mago, ma senza Vieri, Ronaldo e Materazzi la sua Inter somiglia terribilmente a quella del passato. Te cred si eu... dar macar aveam coglioni - evident invatasem ca oricine intai injuraturi si cuvintele murdare. Juventus revenea de la 0-2 acasa cu Chievo si castigau printr-un penalty. Inca nu le studiam meciurile cautind furtisagurile. Milan castiga, Lazio facea egal din nou.

Jucam peste cateva zile la Trieste meci in cupa Uefa. Intalneam niste romani desculti, FC Brasov. Niste romani, rectific. In poarta aveau un negru, Ibrahim Dossey parca. Cred ca ori mai aveau doi frati ori numele de Ghindaru era des intalnit la romani. Dar nu asta conta. Revenea Ronaldo !! Era 90% refacut si l-am introdus vreo 30 de minute. De jucat jucam cu Gresko titular pe stanga in aparare (ce oroare !!) si cu Dalmat titular. Lateral cica. Deci central. Am dat trei goluri in prima repriza si n-am mai fortat. I-am bagat pe Vivas si chiar pe Cauet. Ce bombe...

Trece o saptamana si facem deplasarea in Romania. Aveam soareci si gandaci in camere. Nu stiam cum sa plecam mai repede de aici. Poate de aici sa fi inceput aversiunea pentru hoteluri ? Nah, aia a fost singura data cand am avut parte de asemenea conditii in viata mea... trece noaptea, soseste ziua meciului. Ia uite, au si astia un Dani ca al meu de la Mallorca. Robert Dani. Joc cu Vivas titular, Gresko si Emre la fel. Si Adriano. Pe Ronaldo il bag in minutul 51. Nu joaca mai nimic dintosul dar e in regula, il bag sa aiba minute-n picioare si oricum avem 2-0 si in retur, Ventola si Guly inscriu. Pana la final mai da unul Ventola. Am scapat de romani.

Etapa a patra in Italia. Mergeam la Torino. Din fericire intalneam echipa mai saraca. Torino a' batrana juca afara la Lecce si avea sa faca 0-0. Torino erau in subsolul clasamentului si evident imi doream trei puncte neaparat. Simic in locul dementului de columbian si Kallon cu Ventola in atac. In rest formula standard deja. Dintosul pe banca. Mi-a zis ca nu face fata inca... ma rog, sa fie ca el am zis. Avem un inceput de meci agresiv. Incercam sa strapungem mai ales pe stanga cu Guly si Georgatos. Cu timpul torinezii ne domolesc. Ei inchid prima repriza in crescendo. Dupa discursul de la pauza jucatorii mei intra mobilizati si alergam de mancam pamantul. Ma bucura pentru ca am avut meci cu trei zile inainte. Determinare, tehnica mai putin. Il introduc pe Emre - s-a miscat bine cu Brasov - si turcul aduce un plus vizibil. In minutul 73 obtinem un penalty, Kallon ia din nou mingea in brate, o pune pe punctul cu var si inscrie. Gazdele ataca dezlanat si nu avem probleme in a incheia meciul in avantaj. Trei puncte mari si suntem la egalitate cu Juventus la cota 10. Milan-Lazio 2-0. Banii n-aduc fericirea, adevarat.

Urma meciul cu Bologna, jucam acasa in fata a 45000 de oameni. Juventus-Roma etapa asta, derby. Jucam tot cu Simic in locul lui Cordoba. Pedeapsa. Urma sa vad pentru cine. Zanetti, Materazzi, Georgatos, Seedorf, Di Biagio, Dalmat, Guly, Kallon si Ventola. Dintosul iar n-a vrut sa joace. Zicea ca nu poate. Deja incepusem sa-l suspectez ca e vorba doar de rea vointa. Adica juca cu Brasov 30 respectiv 40 de minute si apoi nu juca 2 etape. Doctorul ma informeaza ca e in regula, ca poate sa joace. Nu puteam sa ma pun cu el deocamdata asa ca il lasam in plata lui. Adica nici pe banca de rezerve. Ca urmare aveam o banca de rezerve de mi-era si sila sa ma uit la ea. Vivas, Okan, Gresko, Cauet si Padalino. Incredibil. Si eu doream sa iau titlul cu astia. Fontana si Adriano nu intrau in categoria scursurilor.

Meciul in sine a fost greu. S-a spus ca am jucat din nou prost. Eu spun ca am jucat bine tactic si ca in plus am castigat. Pentru mine era totul in regula. Pana si Moratti care se obisnuise sa fie precaut dupa cate maciuci isi luase pe spate declara dupa meci Forse e l'anno buono. Seedorf joaca lateral dreapta. Insa presam ca de obicei pe stanga. Georgatos (pe care-l odihnisem cu romanii) zburda efectiv, conditie fizica de nota 10. Tot el in minutul 24 decide sa execute o libera obtinuta de Seedorf la marginea careului. Mingea este deviata si conducem. Bologna lui Guidolin este in continuare pasiva dar nu cad in capcana asa ca atacam in varful degetelor. In repriza a doua insa se schimba muzica. Bologna iese de la cabine o alta echipa si Toldo care n-a avut nimic de aparat o repriza intreaga ne scoate din rahat de cel putin 5 ori. Bologna avea in Cruz un varf ce-mi placea tare mult. Jucator cu o lovitura de cap foarte buna dar care stia si cu piciorul. Proteja bine balonul, tot tacamul. Totusi rezistam. Si ca sa rezistam mai bine ii scot pe Seedorf si-l introduc pe Vivas si de asemenea pe Okan in locul lui Di Biagio. Il bag si pe Adriano pentru fizicul sau impunator. Suntem dominati in continuare. Chiar si dupa ce oaspetii raman in 10 in minutul 82 - incorect, prea sever arbitrul - suntem dominati. Cruz in minutul 92 are o ocazie uriasa insa scapam. Juventus pierde acasa cu Roma 0-2 si suntem lideri. Nu se mai intalnise Interul cu prima pozitie de doi ani, 3 octombrie 1999. Sunt multumit de rezultat, am jucat prost si am castigat. Lazio face din nou egal iar Milan pierde la Perugia.

Urmeaza o saptamana aglomerata cu 3 meciuri. Acasa cu Verona, acasa in cupa Uefa cu niste polonezi si apoi afara la Udine. Meciul cu Verona a reprezentat debutul lui Ronaldo in campionat. Dintosul n-a mai avut nimic de comentat si a intrat in teren facind cuplu alaturi de Vieri. Frumos cuplu. Din motive logistice apar in primul 11 fundasul central Sorondo si Gresko. Conceicao titular, revenit dupa accidentare. Dupa o accidentare lunga vine si Cristiano Zanetti, este primul sau meci in intreaga stagiune. Deci doua noutati, Ronaldo si Zanetti. Deci Cristiano, Javier - probabil singurul transfer nimerit al lui Moratti, primul si ca plasare in timp - e titular meci de meci si Interul meu nu poate incepe fara el. Are o energie debordanta, ar putea sa joace tot sezonul o data la doua zile si tot ar ara partea dreapta. Farinos e cat de cat recuperat si ia loc pe banca. In ciuda faptului ca suntem pe primul loc spectatorii nu ne onoreaza in numar covarsitor cu prezenta. Sunt maxim 35000. Timpul ploios trebuie sa fie de vina. Oricum in Argentina ploaia n-ar fi niciodata un impediment. Europenii astia... niste domnisoare. Cu Mutu si Frick in atac Verona e periculoasa dar doar pana in preajma portii. Camoranesi ii scoate sufletul lui Gresko. Slab jucator Gresko asta. Georgatos e un pic accidentat dar ar juca sigur mai bine. Nu-mi permit sa risc sa-l bag totusi. S-ar putea accidenta pentru tot sezonul si as fi in pom. Conceicao nu si-a revenit nici el total si se vede in jocul sau si mai rau decat atat, se vede in jocul intregii echipe. Totusi in minutul 18 dupa o frumoasa actiune colectiva Vieri il pacaleste pe portarul oaspetilor iesit in gol si conducem. La pauza le cer mai mult, in special lui Ronaldo Hai Ronie, publicului i-a fost dor de tine, arata-le ce poti incerc eu sa-l readuc in simtiri. Intamplator sau nu jucam mai bine si in minutul 49 Vieri lasa in spate pentru Di Biagio, acesta il lanseaza pe dreapta pe Conceicao care de la linia de fund a terenului centreaza pentru Ronaldo. Dintosul inscrie cu capul si ridica cate un degetel de la fiecare mana spre cer... el e. Dupa inca 6 minute Guly ii paseaza aceluiasi Ronaldo pe stanga, acesta depaseste intreaga aparare, il face din corp pe portar, intra in unghi pe stanga si inscrie. Fenomenal intr-adevar. Ce era al lui era al lui. Inainte de final incearca sa-i ofere si lui Vieri sansa golului la o centrare a lui Conceicao pe care o plaseaza cu capul catre italian dar ramane 3-0. Pare sa urmeze un Craciun fericit pentru Inter. Sunt incantat sa aflu ca Juventus face doar egal intr-un meci cu scantei ca de obicei, deplasare la Florenta. Milan egal, Chievo-Lazio se amana.

Jucam in Uefa cu Wisla Cracovia. Vieri accidentat, Ronaldo din nou accidentat. Conceicao la fel. Di Biagio e racit. Intram cu Vivas, Simic, Okan, Guly, Kallon si Adriano titulari. Pe parcurs mai intra Gresko, Dalmat si Emre. 6000 de spectatori doar la Trieste pe Nereo Rocco. Jucam aici pentru ca Meazza este suspendat. Aveam sa aflu sezonul urmator cat de dementi sunt si fanii Interului. Polonezii vin din calificari de Champions si au ceva calitate insa pentru noi avea sa fie un rezultat bun si o repriza secunda cu un joc ce avea sa incante privitorii. Personal puteam sa ma lipsesc de a doua. Insa in prima repriza polonezii fac jocul si au si ocaziile. In minutul 12 avem si noi o ocazie, Kallon centreaza pentru Adriano. Peste inca 12 minute Guly - ca niciodata - prinde o centrare perfecta catre un Adriano lansat ca un Diesel, acesta paseaza insa in loc sa suteze. Kallon - caci catre el se indrepta mingea - lasa pentru Seedorf care suteaza insa nu reuseste decat o lumanare. Polonezii au trei ocazii de gol apoi, Toldo respinge si chiar si Georgatos degajeaza de pe linia portii. Simic apoi e nedecis si gazdele din pozitie buna suteaza in tribuna. Zbier la ei, le strig Siamo l'Inter, cazzo !!... mai greu sa inteleaga Okan & Co. Si la propriu si la figurat. Totusi in repriza a doua si datorita schimbarilor jucam altceva. Asta dupa alte 10 minute de foc ale polonezilor. Contam doar printr-un sut-centrare al lui Okan la care Kallon de putin nu ajunge. Ar fi nevoie de o magie la cum merg lucrurile. Si magia vine. La oferta, in dublu exemplar. Intai Adriano cu un sut distrugator de la distanta ce-i intoarce mainile portarului, mingea ajunge in transversala si Kallon nu poate rata. Era in offside dar asta e, n-o sa ma apuc sa protestez. Peste trei minute Okan centreaza dulce de pe stanga si Kallon inscrie dintr-o foarfeca de o rara frumusete, bara-gol. 2-0 si am plecat acasa. De fapt suntem deja.

Meci afara la Udine. Udinese e condusa de pe margine de Hodgson. Nu mai stiu la cine auzisem ceva de genul O echipa nu e intr-adevar mare daca n-a fost antrenata de Roy Hodgson™. Banuiesc ca era o ironie fina pe care eu insa nu reuseam s-o gust in totalitate. Facem o prima repriza foarte buna. Avem chiar doua ocazii de gol. Din nou jucam fara Vieri si Ronaldo, Conceicao etc. Kallon si Ventola titulari, Adriano rezerva. Miscam pe stanga, partea lui Guly dar rezultatul nu se deblocheaza decat in minutul 61 dupa o eroare a unui aparator al celor de la Udinese. Ventola reuseste sa inscrie la primul sau sut pe poarta. Apoi Udinese ne preseaza iar idiotul de Dalmat primeste rosu in minutul 75. Fault din spate de care nu era nevoie si va trebui sa suferim si mai mult. Gazdele primesc un penalty extrem de generos in minutul 89 si plecam cu un singur punct. Mare pacat, puteam sa ne distantam pentru ca Juventus nu reuseste decat un 3-3 in derby-ul cu Torino dupa ce conducea la pauza cu 3-0. Mare mare pacat. Milan 0-0 acasa cu Venezia, Roma egal la Perugia si Lazio castiga probabil primul sau meci anul acesta. Urmeaza Derby della Madonnina peste o saptamana.

Milanul facuse cateva transferuri cel putin interesante. Pirlo de la noi, Marco Simone reintors din Franta, Contra de la Alaves (jucator care ma impresionase in Spania, unul din cei patru titulari ai celor de la Alaves care impreuna alcatuiau o defensiva grozava in anii petrecuti de mine in Primera, Inzaghi de la Juventus, Rui Costa de la Fiorentina, Laursen, Javi Moreno. Scapase in schimb de Dida, Francesco Coco (ce o fi fost in mintea celor de la Barcelona nu stiu...), Comandini, Giunti, Guly, Luigi Sala etc. O singura problema aveau. Antrenorul. Nu poti sa castigi la Milan cu un antrenor precum Fatih Terim. E ca si cum l-ai aduce pe Lucescu la Inter. Nu prea castigau implicit. Imi dadea sperante inceputul lor slab de campionat si speram sa pot profita si eu.

Sosise si marea zi. Seara mai exact. Nu stiu ce mi-a venit dar tocmai acum am avut proasta inspiratie sa-l urc pe Javier in linia de mijloc incercind sa-l inlocuiesc ofensiv pe Conceicao. A ramas in locul sau Vivas. Apararea standard in rest. Si mijlocul standard cu Seedorf Di Biagio si Guly... din pacate probleme uriase erau in atac unde-mi lipseau in continuare si Vieri si Ronaldo. Asa ca Ventola si Kallon jucau din nou titulari cu Adriano gata sa-l inlocuiasca pe unul dintre ei. Pe banca Gresko, Simic, Okan, un nerefacut total Farinos... Milanul cu Abbiati in poarta, Costacurta Laursen Maldini Serginho, la mijloc Gattuso Albertini Kaladze in fata lor Rui Costa iar in atac Shevchenko (magicul Sheva) si Pippo Inzaghi. 80000 de spectatori pentru un total de peste 3 miliarde jumate de lire.

Ne prezentam neinvinsi dar absentele din atac imi dadeau mari batai de cap. Meciul il incepem bine insa si in minutul 13 avem nevoie de trei atingeri ca sa inscriem primul gol. Ex-ul Guly reuseste din nou un cross excelent (al doilea in ultimele meciuri) pentru Kallon care vine din dreapta presat de Serginho (alt jucator care va ajunge sa-mi placa mult) si paseaza pentru Ventola care ii ia fata lui Maldini si trimite pe langa un Abbiati prins in contratimp de pasa africanului. Un gol ce venea in cel mai bun moment al Milanului, rossonerii fiind stapanii jocului cu un joc solid si rapid. Milanul avanseaza si avem mai mult spatiu insa se termina 1-0 prima repriza.

Iesim de la cabine cu vesnicul concentrare maxima, atacam in 11 ne aparam in 11. Am plusat si cu un Incepem bine™ inainte sa fluiere arbitrul dar tribunele vuiau asa ca probabil aceasta ultima pretioasa indicatie tehnico-tactica s-a pierdut... in minutul 60 luam gol. Gol simplu, Rui Costa centreaza pentru Sheva care inscrie cu capul. Terim are inspiratia sa-l bage pe Contra in locul lui Albertini si acesta schimba partida efectiv. Guly si Georgatos sunt scosi din joc. Golul de 2-1 este al lui Contra. O lovitura libera batuta extrem de repede la care ai mei nu au reactie si romanul prinde un sut exceptional ce-l surprinde pe Toldo. Contra din nou centreaza pentru un Inzaghi ce se inalta imperial - fundasii nici nu-l miros - si se face 3-1. In opt minute totul. Halucinant. Nu-mi vine sa cred si sunt fara reactie. Milanul ne mai da unul, Serginho n-are adversar pe partea sa, centreaza in voie pentru Sheva care in viteza inscrie ca in curtea scolii. 4-1. Nu reusim decat pe finalul meciului sa micsoram distantele prin Kallon insa e mult prea putin... sunt inca sub efectul acelor 8 minute. Asta a fost un meci in care munca, ordinea si tenacitatea n-a putut invinge talentul. Speram sa nu mai urmeze si altele. Juventus face 0-0 cu Bologna afara insa cand privesc clasamentul nu-mi vine sa cred: Chievo pe primul loc.

Trebuie sa strangem randurile pentru ca urmeaza meciul cu Juventus. Afara. Daca plecam neinvinsi e foarte bine. Nu conteaza asa mult ca am pierdut cu Milan, am mers foarte bine in rest. Trebuie sa nu pierdem. Daca mai si castigam...

Si eu si Lippi aveam cam acelasi mod de a vedea fotbalul si asta ma facea sa cred ca e foarte posibil sa urmeze un meci extrem de tacticizat in care minima eroare avea sa decida pierzatorul. Asa ca am incercat sa tacticizez si mai mult. Evident l-am retras pe Zanetti pe linia de fund. Evident Vieri si Ronaldo erau accidentati. Plus Georgatos, Sergio Conceicao... ma obisnuisem deja.

Incepem bine dar ulterior cedam teren. Ne anihilam total si din prima repriza nu se putea retine nicio ocazie pentru vreuna dintre formatii. Me gusta... fotbal, nu circ. Optasem pentru o blindare a centrului terenului unde Juventus isi avea punctul de forta. Pressing inalt intotdeauna pe jucatorul cu mingea. Juventinii sunt obligati sa bata in retragere intotdeauna pentru a se reorganiza. Pe margini au un oarecare avantaj jucatorii in alb-negru datorita calitatii superioare a celor doi, Nedved si Zambrotta. Traim si noi pe contraatac, suntem in meci. Il scot pe Guly si il mut pe Dalmat pe stanga si Zambrotta e ceva mai bine blocat. Si Nedved oboseste de la atatea sprinturi. Cea mai mare ocazie a meciului e reprezentata de o transversala la un cap al lui Zambrotta in repriza a doua. In rest nimic. Un rezultat ce ma multumeste. M-ar fi multumit in formula completa si fara sa venim dupa o infrangere usturatoare d-apai asa. Chievo castiga acasa cu 3-0 dar nu are nicio relevanta, nu vor putea sa tina pasul cu artileria grea a campionatului.

Etapa a zecea si jucam acasa cu Lecce. Ronaldo se da pregatit si incep cu el titular. Vieri inca nu e gata. Bine macar ca l-am recuperat pe Ronaldo...

Dar soc... dupa numai 13 minute Dintosul duce mana la pulpa stanga, strange din dinti si se cere afara... dureri musculare. Nu-mi vine sa cred. La ce bun sa fii unul dintre cei mai buni jucatori din lume daca fizicul tau nu-ti permite sa joci ca medie decat o data la 5 meciuri... incredibil. Il introduc pe Adriano dar sperantele raman in Kallon. Acesta aratase o pofta de gol incredibila pana acum. Castigam meciul din aceeasi faza trasa la indigo. Libera batuta de Gresko pentru Kallon care se inalta si marcheaza apoi Kallon face schimb cu Di Biagio. Mai avem ocazii prin Dalmat, Guly si Kallon dar ramane 2-0. Presa avea sa ma laude spunind ca e meritul meu ca am stiut sa fac sa joace si au caracter acum practic aceeasi jucatori care anul trecut jucau patetic. Nu aveam nimic de comentat. Juventus facea egal afara cu Hellas revenind de la 0-2 si cu un gol in minutul 92. Trezeguet din pozitie latera, imposibila. Faceau egal si Roma si Chievo iar Milan pierdea.

Urma o alta partida importanta, deplasarea de pe Olimpico. Roma arata bine cu Antonioli in poarta, Zebina/Panucci si Cafu pe margini, Samuel, Aldair in centrul defensivei, Tommasi/Emerson, Assuncao, Lima, Candela, Delvecchio si Totti. Plus Balbo si Cassano pe banca. Alaturi de un Capello pentru care aveam tot respectul.

70000 de spectatori pentru un 0-0 cu ocazii mari si multe spre deosebire de acel 0-0 de la Torino. Cu Roma in prim plan e drept dar si cu o placuta senzatie de soliditate din partea noastra. Toldo si Conceicao reveaneau ca si Vieri. Jucam cu Simic langa Cordoba si cu Gresko pe care nu puteam sa-l scot dupa ce a dat doua pase de gol. Am inceput meciul cu Vieri singur in fata sprijinit de Dalmat central si mai avansat. In minutul 69 am introdus totusi si al doilea varf incercind sa obtin toate cele trei puncte dar nu s-a putut. Ca si mine Capello era un antrenor pe care nu putea sa-l intereseze mai putin spectacolul... rezultatul era cel important. Ma bucuram ca nu joaca Batistuta insa problemele aveau sa vina din partea lui Totti. Meciul incepe si Toldo apara tot. Cand nu apara rateaza Delvecchio. Suferim pe stanga unde Cafu intra fara sa ciocane. Gresko si Simic sunt mereu in intarziere. Nici Cristiano Zanetti nu face un meci extraordinar si Di Biagio e obligat sa faca si partea acestuia. Nu jucam prost dar jucam putin. Conceicao si Guly nu reusesc sa aduca mingi in fata. In minutul 23 desi nu la 100% Vieri isi arata coltii prima data, intoarcere deloc usoara si sut din prima. Apoi cross al lui Guly, Vieri se inalta, Antonioli e batut dar mingea se opreste in transversala. Se incheie prima repriza. Dominam inceputul de a doua repriza - multimea de jucatori sud-americani erau obositi dupa lungile si desele drumuri pana peste ocean - ocaziile se inmultesc la poarta Romei intr-atat incat Capello il scoate pe Zebina pentru Panucci si pe Tomassi pentru Emerson. Assuncao bate o libera in minutul 73... bara. In final ne aparam cu totii. Imi strang mana cu Capello si desi n-o arat sunt bucuros. Sunt in Il Calcio. Ma simt antrenor.

Chievo pierde derby-ul cu Verona 2-3 afara si deja nu mai e de luat in calcul desi sunt inca pe primul loc, Milan face egal acasa cu Piacenza si Juventus castiga.

Avem meci in Cupa Uefa. Afara cu o formatie engleza, Ipswich. Bag multe rezerve si se vede. Pierdem 0-1. Ne vom califica in retur, am incredere. Meciul cu Fiorentina e la usa. Ma astept sa invingem echipa lui Mancini insa trebuie sa avem grija. Vieri joaca. Ronaldo e pe banca. Improvizez din nou in aparare unde sunt obligat sa joc cu Gresko fundas central. In minutul 18 Dalmat are si el probleme fizice si il inlocuiesc cu Emre. Fiorentina joaca mai bine in intreaga prima repriza insa suntem noi cei care marcam, oarecum fortuit™ prin Kallon. In minutul 55 Vieri inscrie din penalty, il scot pentru a-l proteja in minutul 72 (intra Ronaldo) si il vad ca mustaceste. Nu-mi plac jucatorii care mustacesc. Lazio invingea pe Olimpico Juventusul si ma bucuram ca orice interist.

Ajungeam pe Atleti Azzurri d'Italia din Bergamo dupa o alta eliminare strategica din cupa. In tur am pierdut 1-2 cu Udinese (gol Seedorf, primul sau gol, juca departe de fantastic) si aveam sperante sa o dregem in retur desi din nou jucam cu rezervele si rezervele rezervelor. Am avut 2-0 si eram in carti insa am fost egalati si cu un 4-3 la general am fost eliminati. Strategic, repet. Meciul cu Atalanta trebuia sa fie altfel insa. Meciul incepea sub auspicii nefaste cei de la Atalanta avind poate cea mai dura tifoserie din Italia, se lasase cu raniti, o fata taiata pe fata... nefast, repet. Nefast era si ca jucam in aparare - central - cu Di Biagio fortat de absente. Pentru prima oara in acest sezon il aveam la dispozitie pe Recoba care-si ispasise suspendarea. Lua loc pe banca. Ca si Ronaldo. Farinos titular. Cei la de la Atalanta incep tare dar cum adesea se intampla noi inscriem primii. Di Biagio pedepseste o ingenuitate a apararii adverse. Atalanta nu se demoralizeaza si in 5 minute doar rastoarna scorul. Intai Doni fructifica un delicios assist al... nu mai stiu cine era iar apoi fructifica un penalty acordat extren de generos de arbitru. E drept ca nu vazuse cu cateva minute inainte un gol-fantoma, mingea intrase in poarta cu siguranta. Nu schimb nimic la pauza ci doar fac scandal si astept reactia lor. Braschi, nefericitul arbitru inventeaza un penalty si pentru noi. 2-2, dubla Di Biagio. Il introduc pe Recoba si crestem la capitolul ofensiva. Recoba centreaza perfect si Vieri nu rateaza. Atalanta este haotica acum si inscriem prin Kallon golul de 4-2. Victorie importanta in fata unei echipe ce nu pierdea de 4 etape. Ma bucuram in sinea mea si pentru revenirea lui Recoba, era o arma in plus. Juventus castiga, Milan invingea liderul Chievo si eram pe primul loc.

Returul cu Ipswich a fost cum mi l-am imaginat. A trebuit sa improvizez din nou cu Di Biagio fundas central. Okan Buruk titular. Un meci fara emotii si cuplul Kallon-Vieri ne-a adus victoria. Vieri era in forma mondiala, 3 goluri din cele 4. In minutul 71 aveam 4-0, s-a terminat 4-1, oaspetii au avut un penalty. Ronaldo a prins 10 minute.

Etapa urmatoare pe Mario Rigamonti Brescia avea sa-si vanda scump pielea. Mazzone nu-i are la dispozitie pe Il Codino si pe Guardiola. Noi jucam cu Sorondo, Gresko si Okan titulari. Recoba il introduc mijlocas stanga si in atac joc cu Vieri si Ronaldo. S-a spus ca asta a fost meciul in care Ronaldo a redevenit Fenomen dupa 2 ani si o luna. Brescia mizeaza pe forta fizica si centimetri in atac cu un duo Toni-Tare. Guly e racit, Okan il pun sa joace aripa dreapta. Conceicao iar accidentat. Brescia incepe mai bine dar Ronaldo si Vieri ii tin mereu in priza si nu-si pot permite sa se avante prea mult. Ronaldo isi confectioneaza singur golul in minutul 19 si inscrie. Fanii nostri spera. Il adorau. Eu nu. Era doar o piesa pe care speram s-o pot folosi mai mult decat o data la 5 meciuri ca pana acum. Imi fusesera de 10 ori mai utili Kallon si Ventola, chiar si Adriano si de la ei nu avea nimeni pretentii de fenomene. Ne relaxam dupa golul lui Ronaldo si in doua minute albanezul egaleaza. Lovitura de cap. Ne ia mult timp sa realizam ceva notabil, intreaga prima repriza ce a ramas si inca 18 din a doua dar exact cand Brescia parea sa treaca prin momentul sau cel mai bun Okan are o actiune de toata frumusetea pe dreapta si Vieri din fata portii nu are de indeplinit decat o formalitate. Suntem cinici, imi place, am reusit sa-i fac sa joace cum stiu eu. Este a n-a partida in care adversarii au mai multe cornere decat noi, fie ca jucam afara fie acasa. Dar nu cornerele conteaza in fotbal, ocaziile sau posesia. Golurile. Si mai inscriem inca unul peste 8 minute. Bobo isi confectioneaza si el un gol si incheie meciul. 7 goluri in 3 meciuri. Forma mondiala. Vieri si Ronaldo nu mai jucasera impreuna din 23.10.1999, mesajul pentru celelalte formatii era clar: Interul asta e de scudetto. Milan si Juventus joaca in etapa asta si se termina 1-1. Milanul era deja antrenat de Ancelotti, Terim isi facuse bagajele. Un gol fantastic al lui Sheva si un penalty mai mult decat dubios al juventinilor si se termina 1-1.

In etapa 15 jucam acasa cu Chievo. Chievo ce se afla inca sus de tot, revelatia campionatului. Dar sper sa-i invingem. Joc cu Sorondo central (fortat), Farinos la mijloc, Guly si Okan wingeri. Gresko titular si el. In fata Ronaldo si Vieri. Meciul incepe cu un moment de reculegere in memoria avocatului Prisco, figura legendara a poporului nerazzurro. Formatia lui Del Neri joaca bine intr-adevar. Trec doar patru minute si vin primele emotii. Chievo joaca un fotbal simplu, pe gustul meu. Perrotta paseaza la Marazzina, Marazzina mai departe la Corradi ce suteaza putin peste. Guly joaca bine, in cateva minute are doua faze importante. Prima oara e prins in offside a doua oara Lupatelli este la post si deviaza in corner. Golul vine pentru Chievo, corner Corini si Corradi este mai rapid. Inscrie. Del Neri nu se bucura prea mult si-i invita pe ai sai la calm pentru ca au condus si Milanul si Juventus si in final au fost invinsi. Trec doar cinci minute si pare sa aiba dreptate. Cross Farinos, Ronaldo deviaza mingea si Vieri restabileste egalitatea. Chievo trece printru-un moment mai prost si Ronaldo ar putea sa aduca avantajul dar rateaza de putin. Chievo au o ocazie apoi prin Eriberto. Sau Luciano pe numele sau adevarat. Inca una prin Marazzina. Il scot pe Guly si il introduc pe Recoba. Acesta il sperie pe Lupatelli cu o libera. Se incheie prima repriza aici. Recoba suteaza si mingea mangaie bara. In minutul 56 Chievo preia conducerea, pasa Perrotta si Marazzina inscrie. Simplu. Vreau sa-l scot pe Farinos pentru Emre dar intre timp se accidenteaza Okan asa ca sunt obligat sa-l schimb pe turc cu Conceicao. Chievo joaca in continuare mai bine si au inca doua ocazii, intai prin Corradi apoi prin acelasi Marazzina. Nu jucam mai nimic, in minutul 75 Vieri depaseste apararea, paseaza spre Ronaldo care de la doi pasi nu reuseste sa inscrie. Il scot pe Farinos, intra Kallon. Insa scorul final ramane 1-2 si Chievo trece peste noi in clasament. Juventus invinge acasa. O infrangere ce a durut. Sper sa recuperam punctele in retur. Recoba foarte slab, dezamagire completa. Ronaldo la fel.

Peste doua zile e Craciunul. Pana atunci jucam astazi la Piacenza. Intalnim o noua formatie care cedeaza greu, tosta cum zic italienii. Stiu doar putini jucatori de la Piacenza restul sunt enigme. Mijlocasul lateral Gautieri, portarul Guardalben, Di Francesco, A. Lucarelli, Tosto, Matuzalem, Poggi si incisivul Hubner. Gresko e titular, Sorondo titular datorita deja lungii accindentari a lui Materazzi, Guly titular. In atac Ronaldo si Vieri. Piacenza lui Novellino e pe o pozitie calduta in clasament rodul unui campionat bun facut pana acuma. Insa noi suntem cei care conducem jocul chiar daca nu in viteza sau prin actiuni imprevizibile. Nu se joaca mai nimic in prima repriza dar acul se inclina in favoarea noastra prin eliminarea portarului gazdelor in minutul 46 din prima repriza. Vieri isi aseaza mingea pe punctul cu var si inscrie fara emotii. Intram la cabine cu avantaj si un om in plus. Insa gazdele beneficiaza de ziua de grazie a lui Gautieri. Gresko slab de fel cum e nu reuseste sa faca fata si dupa ce Gautieri ne inscrie primul gol il scot. Il introduc pe Vivas poate se descurca mai bine. Ronaldo are din nou probleme si iese. Incredibil. Ii bag pe Emre si pe Kallon, fortam. Kallon inscrie si preluam conducerea. Dar acelasi Gautieri peste 5 minute face 2-2. Avem insa norocul ca-l avem in echipa pe acest urias Vieri care inscrie cu 7 minute inainte de final golul sau cu numarul 10 in 8 meciuri. Plecam cu toate cele trei puncte. Insa desi arbitrul fluierase finalul Cordoba avea sa-mi faca inca una d-ale lui. Avea sa se ia la bataie el stie doar pentru ce cu un jucator piacentin. Arbitrul avea sa-i elimine pe amandoi. Dupa incheierea meciului, incredibil. Chievo pierde acasa cu Roma lui Capello cu scor de neprezentare si suntem lideri cel putin 15 zile. Vacante fericite pentru suporterii interisti. Ronaldo declara in presa inainte de a pleca in Brazilia ca Tornero piu forte di prima. Sigur. Ma va fanculo, va...

Cele 15 zile au trecut pe nesimtite. O parte le-am petrecut cu familia dar si atunci seara o rezervam fotbalului, in biroul meu imi studiam adversarele, programul, faceam planuri. Urma un meci greu pe Olimpico cu Lazio.

In asteptarea lui Ronaldo ce avea sa revina mai puternic decat inainte abordam meciul cu Lazio in poarta cu Toldone, Zanetti, Materazzi (revenit), Sorondo (nu scapasem de el datorita nebuniei lui Cordoba) si Gresko pe linia de fund (Georgatos accidentat deja de cateva etape), Okan, C. Zanetti, Di Biagio si Guly la mijloc iar in atac Vieri si Kallon. Lazio raspundea cu Marchegiani, Negro Nesta Couto Favalli, Poborski, Giannichedda, Liverani, Fiore si un atac stelar, Crespo si Claudio Lopez, atacantul meu din primul an de la Valencia. Pe banca si Mendieta. Meciul nu prea a avut istoric. Ambele echipe au gafait si s-au anulat reciproc. Ocaziile de poarta au fost extrem de rare si pentru ca Vieri a fost servit putin si prost. Cea mai mare ocazie a meciului - clamorosa cum zic italienii - i-a apartinut lui Kallon care in minutul 40 a avut in picior o ocazie de aur insa a sutat de parca ar fi inchis ochii inainte. Bara doar. Turul se incheia si Roma care a stat tot timpul la cutie castiga la foto-finish. Urmam noi. Per total eram multumit de tur, depasisem deplasarea de la Juventus si trecuse de noi si meciul cu Milan chiar daca fara sa obtinem nimic din el. Ceata lui Pitigoi™ loveste din nou si sunt informat ca in retur Adriano va fi imprumutat la Firenze. Protestele mele sunt tratate cu spatele si din nou imi amintesc de vorbele lui Gonzalez...

Incepeam returul afara cu Perugia. O alta nuca tare. Aveam in sfarsit la dispozitie cuplul Materazzi-Cordoba si asta insemna mult pentru mine. Gresko titular in locul accidentatului Georgatos. In atac Vieri si Kallon. Ceata la limita jucabilitatii si 15000 de spectatori extrem de animati. Cosmi juca tot cu 3 fundasi si asta era un alt aspect pozitiv insa pe margini nu reuseam sa dezvoltam mare lucru. Mai exact intreg mijlocul nu ne functiona. Asteptam un Conceicao care sa-mi demonstreze ca are valoare de Inter insa pe parcursul meciului m-a dezamagit - din nou - si l-am si schimbat drept urmare. S-a mai si suparat incompetentul. Nimic notabil din prima repriza si la cabine am incercat sa aranjez putin jocul nostru. Am iesit ceva mai inspirati in a a doua repriza si la una din rarele ocazii de gol Vieri isi demonstreaza inca o data talentul de atacant de rasa si inscrie contrar cursului jocului. Era minutul 58. Il scot pe Conceicao, il introduc pe Recoba. Inspirat pentru ca la prima minge atinsa de acesta este gol, assist Vieri. Pe final tot contrar cursului jocului avem doua goluri anulate lui Kallon. Primul corect al doilea extrem de discutabil. Contrar cursului jocului trebuia sa castigam cu 3 sau 4-0. Paradoxal si minunat in acelasi timp. Totusi nu venise inca ziua in care sa ma plang de o victorie cu 2-0. Ramaneam lipiti de Roma. Juventus castiga si ea la Venezia.

Etapa urmatoare jucam acasa cu Parma. Gresko si Farinos titulari, Di Biagio accidentat. Conceicao si Recoba pe margini. Kallon si Vieri in atac ca de obicei deja in ultima vreme. Meciul incepe furibund si in minutul trei Recoba il lanseaza pe Vieri, Cannavaro crede ca acesta este in offside, Vieri suteaza, Frey respinge, intervine Kallon, minge deviata ce se loveste de Sensini si intra in poarta. Cannavaro inca protesteaza dar golul a fost regulamentar. Minutul 17 cross Recoba, Vieri singur cu Frey insa acesta reuseste un miracol si deviaza. Acelasi duel Vieri-Frey in minutul 36 cu Bobo sutind slab dintr-un metru. Parma nu misca nici in a doua repriza. Conceicao il depaseste pe Cannavaro insa sutul nu este destul de puternic. Vieri in faza urmatoare il depaste pe Ferrari - hah, era dat naibii - si de pe stanga centreaza dar Kallon suteaza pe langa. In minutul 67 Recoba avanseaza central, suteaza puternic dar Frey respinge. In minutul 84 Vieri inchide partida. Primeste mingea, avanseaza si de la 25 de metri suteaza pe coltul lui Frey puternic si mingea loveste bara si intra in poarta. Meci dominat autoritar. Roma facea egal afara cu Udinese si reveneam pe primul loc.

Peste cateva zile doar infruntam o Venezia sortita retrogradarii insa erau o echipa cu inima mare. Recoba e accidentat dar central jucam cu ce avem mai bun. Materazzi-Cordoba si Di Biagio-Zanetti. In atac Kallon-Vieri. Terenul este ingrozitor insa nu avem ce face. Venetienii incep puternic dar incet incet preluam controlul. Cuplul Di Biagio-Zanetti functioneaza si Conceicao pare sa fie in crestere de forma. Acelasi Vieri avea sa inscrie in minutul 28. Era golul 14 al sezonului pentru italian. Existam doar noi pe teren in restul reprizei insa nu materializam. In repriza secunda Venezia trece pe langa gol in minutul 49 prin Magallanes care suteaza puternic, Toldo respinge in transversala si prinde apoi. Il scot pe Guly si il introduc pe Emre. In minutul 70 eforturile gazdelor sunt rasplatite printr-un penalty. Insa un penalty scandalos. Facut de Gresko dar oricum eronat acordat. Fac semne disperate spre ai mei sa avansam, sa jucam mai rapid dar nu e nimic de facut. 1-1 rezultat final si pierdem primul loc.

Meciul urmator il avem acasa cu Torino si trebuie sa castigam neaparat. Camolese joaca 3-5-2. Nu jucam nimic intreaga prima repriza, mai mult muschii au castig de cauza in dauna tehnicii. Il scot pe Guly in minutul 41, aportul sau ofensiv e zero. Publicul il intampina cu o mare de fluieraturi. Intra Emre de la care astept mai mult. Prima repriza este nula. Torino se apara pe baricade si in a doua repriza reusim la fel de mult ca si in prima repriza. Adica nimic. 50 de minute (beneficiem si de un generos tempo di recupero) fara aproape nicio ocazie. Nu-i deloc bine. Roma face si ea egal dar Juventus castiga si se apropie.

Aveam sa atingem fundul sacului in meciul din deplasare cu Bologna. Desi Cordoba era suspendat si din nou eram obligat sa joc cu Sorondo nu aveam nicio scuza pentru cat de prost jucam si mai ales pentru slabele rezultate. Revenea si Georgatos. In atac l-am folosit pe Ventola langa Vieri, Kallon ma dezamagise in retur si avea sa nu inscrie un singur gol in tot restul sezonului in campionat. Dupa un tur foarte bun - cu 9-10 goluri - , incredibil. Bologna era pe cai mari urmarind chiar un loc de Champions League. Formatia lui Guidolin juca bine, preocupant. Din nou intalneam o aparare formata din trei oameni. Incepe meciul si suferim primele 20 de minute. Ce zic, suferim pentru intreaga prima repriza. Ventola si Vieri nu ating mingea. Doar Recoba mai arata din cand in cand ca suntem si noi pe teren. Toldo ne salveaza in minutul 20 dupa un sut al lui Zauli deviat de Materazzi. Jucam la fel de prost si in a doua repriza si in minutul 56 Bologna deblocheaza rezultatul prin Pecchia care la un corner ne taxeaza. Apararea dormea. Il scot pe Georgatos, intra Vivas. Jucam cu trei fundasi si Recoba in spatele varfurilor. Mutam presiunea un pic mai in fata. Zauli reuseste sa inscrie in minutul 80 iar noi nu mai reusim decat sa reducem handicapul prin Seedorf dupa o bara a lui Conceicao. Pagliuca sarbatoreste a suta sa prezenta in tricoul Bolognei chiar impotriva noastra. Roma si Juventus fac 0-0 pe Olimpico, rezultat ce ne avantajeaza dar trebuie sa ne revenim rapid.

Deplasare la Verona, jucam cu Hellas. Incep fata de formatia standard cu Seedorf mijlocas dreapta si cu Recoba pe partea opusa. Ventola langa Vieri. Le cer alor mei sa joace cu cutitul intre dinti. Malesani are nu mai putin de 5 titulari lipsa si trebuie sa castigam neaparat chiar daca Verona avea 18 puncte dupa ultimele 6 partide acasa. Dominam, jocul merge snur pe margini si reusim sa si concretizam la o greseala a gazdelor in minutul 31 prin Cristiano Zanetti. Primul sau gol in Serie A. Un semnal important pentru mine tinind cont ca aportul mijlocasilor centrali a fost nul pana acum. In minutul 39 arbitrul nu vede un fault grosolan al lui Georgatos in suprafata de pedeapsa si se incheie 1-0 prima repriza. Iesim si Vieri are nevoie de 3 minute pentru a inchide meciul. Intai il invinge pe rusul Nigmatullin cu capul apoi din nou cu o lovitura plasata. 3-0 scorul final si parem sa fi revenit pe drumul cel bun. Suntem pe 2 la un punct de Juventus.

Urmeaza din nou Cupa Uefa. Jucam acasa cu AEK Atena si intentionez sa inchei inca din tur cazul. Joc cu Simic in centrul apararii si Seedorf la mijloc. Recoba si Conceicao pe margini iar in atac Kallon si Vieri. Grecii deschid scorul prin Zagorakis dar revenim rapid prin Javier si incheiem repriza chiar in avantaj cu golul lui Kallon. Il scot la pauza pe Vieri ce acuza o usoara accidentare. Ventola intrat in locul sau stabileste scorul final, 3-1. N-am jucat fantastic dar rezultatul e bun. Ar trebui sa nu avem probleme in retur desi acel gol luat e preocupant.

Jucam acasa cu Udinese, meci greu. Gresko, Seedorf si Farinos titulari. In atac Ventola si Vieri. Per total jucam slab insa castigam, e tot ce conteaza. Ceva de genul asta titreaza si presa din peninsula: Incredibile ma vero: l'Inter piu gioca male e piu vince Meciul e plin de erori defensive si beneficiem si de o zi slaba a portarului Turci. Castigam cu emotii in a doua repriza prin golul lui Ventola dupa o prima repriza urata, plina de goluri. Vieri si Conceicao pentru noi, Muzzi si Pinzi pentru Udinese. Cordoba si Gresko tot mai slabi pe zi ce trece. Omul meciului Javier. Victoria o dedicam unui suporter aflat in coma dupa ce cazuse de la inelul al doilea. Forza Luca. Juventus obtine un punct in ultimul minut prin Maresca in derby-ul orasului.

Iar Uefa. Meciul de la Atena incepe bine pentru noi, Gresko inscrie in minutul 20 insa in minutul 56 grecii conduceau deja. Nu am timp sa am emotii pentru ca Ventola face 2-2 si suntem calificati. Cu Guly si Simic titulari. Gandurile mi se indreapta spre urmatoarele 2 meciuri ce pot fi decisive pentru soarta campionatului. Derby della Madonnina si meciul cu Juventus.

Vine din nou seara marelui meci, 82000 spectatori. Ma infrunt cu un Ancelotti ce reusise sa indrepte cat de cat lucrurile dupa plecarea turcului Terim. Contra este titular. La noi Toldo, Zanetti Cordoba Materazzi Gresko, Seedorf Zanetti Di Biagio Recoba, Vieri Ventola. Pe banca sunt obligat de absente sa-i am pe Fontana, Guly, Simic, Serena si Beati. Halucinant.

Meciul incepe si se pare ca am fost inspirat. Seedorf pe dreapta ii face sa sufere pe cei de la Milan. Ancelotti ii ordona sa stea aproape lui Kaladze si trebuie sa mutam jocul in alta parte. Roque Junior si Costacurta nu-i scapa din marcaj pe atacantii mei iar Recoba nu respecta deloc sarcinile trasate si ma face sa-mi ies din minti pe marginea terenului. Dupa o ora urma sa-l scot si sa-l introduc pe Conceicao ce jucase bine la Atena. Nu se opreste pe banca ci direct la cabine. Sa-l bag in ma-sa de pitic... Prima repriza se incheie si nu se joaca mai nimic. Nu ma deranjeaza in mod special asta tot ce sper e sa castigam cumva in a doua repriza. Exact dupa schimbarea lui Recoba Vieri urma sa suteze pentru prima oara la poarta lui Abbiati. Periculos dar peste. Presam, Milan nu conteaza. Costacurta se accidenteaza si iese, intra Laursen. Vieri scapat de Costacurta profita in minutul 78: sut Ventola respins de Abbiati gresit in piciorul bomberului nostru si asa se scrie istoria meciului. Milan-Inter 0-1. Suntem din nou pe primul loc si asteptam cu incredere Derby d'Italia. Una din rarele mele victorii in derby-uri. Cu atat mai importanta.

80000 de spectatori vin sa vada meciul ce poate decide titlul. Joc cu Gresko titular si un mijloc aglomerat, Vieri singur in fata si Recoba cel mai avansat in urma sa. Incepem bine si etalam un fotbal rapid si convins. In minutul 5 riscam datorita lui Materazzi ce greseste o pasa si Nedved trage pe langa. Insa imediat in urma unei faze ce tine mai mult de volei sau rugby decat de fotbal Seedorf prinde un trasor fantastic si Meazza ia foc. In minutul 7 la o alta faza confuza suntem aproape de 2-0 dar Cordoba suteaza precum un fundas. Nu-i de mirare. Juventus ne preseaza, in special pe partea lui Gresko (cu cine sa-l inlocuiesc, cu cine... n-am cu cine) si in minutul 37 Zambrotta il mai intoarce o data, de doua ori, centreaza si Trezeguet se inalta de langa Cordoba. 1-1. Arbitrul are doua masuri, una pentru noi si una pentru Juventus. Daca in minutul 17 Conte merita cel putin galbenul pentru un fault din spate la Seedorf - si nu primeste nimic - in minutul 41 Di Biagio este pedepsit imediat pentru o intrare chiar mai usoara la Trezeguet. Revenind la meci in minutul 20 Thuram loveste mingea cu capul si doar bara ne salveaza. Apararea dormea in continuare. Minutul 27 si Gresko este din nou depasit de Zambrotta, Del Piero incearca sa o infloreasca prea mult si Toldo salveaza. Partida ramane vie, vibranta dar se incheie la egalitate prima repriza. Trezeguet e inlocuit cu Amoruso in minutul 67. Minutul 74 aduce o lovitura libera periculoasa, Tudor liber in careu greseste tinta. Mai trec 7 minute si Amoruso bate o noua libera si Tudor inscrie de langa fundasii mei rupti in fund. Atata usurinta de a incasa goluri si de a asista efectiv la ocaziile adversarilor nu mi-a mai fost dat sa vad. Le fac semn sa iasa la joc dar sperante mici, doar o minune ne poate salva. Il introduc si pe Kallon. In minutul 91 insa mingea e recuperata de J. Zanetti, pasata la Gresko, acesta trimite la Seedorf, Vieri, mingea se loveste de un adversar, Conceicao incearca sa centreze, balonul sare undeva la 30 si ceva de metri, mingea e relativ statica dar totusi Seedorf se incumeta si trage. Prinde un sut de 10 ori mai frumos si mai puternic decat primul si plaseaza mingea in vinclu. Buffon e consternat in timp ce toti suporterii Interului o iau razna de fericire. Nici eu nu sunt departe, magia lui Seedorf ne permite sa ramanem in carti cu sanse excelente chiar. Il introduc si pe Simic, simt ca egalul e mana cereasca si incerc sa evit ulterioare surprize. Fluier final. Lazio-Roma 1-5 si Roma este la egalitate de puncte cu noi insa ambele formatii in fata celor de la Juventus. O noapte plina de emotii terminata cu bine.

Sortii mi-au scos in cale fosta mea formatie in Uefa, Valencia. Lilieci care avea sa castige titlul in Spania bazindu-se pe majoritatea jucatorilor adusi de mine in cei doi ani petrecuti pe Mestalla. Jucam acasa si aveam nevoie de un rezultat bun. Cam pe toti jucatorii adversi ii stiam, Canizares, Pellegrino, Ayala, Carboni, Albelda, Kily, Aimar, Angulo, Vicente, Carew, Juan Sanchez. Noi jucam in poarta cu Fontana, Simic si Guly titulari si in atac cu Ventola-Kallon. Ronaldo era in curs de a reveni si mai puternic in continuare si nici pe Vieri nu-l aveam la dispozitie. Meciul a fost unul de lupta si s-a terminat destul de nefast pentru noi, 1-1 cu gol pentru noi Materazzi. Kily luase rosu in minutul 55 dar oaspetii egalau in 10. Era un plus ca nu va juca in retur. Ma rog, pe de alta parte insemna ca va juca Vicente...

Jucam cu Lecce in deplasare. Cu o zi in urma Roma castigase meciul sau si punea si mai multa presiune. Lecce in zonele joase ale clasamentului implicit urma sa incerce sa-si vanda scump pielea. Recoba implinea azi 26 de ani si pornea titular. Materazzi si Di Biagio suspendati. Suntem peste Lecce in prima repriza dar gazdele raspund cu contraatacuri taioase. In minutul 41 Recoba deschide scorul, una din zilele in care-i iese totul. Porneste de la mijlocul terenului, dribleaza toti adversarii, trece mingea printre picioarele ultimului fundas si il pacaleste pe Chimenti. Tot Recoba avea sa faca 2-0 in minutul 68 cand dupa respingerea aceluiasi portar la un sut marca Seedorf introduce mingea simplu in poarta. Gazdele beneficiaza de un penalty cauzat de Gresko insa nu reusesc sa inscrie prin Vugrinec. Acesta avea sa inscrie de abia in minutele de prelungire si plecam acasa cu 3 puncte vitale. Urma o sapamana extrem de dura - returul cu Valencia in Cupa Uefa si jocul cu Roma ce la fel cantarea enorm ca si cele cu Juventus si Milan.

50000 de fani m-au aplaudat pe Mestalla lucru care insemna mult pentru mine. Insemna ca munca mea era apreciata si nu eram Cuper care a pierdut doua finale in doi ani consecutivi ci Cuper care ne-a dus in doua finale si probabil nimeni nu va mai face asta vreodata. Aceeasi distributie ca si in tur cu exceptia lui Toldo care data fiind importanta meciului era in poarta. Ronaldo si Vieri lipsa. Insa Ventola avea sa inscrie la doar doua minute de la fluierul initial si apoi am rezistat pana la final in ciuda presiunilor gazdelor. Am plecat invingator si in aplauze, urmau semifinalele Cupei Uefa.

Link to comment
Share on other sites

Sosise ora meciului cu Roma lui Capello. Castigam si aveam prima sansa la titlu indiferent de ce facea Juventus. Din nou peste 80000 de fani. Neavind alta varianta dar sub nicio forma intentionind sa mai trec prin durerile provocate de folosirea lui Gresko in banda stanga impotriva unui adversar de temut - il Pendolino in cazul de fata - l-am titularizat pe Serena. O darapanatura de jucator. Dalmat juca si el dupa o lunga perioada in care nu l-am bagat in seama datorita deselor conflicte ce le aveam - si care nu trebuie sa existe intre un jucator si antrenorul sau - iar in atac Vieri sprijinit de Recoba. Formula din meciul cu Juventus. Speram sa obtinem victoria, un punct nu era de ajuns. Capello raspundea cu Montella si Delvecchio sprijiniti de Totti.

Minge la centru, Totti il lanseaza pe Montella care incearca un lob peste Toldo dar inalta prea mult. Era inca primul minut cand Candela pierdea un duel la mijloc, mingea ajungea la Vieri care-l vede pe Recoba ce se lanseaza, acesta se descurca in fata lui Samuel si a lui Zebina si inscrie. Roma acuza lovitura. Jucam bine, cu siguranta si cu un Seedorf excelent pe banda dreapta. Roma cu mingi lungi si cam atat. In minutul 19 Recoba centreaza de pe stanga si Samuel in alunecare salveaza din fata lui Vieri cu un Antonioli batut. Materazzi baga materiale si Montella vad ca-si duce mainile la picioare. Cand Totti avanseaza e luat in primire de Cordoba iar cand se retrage planul tactic spunea ca trebuie sa fie intampinat de Di Biagio si Seedorf. In minutul 20 Cafu se lanseaza pe banda sa, intra in careu unde plonjeaza. Galben. In minutul 37 Roma are ocazia sa egaleze, Cafu si Totti schimba pe dreapta, capitanul il vede pe Delvecchio in careu si il serveste dar atacantul loveste prost mingea. Bara. E momentul cel mai bun al Romei si ca si alte dati dam lovitura exact acum. Recoba depaseste tot pe drepta in urma unui contraatac, centreaza in careu unde Vieri il depaseste fizic pe Samuel si inscrie. 2-0. Si a doua repriza incepe tot cu dominarea noastra incununata cu un sut al lui Dalmat in minutul 47. Capello il schimba pe Tommasi cu Assuncao. Un corner al Romei si Toldo implineste un miracol la o lovitura de cap a lui Panucci. Urmeaza o ingramadeala, Montella inscrie dar tusierul ridica fanionul. Roma domina si in patru minute inscrie din nou. Cafu (care evident ca-si facea de cap cu Serena) centreaza pentru Montella, sutul acestuia e deviat de Materazzi, mingea ajunge la Totti care inscrie un gol de manual. Roma preseaza dar suntem relativ atenti. Il scot pe Serena (dezastru ca si Gresko) si il introduc pe Simic. Iese si Seedorf obosit. Aplauze indelungate pentru el. Intra Conceicao. In minutul 61 e Recoba cel ce inchide meciul. Libera de pe dreapta. Mingea depaseste zidul ca si pe Antonioli si e 3-1. Simt mirosul de victorie. Zebina ii da idei lui Cordoba si cu mingea la zeci de metri distanta il palmuieste pe numarul nostru 20. Zebinata in toata regula. Arbitrul e atentionat si jucam in 11 contra 10. Capello face o schimbare de neinteles scotindu-l pe Montella pentru Zago. Nu pot sa ma gandesc decat ca incerca sa limiteze proportiile scorului dar pe de alta parte eu n-aveam de gand sa fortez. Il scot pe Recoba pentru a primi aplauzele publicului si intra Emre. Turcul tot turc ramane si acesta il imita pe Zebina luindu-l la suturi pe Emerson. Rosu. Se termina meciul si suntem pe primul loc cu trei puncte avans fata de Roma si 4 fata de Juventus ce pierdea afara cu Parma. Suporterii romani aveau sa-si verse furia pe fortele de ordine. Un meci mare facut de noi.

A urmat meciul cu Fiorentina din deplasare. Pentru prima oara in sezon nu-l aveam la dispozitie pe Javier. Jucam cu Serena si Gresko laterali... double trouble. Pe Recoba il foloseam varf alaturi de Vieri datorita poftei acestuia de gol. Toate echipele mari avusesera meciuri grele aici desi Fiorentina era virtual retrogradata. In semn de protest suporterii gazdelor si-au ocupat locurile cu 10 minute inainte de sfarsitul meciului. Il aveam in fata pe Adriano, de data asta ca adversar. Jucam pe margini dar per total slab. Recoba are o libera in rest nimic. Repriza secunda aduce golul din fericire. Recoba bate un corner, Cordoba atinge mingea si Vieri il invinge pe Manninger de la doi pasi. Golul numarul 20 in campionat. Urmau doua meciuri acasa in campionat si daca faceam sase puncte imi faceam socotelile ca suntem virtual campioni mai ales ca Juventus facuse egal acasa cu Lazio.

Urma insa semifinala cu Feyenoord mai intai. Urata treaba sa joci tot timpul primul meci acasa. Deloc nu-mi placea. Feyenoord nu erau o echipa oarecare cu Zoetebier in poarta, Bosvelt, Shinji Ono, Brett Emerton, Kalou, van Hooijdonk, Tomasson si van Persie. Noi jucam cu Fontana, Simic, Guly, Gresko, Belozoglu, Kallon si Ventola. La naiba, luati post pe post erau de doua ori mai valorosi decat noi. Ronaldo era pe banca. Revenise mai puternic ca inainte™. Meciul nu prea a avut istoric. Am pierdut stupid printr-un autogol al lui Cordoba. Ma uimea in cate feluri putea sa faca rau propriei formatii acest baiat. Mergeam mai departe dar era un rezultat greu de intors afara. Asta sa fie problema, macar sa luam titlul...

Meciul cu Atalanta a fost un cosmar. Din nou fortat sa improvizez - cu Simic fundas stanga - si cu un Ronaldo care jucase 20 de minute cu Feyenoord pentru a-l pregati pentru meciul asta doar ca acum sa-mi spuna nu pot sa intru. A cata oara ? Aveam sa pierdem 1-2 in fata unei formatii a lui Vavassori tenace si mai energica decat noi. Recoba in fata langa Vieri. Prima repriza nu ofera mari emotii si e pe punctul de a se incheia cand Meazza amuteste. In minutul 43 Doni deschide spre Zenoni, centrare de pe dreapta si cap al lui Sala de langa sideratii mei fundasi centrali Cordoba si Materazzi. Fac un scandal monstruos de pe tunel pana la cabine, acolo maresc doza si apoi din nou pana la terenul de joc. Imediat ce am iesit de la cabine Curva Nord are si ea ceva de spus, nu stiu daca referitor la prestatia noastra neaparat:

sthugs2.jpg

Stiu, si eu am fost la fel de socat. Cine cu siguranta nu a fost socat a fost Vieri. Imediat ce a inceput repriza acesta egaleaza. Materazzi avanseaza pe stanga si centreaza pentru Bobo si e 1-1, opozitia adversarului lui Vieri neglijabila. In minutul 53 Recoba se face ca centeraza, paseaza la limita careului pentru Seedorf, acesta centreaza usor pentru Cordoba, respinge gresit Taibi si de la doi pasi Vieri nu gaseste poarta. In minutul 63 Toldo respinge o lovitura de cap a lui Rossini, mingea ajunge la Berretta care din suspecta pozitie de offside inscrie. Atacam, avem ocazii dar Recoba si Vieri rateaza. 1-2 si lupta pentru titlu e redeschisa.

Dupa acest soc urma returul cu Feyenoord. Il introduc pe Ronaldo care ma asigura ca e in conditii optime. Fortat de suspendari si accidentari joc cu un pusti de la tineret fundas central, Salvatore Ferraro. N-am nici fundas stanga veritabil dar ce mai conteaza... dupa 35 de minute era 2-0 pentru gazde. Ronaldo nimic. In a doua repriza dupa 69 de minute complexive de joc il scot. Reusim sa egalam pana la sfarsit prin Cristiano Zanetti si Kallon dar asta-i tot. Parasim competitia in semifinale. Trebuie sa ne concentram pe campionat.

Meciul cu Brescia de acasa trebuie castigat neaparat. 70 de mii de oameni. Mazzone ii struneste pe ai sai de pe margine. Eu joc cu Vieri si Ronaldo in atac si cu Recoba pe stanga, central... unde vrea el. Incepe meciul. Rapid doua ocazii prin Conceicao si una prin Vieri. Riscam autogolul, Materazzi aproape de performanta. In minutul 20 Guardiola e cat pe ce sa-l surprinda pe un Toldo iesit din poarta cu o libera de la 35 de metri. Ronaldo suteaza peste dupa 3 minute. Peste inca 2 minute Toldo e cat pe ce sa ne saboteze si din nou este prins iesit din poarta. Strig la el disperat incercind sa-l aduc cu picioarele pe pamant. In minutul 27 Bonera avanseaza pe dreapta, il depaseste pe Gresko, intra in careu, intra Materazzi la el si il dezechilibreaza. Pentru arbitru e penalty. Bonera se aruncase inainte sa fie atins de Materazzi. Guardiola transforma. In repriza secunda Brescia din nou periculoasa prin Toni. Ronaldo bate o libera. Aparata. Brescia ne preseaza la noi acasa apoi. In minutul 78 Calori greseste si ii ofera sansa lui Ronaldo sa porneasca intr-o cursa personala. Ronaldo avanseaza pe centru putin dreapta, suteaza si loveste bara. Mingea-i revine pe dreptul insa si inscrie. Peste inca trei minute Ronie il fulgera pe Castellazi dintr-o centrare a lui Emre de pe stanga cu un sut imparabil de la 16 metri sub transversala. Meazza e in delir. Terminam victoriosi in ciuda forcingului de final al brescianilor. Juventus castiga, Roma la fel dar suntem in continuare pe primul loc.

Urmeaza meciul cu Chievo din deplasare. Chievo inca se lupta pentru ocuparea unei pozitii de Champions League. Joc in atac cu Recoba si Ronaldo, Vieri este accidentat ca si in meciul precedent. In centrul defensivei de netrecutul Gonzalo Sorondo. Gresko, Dalmat, toata trupa. Meciul incepe si trio-ul ofensiv al lui Del Neri Eriberto-Marazzina-Corradi ne face sa suferim. Dalmat si Seedorf prea lenti. Recoba abulic. Isi schimba ghetele. Asta era... nu jucam mare lucru totusi in minutul 42 avem un penalty solar la Ronaldo. Incredibil dar nu se fluiera nimic. Peste ani de zile aveam sa aflu ca arbitrul meciului era membru al unui fan-club Juventus din Roma. Numai in Italia se putea intampla asta. Dupa numai un minut Corradi centreaza pentru un Marazzina singur-singurel in careu care nu rateaza. Gazdele conduc. Evident la pauza iar discutii tehnico-tactice ce se auzeau probabil din vestiarul gazdelor... Iesim si dupa 45 de secunde Ronaldo si Dalmat conlucreaza pentru un eurogol. Brazilianul este cel cu assistul, Dalmat inscrie cu latul din intoarcere in coltul pe care-l ghicise liber inca dinainte sa se intoarca. Avem si noroc totusi si profitam de o gafa incredibila a lui Lupatelli in minutul 60 care iese haotic din poarta, trece pe langa minge si Ronaldo incredul dar cat de cat pe faza inscrie. Avem cel putin jumate de scudetto. Insa in minutul 91 o noua eroare defensiva absolut enorma lasa un jucator advers cu timp in careu sa primeasca mingea, sa fumeze o tigara, sa potriveasca balonul si sa-l execute pe Toldo. Maini in cap si blestemul ultimelor trei etape revine. Roma face egal la Milano si Juventus castiga in minutul 88 la Piacenza. Absolut incredibil...

Jucam acasa cu Piacenza care daca mai rezista cateva minute in meciul cu Juventus eram virtual campioni. Joc cu Sorondo si Gresko. Recoba, Vieri si Ronaldo toti prezenti. Inscriem primii in minutul 6 prin Cordoba dupa un corner al lui Recoba prelungit de Sorondo. Dar cu o aparare improvizata ca de obicei reusim sa intram la cabine egali cu oaspetii, 1-1. Matuzalem cel cu golul. Reusim cu greu sa producem cate ceva si avem nevoie de doua lovituri libere pentru a castiga. Prima a lui Recoba a doua a lui Ronaldo. Piacenza termina in 9. Roma si Juventus spre deosebire de noi nu se chinuiau, castigau ambele cu 5-0. Insa eram in continuare pe primul loc, trebuia doar sa castigam ultimul meci. Un meci cat un campionat.

5 mai 2002 - Durerile mici vorbesc, cele mari tac

http://dai.ly/h4GceT

Am plans. Nu in vazul lumii dar doar eu stiu ca am plans. Si la fel ca multi interisti a doua zi n-am iesit din casa. Nu reuseam sa accept ce tocmai se intamplase. A n-a oara cand destinul se punea de-a curmezisul. Nu reuseam sa inteleg cum - e drept, cu 2 fundasi centrali mai slabi ca ai Mallorcai si ai Valenciei - reusisem sa ajung din nou cu o mana jumate pe trofeu si apoi sa-mi fie smuls. Cu trofeul pe masa eu iar sub masa. Partea a treia, a patra, a cincea... unde se va termina oare ? Se va termina vreodata ? M-am apucat sa caut cauzele... campanie de achizitii slaba spre dezastruoasa, fundasii centrali - de slaba valoare - au contribuit probabil tot sezonul cu 3 goluri dintre care unul in ultimul meci. Mijlocasii centrali la fel, poate doua goluri intr-un sezon intreg. Mi-era dor de Valeron, de Mendieta, Albelda, Baraja, de Oscar Mena - mijlocasul meu defensiv golgheter. Guly mijlocas ofensiv... o blasfemie si totusi am fost obligat. Fenomenul accidentat 27 de meciuri din 34 probabil... incredibil, toate-mi veneau in minte. Accidentari peste accidentari... Si chiar si asa in esenta un sezon intreg de munca asidua fusese aruncat la gunoi datorita unei ore de haos. Incredibil de trist

La cateva zile distanta am acordat primul interviu. Nu mi-am ascuns marea durere pentru titlul pierdut in ultima etapa. Am fost intrebat daca n-am jucat prea ofensiv - cu Recoba, Conceicao Ronaldo si Vieri - si mi-am aparat deciziile: Dovevamo prendere un rischio. Sapevo gia che una squadra con giocatori di qualita, puo perdere un po' di equilibrio. In una partita non si puo cambiare tutto. Sull'uno a zero per noi, cosa dovevo fare ? Tutti indietro per agguantare il risultato? Noi dovevamo giocare la partita per vincerla. M-au intrebat daca exista riscul sa se strice jucaria din cauza acestei uriase tristeti si ce se va intampla in urmatoarea stagiune. Am raspuns din nou decis: Non mi preoccupo di questo pericolo. Dopo una sconfitta come questa, l'uomo deve riprendersi. Se qualcuno si e rotto, deve andare via, compreso l'allenatore, l'Inter deve avere solo giocatori vincenti e uomini veri. La prossima stagione? Sara fatta di tanti sacrifici, chi non e disposto a sopportarli che vada via. Io non penso che questa sia una disfatta ma bisogna comunque rialzarsi. Se qualcuno resta ferito a terra, se c'e chi non vuole lavorare di piu, allora e meglio che se ne vada. Ultima parte era dedicata lui Ronaldo care voci din interior - fiecare antrenor are jucatorii sai favoriti si de obicei acestia sunt compatrioti ai sai - imi spuneau ca ma sapa la modul cel mai urat, gen ca o sa se duca la Moratti sa dea cu pumnul in masa gen Ori eu ori el. Nu-mi faceam probleme dar nici nu doream sa continui cu jucatori care nu au motivatia necesara. Iar Ronaldo era chiar un vero e proprio figlio di puttana, nu e posibil sa fii accidentat 2 ani, sa-ti fie platit uriasul salariu, sa joci cateva meciuri intr-un sezon intreg si apoi tu ca jucator sa ai pretentii. Afara cu primadonele. Nici nu apucasem sa vorbesc cu Moratti ca buba s-a spart: Ronaldo era deja pe drumul spre Madrid. Vorba vine, avea sa fie telenovela verii si sa se transfere la Real in ultimele zile ale perioadei de mercato. Peste 10 ani aveam sa aflu chiar din vorbele sale ce se intamplase: L'unica volta in cui ho cercato far cadere un allenatore sono stato io a cadere. Andai dal presidente Moratti e gli ho detto: Presidente, non e' possibile continuare con Cuper E il presidente mi ha risposto: Allora vattene tu. Foarte bine. Asa trebuiesc tratate carpele. Coglione... e testa di cazzo anche.

Un razboi il castigasem fara sa trebuiasca sa ma implic si din cauza justetii hotararii sale il apreciam pe Moratti. Il mai apreciam pentru pasiunea sa, pentru sufletul pe care il punea... nu puteam insa sa imi scot din cap ca era un presedinte slab, foarte slab, maleabil si chiar incompetent adesea. Urma sa am noi dovezi.

Nici in tara lucrurile nu mergeau bine. Dimpotriva, dezastruos. Teribila criza din 2001 fusese o uriasa lovitura pentru tara mea. Uriasa datorie si implicita devalorizare a peso-ului a cauzat un val de probleme trimitind sute de mii de familii pe gura prapastiei. Sotia mea si cu mine priveam neajutorati imaginile sfasietoare de la televizor desfasurindu-se in fata noastra. Era un colaps total, un punct din care nu mai exista intoarcere. Zi de zi peste ocean se intamplau drame de care noi nu stiam din lumea noastra aurita in care traiam in Italia. Infrangeri, eliminari si mici isterii fotbalistice nu insemneau nimic comparind cu durerea pe care o simteam (si nu doar eu) in timp ce priveam din pozitia mea privilegiata. Zilnic urmaream pe internet cu atentie ce se intampla in tara mea. De suferit aveau mai ales copii din cele mai sarace barrios ale metropolei. Se spunea ca peste o duzina de copii mor zilnic din cauza inanitiei, apei infectate, igienei deplorabile, lipesei de medicamente si ingrijire. Sunt de o origine extrem de modesta dar nici in copilarie nu mi-au lipsit cele strict necesare vietii. Chiar in timpuri dictatoriale la care am asistat n-a fost atat de rau ca in 2001. Pravaliile isi trageau obloanele, tulburari sociale, conturi bancare sechestrate, disperare si mizerie peste tot. Pe langa neputinta de a-mi ajuta tara simteam si un sentiment de manie. Argentina are multe resurse, si umane si materiale si e istoric vorbind una dintre cele mai mari exportatoare de forta de munca. Cu toate asta criza a dus totul in ruina, a innecat orice speranta. Nu eram un om de actiune e clar. Totusi m-am sfatuit cu cativa apropiati si cel mai de ajutor si intreprinzator a fost Zanetti. Capitanul avea sa puna bazele unei asociatii care sa ajute cat de cat tara noastra natala si mai ales copii. El si cu sotia sa Paula au jucat rolurile principale, eu am incercat sa ajut cat am putut dar din umbra. Imaginea sa insa era cea care trebuia sa o folosim. Era unul din cei mai mari si cu siguranta cel mai profesionist jucator argentinian, avea o popularitate uriasa. A fost infiintata astfel Fundacion Pupi. Pupi era acronimul de la Por un por integrado si in acelasi timp porecla lui Zanetti in fotbal. Scopul fundatiei era clar: sa satisfaca nevoile primare ale copiilor, sa le ofere mancare, educatie, igiena si astfel sa le ajute si familiile. Problemele pe care le intampinam nu erau doar legate de criza economica. Saracia lucie era o realitate in unele cartiere si inainte de aceasta, mai ales in cartierele marginase ale orasului Buenos Aires. Erau districte precum Lanus unde saracia atingea cote maxime. Ne-am decis sa ne focusam atentia pe aceasta zona, in special in Villa Traza in suburbiile Remedios de Escalada unde marea majoritate a populatiei traia in bordeie practic fara minima speranta de a aspira la un viitor mai bun. Kilometri si kilometri doar de pamant sterp. Imediat dupa Villa Fiorito un alt cartier extrem de sarac dominat de degradare se intinde. Aici se nascuse Maradona. Din nefericire nu toti au avut norocul sa aibe cromozomii si talentul acestuia. De mici sunt lasati in biserici, sa supravietuiasca apoi sunt exploatati sa vanda droguri sau sa cerseasca. Adesea ii vezi cautind prin gunoaie pentru a se hrani. Situatii inacceptabile ce te duceau cu gandul la timpuri de mult apuse. Fundatia a inceput de acolo, in paturile cele mai de jos ale saraciei. S-a inceput cu 23 de copii. Dupa cativa ani Zanetti si sotia lor erau parinti adoptivi pentru 150 de copii iar in total peste ani de zile aveau sa fie responsabili pentru peste 1000 de oameni incluzind rudele copiilor. Familia acestuia a muncit din greu pentru punerea in picioare a acestei fundatii. Socrul sau - Andres de la Fuente - fost profesor universitar era presedintele fundastiei. Soacra - Monica Giacoletto - psiholog s-a ocupat de organizarea programelor educationale. Pentru multi copii fundatia peste ani avea sa devina prima casa, un loc sigur unde sa petreaca zilele si sa creasca in armonie respectind acele drepturi fundamentale care inainte le fusesera negate. Am reusit sa-l implicam si pe Ivan Zamorano. Costurile intretinerii unei astfel de fundatii erau uriase. Insa merita si ultimul banut. Pasiunea Paolei pentru fotografie ne-a dat ideea unor calendare pe care sa le vindem. La unul dintre ele a participat ca oaspete de seama Paolo Maldini, o persoana deosebita. Tricourile ce se schimbau la sfarsiturile meciurilor erau oferite pentru licitatii. Unele erau oferite chiar pe e-bay. 150 de copii si-au gasit un viitor mai bun numai din chitibusul asta. Apoi evenimente de caritate cu invitati din lumea sportului si a entertainment-ului. In pauza de Craciun am stabilit - si a devenit un obicei - sa jucam un meci de caritate pe mitica La Bombonera. Ligabue, Roberto Baggio... enorm de multe persoane au ajutat.

Revenind la fotbal... imi creionasem lista de achizitii pe care mi le doream. Urma sa jucam Champions si ar fi fost strigator la cer sa joc tot cu Materazzi, Cordoba, Sorondo, Gresko si toti ceilalti pulifrici din echipa. Atat de putini se salvau. Ar fi fost criminal sa n-am un mijlocas ofensiv valoros. Asa ca ne-am asezat la masa. Pe de-o parte eu si agentul meu Gonzalez (care stia tot ce se intampla in materie de juctori nu doar de antrenori) pe de-o parte o armata intreaga formata din Moratti, Faccheti, Oriali si ceilalti membrii ai trupei lui Pitigoi™ plus cativa avocati. De parca ne intalneam sa stabilim compensatiile pentru a-mi da demisia nu a formula strategia de mercato. Avea sa vina si ziua respectiva dar mai aveam de asteptat.

Punctual. Stiam cu certitudine ca un anumit Ronaldo de Assis Moreira de la Paris Saint-Germain, jucator ce inca nu explodase ar putea fi adus la schimb cu Recoba. Schimb plus o mica indemnizatie care sa acopere cat de cat din salariul astronomic al lui Recoba. Cand am avansat ideea am vazut din start pe fata lui Moratti ce sanse de reusita sunt. Fetisul sau cu piticul cu salariu de 9000000 era mult prea puternic. Am ratat o sansa unica, nu s-a putut face nimic. Al doilea punct pe ordinea zilei. Lazio trecea printr-o perioada putin spus nefasta, Cragnotti era in pragul falimentului dupa sumele colosale cheltuite in ultimii ani, sume efectiv fara acoperire. Era o ocazie de neratat. Asa ca am spus sus si tare, pentru al doilea an consecutiv: il vreau pe Nesta. Au mustacit, s-au foit, s-au coit... pana la urma tot ce am putut sa obtin de la ei a fost Il vei primi pe Nesta sau pe Cannavaro. Pe Nesta il vreau, nu pe Cannavaro. Nesta, Nesta, Nesta !!! Pana in ultima zi de mercato aveau sa se codeasca incompetentii si eu aveam sa-l primesc pe Cannavaro - cam cu aceeasi suma cumparat ca si Nesta - iar lazialul avea sa ajunga la Milan. Aah, mi-am rupt pantalonii de la costum de nervi cand am auzit. Pur si simplu incompetenta lor nu cunostea limite !! Stiti ce sfarsit avea sa faca marele transfer al verii pentru Inter, Cannavaro ? Avea sa fie accidentat cam tot sezonul si avea sa fie apoi schimbat cu rezerva lui Buffon, Fabian Carini - portar speranta (fantoma) !!! Ca in povestea cu Pacala... avea sa fie dat pe o punga dupa ce se platisera zeci de milioane pe el. Iar Nesta avea sa devina legendar asa cum pentru toata lumea era clar mai putin pentru trupa de vaudeville a celor de la Inter. Si nu aici se oprea incompetenta... tot la sfatul lui Gonzalez le-am indicat un alt jucator pe care mi-l doresc daca de Recoba nu se pot desparti (a se citi daca nu vine Ronaldinho). Kaka. Aveam prima optiune pentru el, am insistat spunind ...dar trebuie sa ne miscam repede, Milanul poate sa preia avantajul prin raporturile sale bune cu Brazilia, Diavolul nu trebuie sa-si bage coada altel noi putem sa ne bagam prima optiune in fund. Aveam sa-l pierdem si pe acesta, Milanul avea sa-l cumpere anul urmator pe o suma de nimic, 9 milioane. Cat salariul lui Recoba fara bonusuri pe un an. Din surse sigure™ aveam sa aflu ca nu s-a facut niciodata o oferta pentru Kaka. Am cerut sa se reintoarca Adriano... si aici iar imi reamintesc... l-au dat in co-proprietate la Parma spunind ca lasa-l sa joace acolo, o sa joace mai mult, il aducem pe urma inapoi. L-au adus cumparind partea de 50% cu 20 de milioane anul urmator sau celalalt... oroarea e prea mare ca sa-mi amintesc cu certitudine detaliile povestii. Si tot nu se opreste aici cosmarul - acum sunt absolut convins, vazind atata bataie de joc trebuia sa spun Ok, am cerut aia aia si aia nu mi-ati indeplinit nimic, va salut si va doresc succes in continuare cu Recoba, Vivas si ceilalti insa ma simteam cumva dator fata de Moratti care in fond era un domn dupa cum am mai zis, nu era priceput dar era un domn - Milanul ne aplica dupa prima lovitura directa (Nesta) si a doua (Seedorf era vandut peste capul meu, peste capul meu... imi strig disperarea pentru ca era singurul mijlocas de la care mai pupam si noi cate un gol chit ca rar, mai prindea Seedorf un mega sut sau chiar doua pe meci) si chiar si a treia, indirect.

Georgatos, carpa de fundas stanga cu care mi-am facut cat de cat bine treaba in tur avea sa plece si in locul sau avea sa fie adus... Coco, ex-Milan, ex-anul precendent Barcelona cand ma intrebam ce o fi fost in mintea lor... dar ce o fi fost oare in mintea trupei lui Pitigoi™ ? Neantul... Coco era cel mai mare playboy care calcase vreodata arenele de fotbal... nu exista altul mai mare pana la ora respectiva si nu a existat nici dupa. Incredibil... Din nou l-am cerut pe Kily. Parca spre a-mi face in ciuda nu l-au adus. Aveau sa-l aduca in anul urmator. Adica il cer doi ani si-l aduc al treilea, cand eu urma sa plec... nu mai punem la socoateala ca nu mai era la forma sa de varf...

Tot ce mi s-a adus poate fi rezumat intr-un singur rand. Crespo (inlocuitor pentru Ronaldo). Nu erau multe variante pe piata dar daca-mi doream un jucator de la Lazio era Nesta, nu Crespo. Un tanar Corradi - ulterior imprumutat. Almeyda - asta era mijlocasul ofensiv pe care il primeam... in conditiile in care mijlocul era deja ocupat daca vream sa joc cu doi mijlocasi defensivi de Di Biagio si Zanetti. Adevaratul mijlocas ofensiv - varf retras sau chiar varf la Parma deci cu certitudine nu ce cautam eu - avea sa fie Domenico Morfeo. Un jucator cu care mi-am facut treaba, nimic mai mult. Cum apararea scartaise imi fusesera adusi doi fundasi centrali (pe langa nefericitul Cannavaro) in persoana a doi semi-profesionisti, Adani de la Fiorentina (probabil la pachet cu Morfeo) si Gamarra, un fundas central paraguayan (si el probabil tot la pachet cumva pentru Georgatos, ambii AEK) ce era de-o viteza debordanta, Materazzi era sprinter pe langa el. Eram consternat. Nu numai ca nu ne intarisem ci eram mai slabi, imposibilul tocmai devenise posibil. Plecasera Ronaldo, Adriano, Seedorf, Simic, Gresko, Georgatos si in iarna parca si Farinos avea sa-si faca bagajele. Eram efectiv interzis. Probabil incompetentii au zis ca daca-mi aduc doi argentinieni si marim colonia eu o sa fiu in culmea fericirii si n-o sa realizez ca echipa era la fel de slaba (maxim) ca si sezonul precedent. In iarna urma sa-l primesc si pe Batistuta. Acesta nu mai era de mult ce fusese, sezonul precedent si-l petrecuse practic in infirmerie la Roma deci Capello zicea saru'mana ca scapa de el. Bineinteles a fost tratat ca un mare succes venirea acestuia. Nici macar eu care eram argentinian nu puteam sa ma bucur. Il preferam pe Cruz de o mie de ori...

Milanul facea transferuri putine si precise, ce aveau nevoie. Nesta. Rivaldo. Leonardo. Tomasson. Seedorf. Juventus la fel: Camoranesi, Marco Di Vaio si Blasi. Am fost pentru o perioada in pragul isteriei de fiecare data cand vedeam pe cineva de la club. Cu mana pe inima jur ca nu mi-a fost dat sa aud macar de atata incompetenta, d-apai sa mai si vad atat amatorism cat exista la Inter...

Dar inca o data trebuia sa-mi accept marele defect - acela de a fi mutulica, de a nu sti sa spun nu - si sa ma astern pe treaba si inca o data sa incerc a face din rahat bici.

Cu o zi inainte de plecarea spre Lisabona - jucam ca si Milan in al treilea tur preliminar, ce oroare, era ca si cum n-ar fi fost nicio diferenta intre Milanul lui Terim si Interul meu, revenind jucam cu Sporting - dupa antrenament i-am reunit pe toti si am mers la sala de trofee a clubului. M-am oprit in fata cupelor care contau. Erau cele doua European Cup castigate back-to-back de Magician. Herrera, o alta mare sursa de inspiratie pentru mine. Era poza sa, erau si pozele locotenentilor sai: lateralii Burgnich si incompetentul manager de Facchetti (mare jucator insa, nu puteam nega), libero-ul Armando Picchi, playmaker-ul Luis Suarez cu care venise de la Barcelona, Jair - winger-ul, Mario Corso mijlocasul stanga si Sandro Mazzola care juca in pozitie de inside-right. Erau toti acolo. Si le-am spus: anul asta trebuie sa aducem Cupa acasa. Peste ani si pozele noastre trebuie sa fie aici, nu suntem mercenari in goana dupa bani. Materazzi se uita cu o figura tampa. Gamarra se incheia la sireturi iar Recoba isi clefaia guma absent. Deplorabil... n-am mai avut puterea sa continui discursul.

14 august 2002. Intalneam echipa unuia dintre putinii romani pe care ii respectam. Boloni pe numele sau. Il cunosteam cat de cat si stiam ca si el punea mare accent pe seriozitate si profesionalism. Eram sigur ca nu va fi o dubla deloc usoara dar speram sa plecam cu prima sansa de aici. A fost meciul in care l-am vazut pentru prima oara pe Cristiano Ronaldo, romanul avea sa-l introduca in repriza a doua. Nu aveai cum sa nu-ti dai seama ca va ajunge jucator mare. Ma bucura absenta lui Jardel. Am inceput cu Toldo in poarta, in aparare Coco pe stanga, Zanetti pe dreapta, Cordoba si Materazzi in centru. Conceicao, Di Biagio, Dalmat si Morfeo la mijloc iar in atac Kallon si Vieri. Pe Jose Alvalade avea sa se consemneze la final acelasi scor din primul minut. Noi am avut cea mai mare sansa de gol in minutul 65 prin Morfeo, acesta avea sa fie blocat in extremis in cinci metri. Ocazii au fost, Cesar Prates, Niculae, Vieri si Morfeo inca o data... dar nimic concretizat. Ma multumea acest 0-0.

Returul de peste doua saptamani avea sa fie meciul inceputului de sezon pentru noi. Nu ne calificam si imi faceam bagajele, luasem deja hotararea asta. Poate ca ar fi fost mai bine asa... as fi avut nervii mai buni acum. Dar meciul asta l-am castigat, altele nu le-am castigat...

In formula Toldo - Zanetti Cordoba Materazzi Coco - Guly Morfeo Di Biagio Dalmat - Recoba Vieri am pornit la asalt. Prima ocazie a avut-o Recoba insa portarul a salvat in minutul 9 in extremis. Recoba avea sa centreze de pe stanga si Di Biagio avea sa se inalte si sa inscrie in minutul 31. Am mentinut o presiune constanta si pana la pauza am dublat avantajul printr-o faza condusa de Morfeo pe stanga, centrare si gol Recoba. Cu capul. Piticul... am dominat si sfarsitul de meci, era bine asa. Trecusem de acest hop. Una dintre cele mai echilibrate duble din cate existau in turul trei, ultimul. La conferinta de presa obligatorie de dupa meci am fost intrebat de Ronaldo (porcul era in tratative avansate cu Real dar inca nu plecase). Am raspuns evitind practic intrebarea: On a day like this I'd rather not speak about Ronaldo, only about the game. We had a spell in the first half and in the final 20 minutes when we were brilliant. Sporting played well but they were maybe lacking up front.

Urma sa inceapa si campionatul. Ronaldo isi facuse valiza iar eu il primisem pe Crespo. Nu pe Nesta, nu pe ceilalti... nu mai revin. Campionatul s-a amanat pana la urma si am avut astfel o saptamana in plus de pregatiri si de incercat sa incropim ceva relatii de joc. In loc sa incepem in deplasare cu Empoli jucam primul meci acasa cu Torino. Nu pot sa zic ca eram foarte deranjat, dimpotriva.

Tribunele erau pline de bannere care deplangeau plecarea marelui caracter Ronaldo: Ronaldo a Milano neanche da turista. Infame. Minute intregi curva a acompaniat cu Ronaldo non lo vogliamo si intreg stadionul a aplaudat.

Testasem in ultima vreme o partitura noua cu Cordoba aparator dreapta si Zanetti mijlocas dreapta. O singura incercare imi fusese de ajuns anul trecut dar simteam nevoia (si datorita faptului ca aveam nevoie de un plus ofensiv pe dreapta si Conceicao nu ma multumea) sa o fac din nou. Asadar Toldo - Cordoba, Cannavaro, Materazzi, Coco; J. Zanetti, Di Biagio, Dalmat, Recoba; Crespo, Vieri. Cam ce aveam mai bun. Pe banca din prima etapa fusesem nevoit sa promovez jucatori de la tineret, in cazul de fata Pasquale, un fundas lateral stanga ok pentru varsta sa.

Meciul incepe in tromba dar prima ocazie e a celor de la Torino. In minutul 4 Ferrante il evita pe Di Biagio si incearca un lob. Toldo ca de atatea ori sezonul trecut era iesit. Peste. Rasuflu usurat si-l bag iar in sedinta pe Toldone. Minutul 6 si Vieri avea sa rateze o uriasa ocazie. Ajunge singur in fata lui Bucci, il culca si... rateaza de un metru. Incredibil. Oaspetii au apoi doua ocazii iar in minutul 22 aveam sa inscriem golul de trei puncte. Dalmat de pe dreapta cross pentru Vieri care ii ia fata lui Galante si inscrie. In minutul 25 faza rar intalnita, oaspetii au o libera, Scarchilli inscrie pe langa un Toldo care nici nu s-a miscat macar. Oaspetii se bucura dar... tusierul e cu steagul sus. Se pare ca a fost indirecta, altfel nu se explica. Peste 20 de minute Comotto primeste rosu direct pentru un cap receptionat in plin de Materazzi. Deci de aici a invatat...

A doua repriza si Torino se tine bine. Recoba centreaza pentru Crespo. Pe langa. Recoba pentru Dalmat - afara din nou. In minutul 58 o noua ocazie uriasa. Minge inalta, balonul trece de Vieri de putin, Cordoba vine din dreapta - are toata poarta libera - suteaza in inaltul cerului. Intra Lucarelli la oaspeti si acestia au doua ocazii. Noi dominam dar ratam copios si scorul evident nu ne permite. Fluier final. Aveam sa fiu intrebat de reporteri dupa meci daca pot sa fac o sinteza a ce s-a intamplat: Vittoria sofferta ma giusta. L'ingresso di Lucarelli ci ha un po messo in difficolta, la gara pero, e sempre stata in mano nostra, sia in difesa che nelle azioni offensive visto che avremmo potuto fare altri gol. Juventus si Milan castigau cu 3-0

Peste trei zile doar deplasare in Norvegia, jucam cu Rosenborg. Cu Vieri si Crespo in atac si cu Cannavaro titular aveam sa obtinem un rezultat bun tinind cont ca evolutia scorului a fost 1-0 pentru noi apoi 2-1 pentru gazde. Aveam sa incheiem deci 2-2 pentru noi inscriind Crespo ambele goluri (primele la Inter). Chiar nu-l regretam pe Ronaldo. Cannavaro avea sa ne lase in 10 pe parcursul meciului si ma convingeam daca mai era nevoie ca nu era stalpul de care aveam nevoie in aparare.

Urma deplasarea la Reggina. Echipa lui Mutti era periculoasa avind mult talent pe metru patrat: Vargas, Paredes, Mozart, Morabito, Nakamura si Di Michele. Eu raspundeam cu Okan titular, Almeyda si Morfeo la fel in rest echipa standard (unde la standard intra si Coco). In atac Morfeo si Vieri iar in spatele lor Recoba. Pe Crespo incercam sa-l odihnesc pentru importantul meci cu Ajax de peste cateva zile. Avea sa fie chiar Vieri cel care deschidea scorul. O lansare care nu spunea nimic a lui Materazzi pe care Vieri o catapulteaza cu dreptul (!!!) fara sa mai preia. Publicul este inmarmurit, intr-adevar o realizare deosebita. Meciul este o lupta surda apoi pana spre final, la pauza obisnuitul atacam in 11 ne aparam in 11. Minutul 90 si incredibil dar adevarat: Cannavaro loveste din nou !! Dupa rosul din meciul precedent (cu Rosenborg) acum isi pierde echilibrul si-l opreste in careu pe unul dintre jucatorii gazdelor. Fault nu grav dar evident si suntem pe punctul de a pierde doua puncte uriase pe greseala sa. Nakamura pune mingea pe punctul cu var si... 1-1. Le fac semn sa ne aruncam in atac. Mingea la mijloc, repornim, mai sunt doua minute de jucat. Crespo (intrat in minutul 70) primeste mingea pe dreapta si arunca mingea in careu. Stang al lui Recoba si castigam trei puncte extrem de importante. L-am felicitat pe Recoba ca si pe toti ceilalti. L-am imbarbatat si pe Cannavaro dar in sinea mea...

Meciul cu Ajax era pe punctul de a incepe. Koeman avea o echipa frumoasa si periculoasa in acelasi timp cu multi tineri de o reala valoare. Ajungea sa privesti primul 11 ca sa-ti dai seama: Stekelenburg, Trabelsi, Chivu, Maxwell, Pasanen, Van Damme, Galasek, van der Meyde, Ibrahimovic, Litmanen si Sikora. Pe banca Pienaar, Mido etc. Eu deja aveam absente mari, accidentari si suspendari desi sezonul de abia incepuse. In aparare eram obligat sa joc cu Materazzi si... Pasquale (!!!) centrali. La mijloc cei doi turci plus Dalmat si Di Biagio iar in atac odihnitul Crespo si Vieri. Meciul aveam sa-l castigam in repriza a doua, Crespo avea sa ne aduca alte trei puncte dupa punctul din meciul cu Rosenborg. Era mult de lucrat dar eram pe drumul cel bun.

Meci acasa cu Chievo. Aveam multe amintiri legate de Chievo si toate nefaste. Dar trebuia sa le las in spate. Jucam cu trei fundasi fortat de faptul ca Zanetti era accidentat: Cordoba, Cannavaro si Materazzi. In atac Recoba si Vieri, Crespo accindentat si el. Meciul incepe fulminant cu un gol al oaspetilor. Pe stanga e pustiu, Coco e cu gandul la noaptea precedenta probabil si mijlocasul veronezilor ofera o centrare ce-i surprinde pe Cannavaro si Materazzi ce se intalneste in punctul ideal cu capul lui Marazzina. Nici Toldo nu are reactie, in contratimp efectiv. Luati-va o camera de luat vederi™ le strig celor trei nefericiti intorcindu-ma suparat spre banca noastra. Nici nu apucasem sa ma asez dupa primele indicatii de inceput de meci, incepem bine™ si alte cele... Dalmat, Recoba si Vieri ii vad ca sunt in forma. Chievo pierde suprematia la mijloc. In minutul 15 Recoba si Vieri combina si inscriem simplu, Vieri il depaseste si pe Lupatelli. Pauza. Repriza a doua jucam pe aceleasi coordonate si Chievo e fortata sa se retraga. In toata repriza Chievo a iesit din propria jumatate o singura data. Faptul in sine echivala cu o victorie din punctul de vedere al relatiilor de joc dar era nevoie sa luam si cele trei puncte. In minutul 78 Vieri fura mingea, avanseaza, intra in careu si este oprit neregulamentar de Legrottaglie. Bobo inscrie si profitind de egalurile celor de la Juventus (2-2 acasa cu Parma) si Milan suntem lideri cu 9 puncte din 9 posibile. Conceicao reuseste si el sa ia un rosu doar el stie cum si de ce.

Link to comment
Share on other sites

Al treilea meci din grupele Champions League. Figura in planificarea mea cu trei puncte. Urma sa nu luam niciunul Lyon plecind cu toate. Cafe Colombia incepeam sa-mi dau seama ca nu face fata ca fundas dreapta si la fel cuplul central Materazzi-Cannavaro se intrecea in gafe. Nu-i de mirare astfel ca am pierdut cu 1-2. Am fost chiar condusi cu 2-0, am atacat cu trei varfuri dar n-am obtinut decat un gol amarat. Lyon juca bine dar asta nu era o scuza. Trei puncte mari ce va trebui sa le recuperam.

Deplasare la Piacenza in postura de lideri solitari. Vieri este accidentat dar avea sa fie Di Biagio omul meciului impreuna cu portarul nostru. Apropos de portar... si Toldo este accidentat dar am incredere in Billy Fontana. Se antrena excelent si era per total portarul secund ideal. Cu valoare si care nu face nazuri. Nu-ti poti dori mai mult. Referitor la absente... ne prezentam cu nu mai putin de 12 absente. Pe banca sunt sase jucatori in loc de sapte. Gamarra, Vivas si primavera...

Suntem putin lucizi in inceputul de meci si Piacenza nu este echipa cu care sa te joci. Dar suntem cinici si avem si ceva noroc. Aparare din trei (Cordoba-Cannavaro-Adani) cu Zanetti si Coco un pic mai avansati pe margini, Di Biagio si Almeyda la mijloc, Morfeo in fata lor si atacanti Recoba si Crespo. Schimbam tactica etapa de etapa. EU !! Columbianul Montano si Maresca scot sufletul fundasilor mei si Hubner este un pericol permanent. Minutul 36 si beneficiem de o eroare de marcaj a gazdelor. Recoba corner, Di Biagio nemarcat inscrie la coltul scurt. Tot el avea sa inscrie si golul de 2-0 in minutul 51. Actiune personala incheiata cu gol. Nu m-as fi asteptat de la el. Apoi avem din nou noroc, Hubner este eliminat. N-am vazut pentru ce dar nu conteaza. Dupa meci aveam sa aflu ca facuse figura Cordoba, una dintre ele, ma rog. Adica te duci la un tusier, ii zici de mama si speri sa nu cheme acesta centralul. Desi in 10 Piacenza ne domina, stam mai mult in careul nostru. Jimmy nu ma dezamageste si apara tot. Iar noi pe contraatac inscriem prin Recoba. Luam gol la 3-0, libera Maresca apoi inscriem si ultimul gol tot pe contraatac. Crespo. Juventus face un 1-1 socant acasa cu Como si avem 12 puncte din 12 posibile. E bine pentru ca urmeaza sa jucam tocmai cu ei. Asta dupa meciul de cupa. In primul meci din cupa pierdusem afara la fosta echipa a lui Cassano, 0-1. Sincer nu m-ar fi deranjat inca o eliminare tactica, aveam atatea absente incat...

Dorinta avea sa-mi fie indeplinita. Desi rusinoasa ca fuga si eliminarea asta - dupa un 1-2 acasa - o consider sanatoasa. Efectiv nu mai aveam cu cine sa joc, mai aveam putin si trebuia sa intru si eu. Nu ca n-as fi fost probabil in continuare un mai bun fundas decat Materazzi.

A sosit ora marele meci cu Juventus. 77000 de fani in tribune. Jucam cu acelasi 32212 si avem din nou o banca de vis: Adani, Pasquale, Vivas, Okan. Plus Fontana, Emre si Morfeo. Lippi raspunde cu un 352 echilibrat, fata de anul trecut Camoranesi este elementul nou. Iuliano, Ferrara si Thuram in aparare, Tudor in fata apararii. In atac Del Piero si Salas. La centru marele Collina. Era cam singura garantie intr-un meci cu Juventus ca nu se vor produce furtisaguri. Dar si atunci mai ramaneau tusierii... Jucam ofensiv deci cu Recoba, Vieri si Crespo. 30 de minute trec si nu avem inca nicio ocazie. Nedved are 2 in primele 16 minute dar in momentul sutului iminent este blocat de fiecare data. Inca doua ocazii pentru Juventus in prima repriza, ultima prin Salas (43'). Noi - mingi lungi pe Crespo si Vieri. Nu iese nimic. In minutul 53 Coco e cat pe ce sa provoace un penalty sprijinindu-se pe Del Piero. Schema - Toldo minge sutata pe Vieri sau Crespo - nu functioneaza inca. Almeyda nu reuseste sa-i faca fata lui Davids si-l introduc pe mai energeticul - sper eu - Emre. Lippi raspunde cu Birindelli-Zambrotta si Salas-Zalayeta. Avem ocazia meciului, singura in toata partida (n-am retinut minutul) cand Crespo reuseste sa suteze doar in bara cu un Buffon la pamant, spectator. Ne indreptam spre un 0-0 care nu m-ar deranja foarte tare tinind cont ca ar reprezenta primele puncte pierdute in tot campionatul de pana acum. Insa Coco nu e de acord si zice ca daca n-a fost vazut prima oara poate acum... incredibil, il loveste peste picior pe Camoranesi in plin careul nostru. Asta nu-i fotbalist ma gandesc.... Del Piero inscrie primul sau gol pe Meazza. Se arata 5 minute de timp suplimentar. Incepe o bataie la centru, o bataie aproape in adevaratul sens. Morfeo si Conte parasesc terenul. E minutul 95, ultimul corner. Ii fac semn si lui Toldo sa mearga la corner, el sta la 20 de metri de obicei nu stiu de ce ramane acum in poarta. Boul. Incredibil dar chiar Toldo loveste mingea... la sfarsit avea sa declare Ho segnato io. Dar se lauda doar, ultimul care atingea mingea era Vieri. Gol urias, egal urias. Din nou ne salvam in prelungiri. Fantastica si prestatia lui Collina care nu s-a lasat influentat de minute, faza incalcita... orice alt arbitru ar fi fluierat fault in atac, era mai comod. Dar gresit.

Dupa emotiile datorate meciului cu Juventus avem din nou meci tare si plin de evenimente. In Franta de data asta. O victorie ar fi perfecta. Revin la 442-ul clasic. Zanetti si Coco pe margini, Crespo si Vieri in fata. Veteranul Sonny Andersson deschide scorul, ne inscrie ca si in tur. Presam si egalam prin autogolul altui brazilian, Cacapa. Gazdele ne toarna plumb in ghete cu un gol in minutul 45 si la pauza fac taraboi mare, suntem pe punctul de a iesi din competitie daca o tinem asa. Reactia vine si Herminatorul inscrie in minutul 56. Tot el pluseaza 11 minute mai tarziu. Am pierdut sirul golurilor lui Crespo in Champions League. Dar o noua neatentie defensiva si suntem egalati, acelasi batran (33 de ani) Sonny Andersson. Doar un punct. Suntem obligati sa castigam in ultima etapa.

Urmeaza sa jucam 4 meciuri in 9 zile. Acasa cu Bologna, acasa cu Rosenborg, afara cu Como si tot afara restanta (prima etapa practic) cu Empoli. Nu-mi pot impune alt tel decat 9 puncte in campionat si transmit asta intregii echipe, orice scapare e interzisa. Revin si in campionat la 442. Pe dreapta Conceicao. Pe banca Vivas, Adani, Beati, Okan, Pasquale... Di Biagio, Recoba, Cristiano Zanetti... si ei au cazut prada blestemului accidentarilor.

Prima repriza este dezolanta. Avem doar o libera pe langa poarta si un cap al lui Crespo peste. Bologna nici atat dar pe ei cu siguranta nu-i deranjeaza. Doar Cruz joaca in fata de la ei in rest joaca ceva gen 8-2-0. Cunosc bine formula asta, cateodata o folosesc si eu. Vine si minutul 66. Libera Conceicao, Materazzi lasat singur inscrie. Ingenuitate a Bolognei si partida este deblocata. Bologna iese la atac si zbier ca disperatul. Nu-mi doresc sa riscam sa luam iar gol in minutul 90 ca apoi sa incercam sa castigam in minutele de prelungiri. In ultimele minute insa ajungem cu bine, chiar mai mult avem un contraatac ucigator. Conceicao pe dreapta pentru Crespo (in offside) centrare pentru un Vieri liber ca pasarile cerului si castigam cu 2-0. Capul lui Vieri aduce linistea. Juventus castiga cu Udinese, una dintre echipele care cu ei stateau capra 100%, Lazio-Roma 2-2. Milan pierde la Chievo. Suntem primii cu trei puncte avans urmati de Milan.

Partida cu Rosenborg n-a avut istoric. 3-0, Recoba, autogol si Crespo inca un gol. Urma meciul cu Como - vital pentru a mentine presiunea pe Milan, Juventus si Roma. Stiam deja ca nu ne va fi usor (Como obtinuse un punct cu Juventus afara). Exasperat de cat de prost poate sa joace un jucator cu un salariu asa mare l-am bagat pe pustiul Pasquale in locul lui Coco. Recoba, Vieri si Crespo toti jucau ca si Conceicao, Emre... echipa super ofensiva. Scopul scuza mijloacele... incepem (bine) dar Vieri ma pune pe ganduri. Are tot timpul de comentat, polemic, intra in clinciuri, se cearta inclusiv cu colegii... ce-o fi cu el ? Pana la pauza trebuie sa-mi pastrez curiozitatea. La centru din nou Collina. Acesta ii avertizeaza pe ambii fundasi centrali adversi ce nu scapa nicio ocazie sa intre foarte dur la Bobo. Poate si asta sa contribuie la nervozitatea varfului meu. Prima repriza se termina 0-0 rodul a foarte putin fotbal jucat de ambele parti. Il scot pe un stins Crespo si il introduc pe Morfeo. Miscarea castigatoare, florentinul ma rasplateste instant: cross in viteza de pe stanga, mingea il depaseste pe Vieri dar este recentrata in extremis de Recoba si Vieri inscrie. Trec cateva minute si Morfeo din nou depaseste doi adversari la centru, paseaza pe Recoba care depaseste si el un adversar, intra in careu si inscrie un eurogol:

Urmeaza ultima partida din seria celor 3 din campionat. Cu Empoli afara. O castigam si p-asta si date fiind conditiile (incredibil de multe accidentari coroborat cu un program infernal) suntem tari ma gandeam eu... jucam fara Vieri si fara Cannavaro. Titular Vivas la primul sau meci din acest sezon. Avea 32 cand a venit anul trecut acum are 33. N-am ce face. Coco titular, merg pe mana experientei in dauna tineretii. Javier la mijloc, Conceicao e rupt. In fund, accidentat nu e momentan. Sper doar sa nu-mi faca signor' Coco inca una ca nu mai prinde lotul. Morfeo titular, in fata Recoba si Crespo. Inter formatul Cuper: la prima ocazie inscriem. centrare joasa a lui Recoba, Crespo trebuie doar s-o depoziteze. Peste cateva minute toscanii rateaza prin Rocchi o ocazie foarte buna. Peste un singur minut avem a doua ocazie din meci. Al doilea gol. Respingere scurta si Zanetti suteaza violent, 2-0. Trec cateva minute si formatia lui Baldini inscrie prin Di Natale. Aparare visatoare. Se strecoara pe partea stanga si in fata lui Toldo nu-si pierde calmul sutind intre bara si portar. Inca doua minute si mingea ajunge pe dreptul lui Recoba. E piciorul cu care se urca in Lamborghini insa, rateaza. In minutul 32 Crespo singur cu Berti care respinge cu picioarele. Minutul 1 din repriza secunda si Di Natale ii ofera o minge ideala lui Rocchi care nu profita si Toldone prinde. In minutul 56 Recoba prinde un sut inspaimantator de la 30 de metri si avem 3-1 dupa ce am scapat de 2-2 ca prin urechile acului. Minutul 61 si Vanucchi inscrie, libera perfect executata si Toldo nu ajunge. Incearca si Recoba, portarul prinde. Empoli are golul de 3-3 in picioare dar Cribari si Belleri adorm in momentul sutului. Il scot pe Vivas si il bag pe Adani. Tocmai acesta avea sa inscrie golul 4, actiune din zona fanionului, centrare, cap - gol. Tavano inscrie la ultima actiune a meciului dar am luat cele trei puncte, 4-3.

In campionat lucrurile mergeau bine. Poate chiar prea bine. In etapa 9 eram lideri si oaspeti ne erau Udinese. Echipa lui Spaletti avea sa sparga banca si sa ne pedepseasca pentru atat de desele greseli din aparare ca si pentru lipsa de idei de la centrul terenului. Si incepuse totul atat de bine... Minutul 2 si Vieri inscria. Coco-Morfeo pe stanga, minge inalta deviata de Sensini pentru capul lui Vieri care singur nu poate rata. Apoi Udinese a incepuit sa preia fraiele. Un joc rapid si eficace ne-a dezorientat apararea: Jorgensen protagonistul. Sut criminal intai de la 25 de metri unde se intalneste bara cu transversala in dreapta unui pietrificat Toldo. Riscam sa ramanem in 10 (chiar se impunea) la intrarea criminala a lui Morfeo la Martinez. Nici macar galben. Inainte sa intram la cabine Jorgensen mai are doua mingi de gol, una sutata pe jos si incet alta - de la putini metri - afara. Vieri lansat de Recoba a reusit sa piarda prim planul in fata lui Sensini in careu. Repriza secunda incepe cu o bara a lui Emre ce nu anunta nimic bun. Apoi luam al doilea gol pe contraatac: Pizarro pentru Muzzi ce aveanseaza si cu o lovitura dreapta joasa gaseste coltul din stanga lui Toldo. Ajutat si de Coco. Imi venea sa-mi dau palme... I-am introdus pe Crespo si Almeyda, ne-am aruncat in fata dar cu idei putine am riscat doar sa luam si golul trei. Din nou apararea... Juventus castiga acasa cu Milan si se apropia la un singur punct.

Ne prezentam inaintea ultimului meci din grupe cu 8 puncte. Ajax - vizitatorii nostrii din seara aceasta - tot 8. Nu trebuia sa pierdem sub nicio forma altfel riscam sa iesim din competitie. Prima repriza n-a oferit multe ocazii de gol, doar nervi. Aveam sa terminam cu 5 galbene luate. Coco, Conceicao, Almeyda, Morfeo titulari. In atac Vieri si Crespo. Crespo avea sa inscrie inca o dubla (incredibil numarul de goluri marcate de argentinian in Champions League pana in acest moment) in minutele 51 si 53. S-a terminat 2-1 cu un gol al unui tanar van der Vaart in minutul 94. Eram calificati cu 11 puncte. Ajax mergea si ea mai departe cu 8 puncte, Lyon ramanea pe afara tot cu 8 puncte.

Intalneam din nou Roma lui Capello. Ii avem in fata pe Antonioli, Zebina, Samuel, Aldair, Panucci, Cafu, Emerson, Lima, Delvecchio, Casano si Montella. Lipsesc din fericire Totti si Candela. In continuare sub semnul accidentarilor joc cu Toldo, Zanetti, Cordoba, Materazzi, Coco, Okan, Di Biagio, Almeyda, Morfeo, Vieri si Crespo. Pe banca Gamarra, Vivas, Recoba, Cannavaro, Pasquale si Emre. Cu precizarea ca Recoba si Cannavaro erau departe de a fi intr-o forma fizica buna. Arbitru Racalbuto. Mentionat pentru ca el urma sa devina personaj principal.

Brutti, sporchi e cattivi. Filmul meu preferat si in acelasi timp si cum ne prezentam la ora meciului. Suntem dominati intreaga prima repriza. Roma nu materializeaza. Il mai pierdem si pe Materazzi in minutul 21. Sunt obligat sa-l bag pe Cannavaro desi nu e la 100%. Avem meritul de a deschide scorul in minutul 58 prin Morfeo (controleaza mingea si suteaza fara sperante). In momentul cel mai bun al gazdelor. Insa nu rezistam mult, Montella egaleaza, Panucci si Guigou coautori. De abia intrase Batistuta si cu o lovitura de geniu suntem ingenuncheati. 2-1 pentru romani. Cordoba si Cannavaro lasati in urma. Gazdele trec pe langa 3-1 insa ajungem spre sfarsit si din nou avem o realizare: un corner. Se bate, Vieri si Crespo sunt tinuti strasnic insa nu si micutul Okan. Okan Buruk, chiar el. Inscrie nemarcat. Singurul motiv pentru care nu-l schimbasem - a jucat absolut mizerabil - era ca nu aveam cu cine. Se dezlantuie nebunia, si acum si la sfarsitul meciului. Gazdele reclamau mai ales faptul ca acel corner din care am egalat nu trebuia sa existe. Reluarile au aratat ca a fost corect acordat. Dar cumva trebuia si Capello sa spele rusinea a doua sezoane fara rezultate. Acesta avea sa mearga pana intr-acolo incat sa spuna sus si tare la conferinta de presa ca nu se poate castiga corect in Italia (partial ii dadeam dreptate) si ca nu-i ramane decat sa plece in strainatate: Aveva ragione Sensi. Quello che e successo oggi legittima le parole dette dal mio presidente la settimana scorsa. Non si combatte, l'unica soluzione e andare all'estero, li sarei piu tranquillo. Di questo passo sara un successo se dovessimo arrivare in Coppa Uefa... E chi se ne frega... ma chi ti vuole ?... cu aceste ganduri deloc demne de fanul sau numarul unu adormeam pe avion...

Link to comment
Share on other sites

Urma insa un meci si mai greu. Derby della Madonnina in compania lui Ancelotti. Incepusem sa nutresc o adevarata admiratie pentru acesta, trecusem de faza respectului. Mi se parea ca isi asaza foarte bine in teren echipa si ca stie sa gestioneze vestiarul. De asemenea ca stie sa gestioneze perioadele de criza. La accidentari ma refer. Desigur, nici sezonul trecut nici sezonul acesta nu trecuse prin ce trecusem eu; oricum aveam o parere foarte buna despre fostul tehnicial al Parmei. Speram insa evident sa-l inving.

Si am iesit pe teren. Cand am vazut coregrafia Milanului... mi-a venit sa ma intorc la vestiare. Era colosala. Pacat ca nu puteam sa ma bucur de ea, dimpotriva... imi deschidea o rana mare si nevindecata.

interista.jpg

Incercam sa ma concentrez pe aspectele pozitive. Nesta era accidentat. Foarte important. Shevchenko usor accidentat deci ii vor avea in fata ca atacanti pe Rivaldo si Inzaghi. Insa ca de obicei minusurile de la adversari erau mult mai mici decat cele ale noastre. Pana si Javier era oarecum accidentat incat am fost obligat sa joc cu Vivas. Mare greseala, capitala s-a dovedit. Almeyda si Crespo printre accidentati, nu prindeau nici banca. O prindeau in schimb Javier, Kallon si cativa indivizi deghizati in fotbalisti: Okan, Pasquale, Gamarra si Beati.

Meciul in sine n-a fost nimic senzational din niciun punct de vedere. Poate doar al dorintei de a arata ceva, al combativitatii.

Incepe meciul. Milanul in atac, noi ne aparam. Pana in minutul 12 totul a fost in regula, in minutul 12 insa Rivaldo ii paseaza frumos lui Serginho (unul dintre jucatorii mei preferati de la Milan), Vivas incearca sa-l atace dar ataca in gol fiind depasit si brazilianul inscrie cu dreptul pe langa un Toldo ce iese dar nu poate face nimic. Vivas si Farinos joaca groaznic. Incercam si noi timid prin Recoba si din cand in cand Cordoba mai apuca sa loveasca mingea la cate un corner. Prima repriza se incheie cu o ocazie uriasa - lob acelasi Serginho peste un Toldo ce statea mult iesit ca de atatea alte ori; mingea trece si peste poarta din fericire. In repriza secunda il bag si pe Zanetti, mai bine el intr-un picior decat Vivas in doua. Ce zic, decat Vivas in versiune miriapod. Avem o ocazie uriasa prin Conceicao insa acesta din cativa metri suteaza in Dida. Vieri se lupta cu Costacurta si Maldini. Ancelotti il schimba pe Pippo care nu este intr-o zi buna cu Shevchenko. Nu trece mult si avem din nou o ocazie rarisima, Vieri cu mingea pe stangul de la cinci-sase metri trimite in inaltul tribunei. Il bag si pe Okan. Il bag si pe Kallon. Degeaba, ei cu golul noi cu ocaziile uriase. Plecam invinsi iar Milanul egaleaza Juventusul in clasament. Ma incalzeste si pe mine intr-o masura ca Juventus facea doar 1-1 acasa cu Bologna.

Jucam din nou in grupele Champions League, in grupele rezultate dupa ce s-a mai cernut sita. Suntem in grupa cu Barcelona, Newcastle si Bayer. Avem primul meci pe St. James' Park. Un Newcastle cu Shay Given, O'Brien, Griffin, Hughes, Dabizaz, Nolberto Solano, Dyer, Gary Speed, Hugo Viana, Shearer si Bellamy titulari. Eu il prefer din nou pe Pasquale in dauna lui Coco, avea niste ochi cat merele la ultimul antrenament, nu stiu cum facea ca si in deplasari isi gasea el ocupatie. Companie. Meciul a fost simplu, mult mai simplu decat ma asteptam. Gol Morfeo in minutul 2 si mentinem controlul. In minutul 5 Bellamy are un fault criminal la Materazzi - unul din raii fotbalului acest mic galez - si aveam sa-l schimb pe Marco in minutul 15. Almeyda dubleaza in minutul 35 iar repriza se incheie cu inca un gol al lui Crespo. Gazdele reduc in minutul 72 diferenta prin Solano dar nu pot face mai mult. Mai e timp sa inscrie si Recoba si plecam acasa increzatori dupa acest 4-1 afara. Si cu teama ca am pierdut un nou jucator important, Materazzi.

Trec trei zile si avem meci acasa. Primim Brescia lui Mazzone. Oaspetii cu Sereni, Martinez, Petruzzi, Mareco, Seric, Schopp, A. Filippini, Appiah, Bachini, Tare si Baggio. Noi cu Coco, Okan, Emre si Morfeo titulari plus cuplul de atac Vieri si Crespo. Oaspetii aveau o defensiva de tot rasul cu 25 de goluri luate in 12 etape si nu puteam sa sper decat ca ii vom incarca si noi. Nu aveam sa astept mult, primul gol il inscriem pe contraatac. Castigam mingea la mijloc, lansare a lui Di Biagio catre un Vieri demarcat central: stangul lui Bobo la firul ierbii se opreste in coltul lui Sereni. Nu putea fi parat. Inscriem din nou in minutul 12. Corner Emre, Vieri se inalta si e 2-0. Alergam mult si la fel de pozitivi intram si in a doua repriza. Di Biagio il lanseaza din nou pe Vieri de pe stanga - acesta ii ia fata portarului, Sereni pare sa prinda mingea dar de fapt aceasta il depaseste si e in poarta. Oaspetii protesteaza pentru ca in faza respectiva inca un balon a patruns pe teren insa pentru arbitru e totul ok. Vieri isi completeaza opera apoi, centrare Dalmat de pe stanga pentru Crespo, argentinianul paseaza pentru Bobo care pare sa fie in offside. Vieri preia cu pieptul si inscrie golul sau cu numarul patru (doar in acest meci) cu un sut cu pamantul. Din nou brescianii protesteaza, de data asta chiar le dau dreptate dar esential nu s-ar fi schimbat nimic. Il divin codino trece pe langa golul de onoare si meciul se termina. Din pacate Di Biagio care a facut un meci senzational ia si un galben si nu-l voi avea dispozitie etapa viitoare, afara cu Lazio. Mare pierdere, creierul echipei. Milan si Juventus fac egal (Milanul afara la Empoli iar Juventus tot afara cu Roma, 2-2) si suntem la un punct de ambele echipe.

Meciul cu Lazio avea sa fie unul plin de emotii si realizari. Un Lazio condus de Mancini cu Peruzzi, Negro, Couto, Pancaro, Fiore, Simeone, Stankovic, Cesar, Corradi si Lopez. Eu raspund cu Toldo, Zanetti, Cordoba, Cannavaro, Pasquele, Okan, Almeyda, Emre, Conceicao, Crespo si Vieri. Materazzi dupa cum mi-era teama avea de tras. Prima repriza este una de cosmar. Iar cosmarul se numea El Piojo Lopez, atacantul pe care l-am avut la dispozitie doar primul sezon la Valencia. In minutul 10 inscrie din penalty. In minutul 31 inscrie un gol tipic pentru fratele mai bun al familiei Inzaghi iar in minutul 37 ma tradeaza si Pasquale. Chiar a doua oara pentru ca si la golul doi a avut partea sa mare de vina. Suntem la pamant. Se rupe si Okan, il introduc pe Recoba. Un mic noroc pentru ca acesta centreaza peste cateva minute si Couto isi introduce mingea in propria poarta. Oricum de abia asteptam pauza, jucam sub orice critica. Lazio 3 Inter 1. Lazio 3 Inter 1. LAZIO 3 INTER 1 !!! N-am traiat asemenea rusine in viata mea - sa fiu condus cu 3-1 la pauza. NICIODATA. Jucati ca o adunatura de maidan. Ce jucati voi nu se numeste fotbal, e un simulacru. Cum ati putut sa luati trei goluri nu stiu, am vazut dar nu-mi vine sa cred ca echipa mea poate juca atat de prost. Asa cum ati luat trei goluri tot asa vreau si ma si astept sa dati trei pana la sfarsit. Fara sa mai luati vreunul !! Hai ca se poate !! Nu mi-am pierdut increderea in voi. HAAI !! Pe drum de la cabine spre teren l-am abordat pe Emre in particular si i-am spus Emre, ma astept mai mult de la tine. Ti-am acordat incredere de la inceputul sezonului dar jocul tau n-a crescut mult fata de nivelul Galatasaray. Aici suntem la Inter si trebuie sa jucam de Inter. O faci prea rar, vreau mai mult. Stiu ca poti, am incredere in tine.

Si a inceput a doua repriza. Nu stiu cat la suta era rodul vorbelor mele si cat la suta era rodul intamplarii sau a faptului ca Lazio se considerau victoriosi prematur dar jucam altceva. Se vedea o alta atitudine. Jucind asa si terminind meciul invinsi si tot as fi fost multumit oarecum insa nu se putea termina 3-1 daca noi continuam sa-i presam si sa jucam cu atentie. Avea sa fie chiar micutul turc omul reprizei cu doua super-goluri. Primul in minutul 68 cu o cursa solitara din propria jumatate incheiata cu un lob ce a lasat tot stadionul cu gura cascata si al doilea - cel al egalarii - in minutul 76. Am presat, am avut ocazii si in continuare dar - nu ca m-ar fi deranjat - ar fi fost nedrept sa piarda Lazio, si ei au trecut pe langa victorie. O noua proba de caracter din partea noastra, toti cei care au meritat au primit laude iar cei care nu au primit incurajari (Pasquale in primis). O alta veste ce ma bucura - Juventus pierduse la Brescia, 0-2.

Doar peste trei zile intalneam Bayer acasa. Aveam neaparata nevoie de victorie pentru ca intr-o grupa cu Barcelona lucrurile se pot imputi rapid daca nu esti atent. Jucam cu Gamarra titular, Pasquale la fel pentru a nu-l distruge ci dimpotriva, a-i da incredere si cu Recoba pentru ca o merita, schimbase fata meciului cu Lazio. De la oaspeti erau cativa jucatori pentru care m-as fi dat peste cap, as fi semnat la orice ora pentru un schimb Juan - orice jucator din defensiva poate chiar si Cannavaro si Placente - Coco plus Pasquale la pachet plus o suma considerabila de bani. Basturk, Balitsch, Bernd Schneider, Ramelow, Berbatov, Neuville, Franca... toti erau jucatori de valoare. Meciul l-am rezolvat practic in prima jumatate de ora desi a trebuit sa-i mentin conectati intreaga pardita, Bayer era o formatie ce juca fotbal. Di Biagio cu o noua dubla (a doua din acest sezon) ne-a dus la cabine cu un 2-0 linistitor. Am facut 3-1 dupa o oarecare revenire a gazdelor si am luat golul de 3-2 in ultima faza a meciului, o noua eroare a defensivei mele de carton. Il bagasem si pe Beati... Totusi castigam si eram favoriti sa trecem mai departe brat la brat cu Barcelona.

Din nou peste trei zile aveam meci, cu Atalanta. Din nou acasa. Ca de obicei o droaie de accidentati. Joc intr-un 3232 cu Cannavaro, Gamarra si Adani cei trei fundasi si in fata Recoba si Crespo. Pe banca Farinos, Guly, Beati, Franchini, Napolitano. Nicaieri - nici macar la Mallorca - nu am fost obligat sa aduc atatia si atat de des jucatori de la tineret. Mi se parea incredibil si totusi nu aveam ce face. Meciul in sine a fost unul greu, dupa cum ma asteptam si dupa cum imi si aranjasem formatia - oarecum defensiv s-ar putea spune. Meciul nu incepe bine. Suferim la mingile inalte - Cannavaro si Gamarra sunt constant depasiti de Comandini, Rossini si chiar Doni - ca si pe laturile terenului. Mai ales pe cea dreapta unde Zenoni ofera centrari excelente catre colegii sai care insa nu profita. Dabo si Doni trimit peste. Trebuie sa intervin de mai multe ori, Zanetti nu reuseste sa urce pe dreapta, Emre e o lumanare stinsa (doar un sut al sau in minutul 12 este notabil), Pasquale si cu Recoba sunt nuli, nu jucam nimic pe lateralele terenului. Di Biagio incearca dar nu reuseste nici el mare lucru. Vavassori mi-a citit jocul bine si sunt facut sah mat practic prima repriza. A doua repriza incepe la fel si atunci decid sa schimb macazul. Trec de la o aparare in 5 la una clasica de 4, il scot pe Pasquale pentru Kallon. Il mut pe Adani pe stanga si Zanetti coboara si-si ia in primire postul clasic de fundas dreapta. Jocul se schimba, Zanetti functioneaza acum si Kallon e reactiv. Primesc si rasplata. Minutul 71 si Kallon inscrie. Crespo paseaza scurt la 16 metri, Kallon preia, se intoarce cu 3 adversari in spate si trimite imprarabil pentru Taibi sub transversala. Oaspetii ataca in valuri dar nimic nu se mai schimba. Milanul din pacate castiga in minutul 87 la Como si ramanem in spatele lor. Lazio confirma jocul fantastic facut cu noi si castiga afara la formatia mai bogata din Torino, 2-1.

Avem deplasare grea la Parma. Jumatate din echipa celor de la Parma e a noastra practic. Frey, Gresko, Ferrari, Mutu, Adriano, Lamouchi... toti in trecut sau in viitorul apropiat aveau sa aiba legaturi cu clubul nostru. Echipa lui Prandelli e bine asezata iar eu ating culmea culmilor neavind la dispozitie niciun atacant in absolut. Vieri, Crespo si Kallon toti suspendati sau accidentati. Apelez in disperare de cauza (repet, nu mi-am inchipuit niciodata ca la un club atat de mare precum Inter ar putea fi nevoie de un magician in loc de un antrenor) la un pusti nigerian pe care il vazusem la tineret si-mi parea de viitor. Martins. Eu il adusesem in vara dar pentru primavera, nu pentru echipa mare. Titular impreuna cu Recoba. Incepe meciul si mi-e teama. Statistica spune ca Interulul nu castigase niciodata aici. Ma consoleaza gandul ca la centru e Collina deci nu vom fi furati. Avem prima ocazie prin Emre, turcul suteaza puternic dar Frey respinge. Echipa gialloblu verticalizeaza pentru Mutu si Adriano. In minutul 19 Adriano inscrie dar e offside. Golul nu e validat de Collina. Il indemn pe Emre sa-i dea o mana de ajutor lui Pasquale care parca se sufoca pe stanga. Suntem calariti primele 20 de minute. Avem prima ocazie in minutul 37. Recoba bate o libera, Cannavaro paseaza cu capul pentru Di Biagio, acesta loveste, Frey respinge dar Di Biagio revine si de data asta cu piciorul inscrie. A doua repriza incepe prost, in minutul 55 emilianii au o libera, Mutu bate din lateral dar Javier deviaza in poarta noastra. 1-1 si din nou trebuia sa ne suflecam manecile. Emre avea sa ne aduca istorica victorie, turcul este agatat in careu in minutul 75 si El Chino isi asuma responsabilitatea. Castigam un meci extrem de greu intr-o situtie disperata, fara atacanti practic. Ziarele aveau sa vuiasca toata saptamana pentru prima victorie a Interului la Parma si pentru impresa de a fi obtinut acest lucru fara atacanti. Milanul facea 0-0 acasa cu Brescia si eram pe primul loc din nou, numai motive de sarbatoare. Mai putin victoria celor de la Juventus in minutul 92 la Perugia, echipa extrem de dificila. 92...

12 ianuaria 2003. Jucam din nou in campionat. Seria incredibila de accidentari nu parea deloc sa se opreasca, dimpotriva. Toldo, Vieri si Di Biagio sunt rapusi si ei, toti jucatori esentiali. Infruntam Modena acasa din fericire. Iarba a fost in sfarsit inlocuita si sper sa se vada acest lucru intr-un numar mai mic de accidentati. Joc cu Fontana, Coco, Conceicao, Recoba, Crespo si Morfeo in fata. Dupa doar 6 minute deja conducem, un sut excelent al lui Recoba din afara careului. Suntem pe ei. Si Modena este decimata de accidentari. Mai trece un sfert de ora si o combinatie Crespo-Conceicao-Crespo cu capul ne aduce golul de 2-0. Sarbatoarea avea sa fie crunt stricata de o noua - a cata, a cata, Doamne, a cata ? - accidentare, Crespo e cu mana la ochi si se zvarcoleste. E clar, am vazut atat fotbal incat banuiesc ce are, ruptura. 3 sau 4 luni. Sunt nenorocit. Crespo a fost esential si in campionat dar mai ales in Champions unde a inscris o mare de goluri. Nu se poate, nu se poate...... avea sa se termine meciul si eu tot asta repetam in gand.

Aveam sa am parte de un nou cosmar in deplasarea contra echipei din Perugia. Cosmarul avea sa se numeasca Bertini, arbitrul intalnirii. Juventus castigase in minutul 92 aici acum 2 etape. Eu si echipa mea aveam sa fim macelariti efectiv si nu in primul rand de o Perugie asezata perfect in teren si cu grinta si calitate in doze mari ci de un arbitru nenorocit. Simteam de mult mizeriile ce se derulau in background dar parca niciodata nu fusesera asa pe fata ca anul acesta. Juventus jucind mizerabil erau ajutati in toate felurile posibile. Ei impinsi de la spate si ceilalti trasi in jos. Noi si Milan adica.

Recuperasem cateva piese (Vieri si Toldo in primul rand) dar il pierdusem pe Recoba. Blestemul il atinsese si pe acesta. Jucam deci cu Kallon si Vieri. Dar nicio asezare sau vreun chitibus castigator n-ar fi putut tine piept regiei din ziua respectiva de trista amintire, 19 ianuarie 2003. Ocazii, cine, cum, cand... toate le-am uitat. Au fost inlocuite de un penalty hotesc din minutul 8. Mingea ajunge in careu, este respinsa de Cordoba cu coapsa - nici vorba de mana - si taratorile in verde arata penalty. Cordoba primeste galben. Era ori de rosu ori nimic, galben nu exista in faza asta. Ze Maria suteaza imparabil, 1-0. Tensiunea era incredibila, daca jucam acasa daca nu acum la urmatorul gol se intra pe teren. In minutul 32 Miccoli (care avea sa prinda o zi fantastica, Zanetti stie cel mai bine asta, l-a driblat cand si cum a vrut el) porneste din propria jumatate, Coco are o intrare de C2 insa este sarit ca un gardulet, Miccoli continua si obtine un corner. Trecem peste faptul ca Toldo si intreaga aparare dormea ca si la primul gol. Vryzas inscrie la acest corner, aparent cu capul. Doar aparent pentru ca de fapt golul este inscris cu mana. De aici si faptul ca Toldo este atat de surprins incat ii trece mingea printre maini. Avea sa-mi povesteasca la sfarsitul meciului incercind partial sa se disculpe pentru prestatia dezastruoasa - insa nu era nevoie de partea asta, tot stadionul a vazut a doua uriasa hotie a brigazii de ecologisti. Eram furati ca in codru... incredibil. Aveam sa pierdem cu 1-4, Di Biagio avea sa fie eliminat pentru un fault datorat starii incredibile de nervi si tensiune pe care o resimteam cu totii... talharie la drumul mare, absolut incredibil ce se intamplase.

Incheiam turul pe locul doi. Dupa verisori. Inca o data nu aveam ce face si trebuia sa merg inainte in ciuda tuturor ghinioanelor, nenorocirilor si hotiilor.

A trecut foarte repede mica pauza dintre tur si retur. 7 zile. Tot e ceva fata de ritmul sustinut de o data la 3 zile in care am jucat tot campionatul aproape. Fortati de accidentarea lui Crespo - ruptura, pauza 3-4 luni minim dupa cum ma asteptam - l-am transferat pe Batistuta. Nu a fost ideea mea, nu-l apreciam peste masura insa la criza cu care ne confruntam era binevenit si Bati-gol. Ultimul sezon dupa cum bine stiam fusese mai mult accidentat... anul asta jucase printre picaturi... departe de a fi un inlocuitor pe masura pentru Crespo. Care si el era inlocuitorul Tradatorului...

Link to comment
Share on other sites

A inceput si returul. Un mare Benvenuto-Gabriel trona in Curva Nord. Incepeam meciul intr-adevar cu el si cu Vieri in atac. Jucam cu Empoli si prima repriza n-am reusit sa le inscriem. In prima jumatate de ora oaspetii s-au cantonat in aparare dar in urmatorul sfert de ora au inceput sa intepe pe contraatac. Am mentinut initiativa dar scorul era 0-0. Loviturile de cap au abundat si Vieri si Batistuta intrecindu-se in aceste procedee insa fara succes. Incepem bine™ si repriza secunda, calare pe ei... Morfeo prinde un sut de zile mari cu stangul... nimic. Si in minutul 63 am din nou parte de o surpriza... un crack care am avut senzatia ca l-am auzit si eu de pe banca. Era peroneul lui Almeyda, piciorul drept. Vedeam negru in fata ochilor. Transferurile mele cele mai bune rupte in 2 etape timp de multe luni si un Cannavaro care juca din cand in cand. Mergeam mai departe... Zanetti IN. Am continuat sa atacam insa si sufeream pe stanga unde Di Natale isi facea numarul... Pana in ultimele douazeci de minute cuplul Bati-Bobo avea la activ doar o bara prin ultimul. In minutul 70 reusim de deblocam partida, actiune frumoasa C. Zanetti-Batistuta, ex jucatorul Romei centreaza pentru Vieri care inscrie de la doi pasi. Dupa cateva minute acelasi Vieri inscria si al doilea gol la o minge carambolata, ultima atingere in afara de a sa fiind a lui Okan. Berti, portarul oaspetilor avea sa-i faca un cadou frumos lui Vieri - golul de 3-0. Vieri avea sa incerce si al patrulea gol insa acesta a fost anulat - offside. Spectatorii se asteptau sa-l vada pe Batistuta - l-au revazut pe Vieri. Eu am vazut ce ma asteptam sa vad, un Batistuta trecut de perioada sa de glorie. Stiam deja, Capello nu mi l-ar fi dat altfel. Afara voi juca cu un singur atacant probabil, Bati nu-mi oferea mare incredere, a incercat mult - adevarat, reusite insa foarte putine. La speaker s-a anuntat la finalul meciului si ca Milanul a fost invins la Udine si eram pe primul loc solitari. Din nou.

Etapa a doua mergeam la Torino unde oaspete ne era echipa saraca a orasului. Okan devenise brusc titular fix datorita absentelor dureroase din lot. Cu el, cu Pasquale, cu Materazzi si Batistuta abordam aceasta dificila deplasare. Prima repriza a fost nula. Aproape ca nu au existat ocazii mari de nicio parte. Unica ocazie a primei repriza a fost a torinezilor ce au avut o bara prin Comotto urmata de reluarea pe langa a lui Magallanes. Noi zero. Recoba a pornit ca trequartista, s-a mutat pe stanga vazind ca nu e spatiu si apoi a terminat repriza tot in spatele varfurilor. In nicio pozitie n-a adus un minim de utilitate. A avut doar doua libere, ambele pe langa poarta lui Bucci. Vieri si Batistuta n-au existat nici ei. Torino cu un singur varf (Magallanes) a avut si ea dificultati asa ca 0-0 putea fi unicul rezultat dupa prima repriza. Insa aveam rabdare. Echipele mele intotdeauna au avut rabdare, mai devreme sau mai tarziu adversarul greseste, tu trebuie doar sa fii acolo pregatit sa prinzi ocazia (d)in zbor. Si iata ca ocazia a sosit. Minutul 3 al reprizei secunde. Un cadou practic. Pasa in spate a lui Fattori pentru portar, Bucci loveste balonul gresit si este interceptat de Recoba, acesta centreaza pentru un Vieri favorizat de o tentativa hilara de a respinge a lui Mezzano. Vieri inscrie cu poarta goala. Gazdele au cazut psihic si am dominat a doua repriza. Tot Recoba centreaza opt minute mai tarziu pentru Okan care profita si el de o gaura in apararea granata. Milanul castiga greu cu Modena (acasa, evident). Vestea buna venea de la Bergamo. Atalanta-Juventus 1-1.

Peste cateva zile jucam acasa cu Reggina. Meci de trei puncte neaparat. Ma ingrijora prezenta la centru a lui De Santis dar speram totusi sa nu dam ocazia sa isi faca eventualul numar. Batistuta si Vieri in fata. Cordoba aparator stanga, Okan C. Zanetti la mijloc. Cei care incep mai bine meciul sunt jucatorii oaspeti. Bonazzoli si Cozza il obliga pe Toldo la doua parade salvatoare. Un sut respins cu piciorul altul in zbor in dreapta. Dar in minutul 9 inscrie Vieri si meciul s-a schimbat. Existam doar noi pe teren dar din nou in minutul 28 inima mi s-a oprit. Vieri accidentat. Nu cunosteam entitatea accidentarii dar ca de obicei ma asteptam la ce-i mai rau. Sezonul pentru noi s-ar fi incheiat daca si Vieri ar fi ramas pe margine cateva luni. Doctorul nu stia ce sa-mi spuna asa ca mi-am indreptat atentia spre meci. L-am introdus pe Kallon. Jucatorul din Sierra Leone a inscris relativ rapind, la 10 minute de la intrarea pe teren. A profitat de o respingere scurta a portarului la un sut al lui Okan. Tot el peste patru minute inscria dintr-un penalty obtinut de celalalt turc. Posibil sa fi fost in afara careului. Pana la sfarsit avea sa se accidenteze si Emre. Nu ma incalzea deloc ca aveam cel mai bun atac din liga. Era egal cu zero atat timp cat imi cadeau oamenii pe capete. Si oricum la o adica as fi preferat sa avem cea mai buna aparare. Totusi profitind de infragerea Milanului la Perugia (ma bucura enorm ca nu am fost doar noi cei care am lasat cele trei puncte acolo) eram pe primul loc solitari. Juventus castigase acasa cu niste saraci. Din penalty.

Urma un nou meci in campionat, mult mai greu de data asta, afara la Verona. Chievo ne era gazda. Echipa de trista amintire. De trista amintire a fost si arbitrajul. Din nou. Parerea mea e ca am fost facuti. Din nou. A semanat foarte mult cu operatiunea Perugia. Fortat de accidentari am inceput cu Gamarra titular. Aveam mereu emotii cand juca frigiderul asta. Materazzi era pe banca dar doar pentru moralul echipei, de fapt el era rupt. Okan titular, Zanetti si Di Biagio la mijloc iar in atac Batistuta si Vieri. Sprijiniti de Recoba. Jucam ofensiv, stiam ca trebuie sa punem presiune altfel gazdele au calitatea necesara sa ne dea gol in schimb nu aveam calitatea necesara sa nu luam gol. Se mai juca si pe un teren ingrozitor. Meciul incepe. Okan gaseste spatii importante si Batistuta se lupta ca un leu (dar in minutul 3 rateaza o buna ocazie). Chievo nu reuseste sa gaseasca solutii pentru a-i depasi pe Zanetti-Di Biagio. Partida avea sa se schimbe insa in minutul 20, un sut fara pretentii al lui Della Morte ajunge in zona bratului lui Cannavaro. Centralul lasa meciul sa continue dar la un momentdat il observa pe asistent cum se dispera pe margine. Pick me, pick me... se duce la acesta... penalty. Din nou nervi, proteste... nimic de facut din nou. Penalty si galben Cannavaro. Corini inscrie. In minutul 33 Javier il impinge discret pe Pellissier si din nou penalty. Macar daca s-ar fi terminat aici... dar cretinul de Okan nu-si mai poate tempera nervii si primeste al doilea galben pentru proteste. 0-2 si un om in minus o ora. Imi era clar. Am facut prima inlocuire in minutul 60, Dalmat pentru Di Biagio. Nu mare diferenta, Vieri nu poate face nimic singur. Totusi in minutul 69 chiar daca intr-o zi negativa inscrie golul cu numarul 100 pentru el in tricoul negru-albastru. Insa nu se schimba nimic pana la final in afara de teren care arata ca o troaca de porci deja. La sfarsitul meciului Moratti avea sa declare E' difficile vincere in 10 contro 14. Ii impartaseam partial parerea desi furtul nu fusese atat de pe fata ca la meciul cu Perugia. Imi era in primul rand ciuda pe Okan. In 11 am fi putut termina minim egalii veronezilor. Milan facea 2-2 acasa cu Lazio, Juventus castiga. Pentru noi urma meciul cu Barcelona.

Trec din nou trei zile si jucam pe Camp Nou. Barcelona este condusa de Antic. Au si ei descultii lor - portarul Bonano, Reiziger, Gabri - dar pe langa echipa mea de adunati sunt o echipa stelara. Si asa se si comporta. Plecam infranti cu 0-3, Saviola, Cocu si Kluivert autorii golurilor. Recoba ia rosu. 100000 de mii de oameni au avut o seara excelenta asistind live la acest meci... poate vor avea si suporterii nostri in retur ocazia asta. Deocamdata plecam cu coada intre picioare. Nu avem fata de campioni Champions League, o stiu prea bine. Dar trebuie sa incercam.

23 februarie 2003. Jucam acasa cu Piacenza lui Hubner. O prima repriza deprimanta. Nu jucam deloc pe margini (Dalmat activ dar imprecis, Morfeo absent), central Di Biagio nu este in forma si se vede... doar Zanetti ce misca. C. Zanetti. Vieri si Batistuta la cutie. Doar o data reuseste cat de cat ceva argentinianul, un cap respins in extremis de Orlandoni. In rest putin sau nimic. Suntem fluierati copios. Se intampla apoi totul in 4 minute. Minutul 60 Dalmat suteaza de pe dreapta, Batistuta e pe traiectoria mingii si golul i se contabilizeaza lui. Sarbatorit cum se cuvine. Din nou adversarii cad psihic dupa prima repriza buna facuta si Vieri profita de doua greseli ale lui Lamachi si Cristante la primul gol si una a lui Gurenko la al doilea. 3-0. Il scot pe Bobo sa nu se intampla Doamne fereste ceva cu el si il introduc pe Kallon. Kallon reuseste doar sa iroseasca un penalty. Hubner inscrie ultimul gol, 3-1. Rezultat prea drastic pentru ce a existat pe teren dar nu ma deranja deloc. Juventus castiga. Milan va castiga la masa verde meciul de la Torino unde castigau deja cu 3-0 insa meciul a fost intrerupt. Se intampla si aici, nu doar in Argentina... suporterii granata furiosi deja pentru meciul din tur (0-6) nu au mai rezistat si in repriza secunda au incercat sa intre pe teren, au aruncat cu scaune... carabinierii au intervenit cu gaze, totul s-a mutat apoi in afara stadionului. Doar s-a mutat, n-a incetat.

Meciul retur cu Barcelona a fost greu insa am obtinut un punct binevenit. Kallon s-a accidentat si el in minutul 34 si Martins isi facea debutul in Champions League. Nu-mi faceam deloc griji, orice ar fi urma sa ne calificam cu siguranta. Batusem la Newcastle afara si pe Bayer acasa deci era totul ok. Urma insa un meci foarte greu prin definitie, pe Delle Alpi.

Nu aveam sa fac cele mai bune alegeri pentru meciul cu Juventus. Pentru prima oare poate in acest sezon intram cu Guly titular. Guly avea sa ma rasplateasca in minutul 4 al meciului cu un autogol. Eram cu mainile in cap. Toldo respinsese o lovitura libera a lui Nedved in nefericitul Guly care trecea si el prin careu. Insa oricum am fi pierdut probabil. Juventus ne-au fost superiori la toate capitolele, mai ales unde in conferinta de dinaintea meciului declarasem ca se va juca meciul: la mijloc. 3-0, un meci de care nu vreau sa-mi mai amintesc. Juventinii erau pe primul loc si acolo aveau sa termine si sezonul. Pentru Interul lui Moratti Delle Alpi ramanea tabu. Milanul facea 3-3 acasa cu Atalanta intr-o partida nebuna dar imi era clar ca nu ei erau adversarul de batut pentru campionat.

Etapa a saptea, deplasare la Bologna. Meciul incepe cu un minut de reculegere in memoria lui Emanuele Petri, politist ucis de teroristi pe trenul de Roma-Firenze. Avea sa fie o deplasare ce ne va lasa fara alti doi jucatori, Materazzi in minutul 5 iesind accidentat ca apoi Emre sa-l urmeze. Aveam sa inscriem primii prin Recoba. Libera. Total contra jocului. Aveam senzatia ca jucatorii mei de abia se tin pe picioare. Cu putin inainte de gol Toldo salvase in extremis un sut al lui Locatelli. Avem noroc dupa gol, Bologna ramane in 10. Nervo ia rosu pentru un fault la Emre. Minutul 19. Nu trec decat 3 minute si Cruz castiga un duel la cap cu Cannavaro si de la 16 metri suteaza perfect, e 1-1. Gresim in toate compartimentele si in continuare. Batistuta nu are mingi, Recoba ca sa primeasca mingi trebuie sa vina in spate. Il scot pe Gamarra in repriza a doua (intrat in minutul 5 pentru Materazzi) dar nu obtin plusul ofensiv. Tot jucatorii Bologniei ajung primii la minge. In minutul 47 Cruz il depaseste in viteza (scandalos !!) pe Cordoba si rateaza milimetric golul. Mai sunt sase minute si Recoba ne salveaza, Pagliuca respinge o minge la treizeci de metri iesind sa-l blocheze pe Batistuta si El Chino gaseste poarta goala. Castigam. Milan-Chievo 0-0 si Juventus castiga in minutul 84 la Udine. Acolo era una din marile mele sperante, speram ca gazdele sa nu stea si anul asta capra.

In Champions League jucam acasa cu Newcastle. Pericolul numarul unu desigur Shearer. Avea sa ne faca zile fripte englezul. Doua suturi cu dreptul, unul in minutul 42 de 1-0 si unul in minutul 49 de 2-1 aveau sa fie balansate de noi cu doua lovituri de cap. Prima Vieri in minutul 47 apoi cea decisiva, de 2-2 a lui Cordoba in minutul 62. Aveam sa joc si cartea Martins dar victoria nu avea sa vina. Desi nu ma asteptam calificarea se juca inca. Ingrijorator era si ca Vieri ii adresase lui LuaLua ofense cu tenta rasista ori stiam deja ca in Europa nu era de joaca cu asa ceva. Cu siguranta nu va juca, ramane de vazut cate etape va lua. Crespo probabil accidentat in continuare, Batistuta fara drept de joc, Kallon rupt... totul intr-un meci de care pe care.

Jucam in campionat cu Como. Gamarra, Okan, Coco titulari. Pe banca rula un serial horror: Guly, Vivas, Conceicao, Napolitano, Pasquale, Franchini. Avem putine emotii pana la golul de 1-0, cel al lui Batistusta din minutul 12. Apoi e doar o problema de timp. 2-0 Di Biagio, Vieri rateaza un penalty ce putea sa aduca scorul la 3-0. E doar o amanare, in repriza a doua acelasi Vieri inscrie de doua ori. 4-0. Juventus castiga si ea, Milan facea egal. Nu mai contau. Eram la trei puncte in spatele celor de la Juventus.

Urma meciul decisiv din Champions League. Aveam neaparata nevoie de victorie pentru a nu sta la mana nimanui (a Barcelonei adica). Martins cu o zi inaintea meciului de la Leverkusen declara Se il Mister vorra, ci saro. Abbiamo un solo risultato a disposizione. Dobbiamo vincere, per forza. Vero, caro ragazzo mio... per forza.

Si Martins mi-a rasplatit increderea acordata. Oba Oba avea sa fie omul meciului pe un BayArena in clocot. Nemtii miroseau sansa de a merge mai departe. Insa nigerianul inscria in minutul 36 golul de 1-0 iar apoi rezistam pana cand ne urcam in autocar. Atunci inscria si Emre si mergeam mai departe alaturi de Barcelona. O victorie mare obtinuta ca de atatea ori in conditii extrem de grele. Aveam sa declar la conferinta de presa - poate si din cauza emotiilor puternice - ca Abbiamo dimostrato di avere qualcosa sotto le gambe.

Meciul urmator avea insa sa ma edifice asupra fortei noastre efective. Udinese avea sa invinga intr-un meci in care daca noi am fi castigat am fi egalat Juventusul. In schimb urma sa pierdem si Juventus ce pierdea cu Milan ramanea la trei lungimi. Din nou probleme de efectiv, nici macar pe turci nu i-am avut la dispozitie. Daca n-ai nici turci sa bagi in teren atunci e clar ca lucrurile nu merg bine. Am jucat titulari cu Coco si Napolitano... ce oroare. Pe banca Moreau, Gamarra, Pasquale, Vivas, Conceicao, Guly, Martins si Gamarra. Il grande Inter di Cuper. Meciul in sine a fost si el unul tocmai bun de uitat. Jorgensen si Jankulovski pe laturile terenului nu ne-au dat pace, Pizarro pe centru m-a imbatranit. Muzzi-Iaquinta in atac periculosi. Prima repriza desi nu meritam terminam 0-0. A doua insa nu mai putem sa ne ascundem slabiciunile si Muzzi inscrie golul de 0-1 in minutul 48. Deviat sutul dar tot din poarta se numeste ca a scos mingea Toldo. Iaquinta avea sa bata cuiul de 0-2 in minutul 59. Cordoba cu un sfert de ora inainte de final imi dadea sperante insa aveam sa pierdem. O mare ocazie pierduta dar asta era situatia, cu Napolitano si Coco si o banca stelara asta ne era valoarea.

6 aprilie 2003. Inter-Roma. Imi doream mult victoria. Pentru ca jucam impotriva lui Capello, pentru ca urma meciul din Champions League (sortii imi scosesera in cale din nou Valencia ca si anul precedent). Pentru a mai avea sanse, pentru moral... pentru un milion de motive. Da, si pentru eram poreclit ironic omul derby. Parem sa avem viteza in primele minute. Recoba jucat varf retras (doar Vieri in fata, Crespo e pe banca dar doar cu numele, nu si-a revenit) are prima ocazie dupa o faza initiata tot de el. Capello se prinde repede ca Recoba este principalul pericol si in prima repriza nu mai misca. Nici el nici noi. Ajung chiar si trei jucatori sa-l atace cand se apropie de careu. In minutul 14 Toldo iar imi da emotii, cat pe ce sa fie surprins in afara portii de la 30 de metri. Era incredibil omul asta, nu invata din greseli de nicio culoare. Prima repriza se termina nedecis. Nimic nu anticipa ce avea sa se intample in a doua repriza. Un minut trece si vine golul lui Cassano. Sut intepat cu varful ce-l surprinde pe Toldo. Nu ne descurajam si avem o reactie de mare echipa. Dupa sapte minute vine egalarea: lansare Di Biagio pentru Vieri care castiga duelul fizic cu Aldair si inscrie golul sau cu numarul 24 in acest campionat. Isi egala recordul din Spania. Si am continuat sa atacam. Conceicao pe dreapta pentru Recoba inconjurat de Panucci, Aldair, Candela si Samuel care insa ii depaseste pe toti si inscrie. Magnific, cateodata pana si eu trebuia sa-mi scot palaria in fata unui asemenea gol/jucator. Emre avea sa inscrie golul de 3-1 dupa ce o minge centrata de Conceicao ii depasea pe diversi jucatori ai mei. Stadionul era in delir. Insa n-a durat mult. Un minut si Roma bate un corner, minge scurta, centrata apoi si din invalmaseala - Di Biagio trimite mingea in poarta. 3-2. Inca un minut si inca un gol, Montella zboara. Inca o data imi trece prin cap ca asemenea aparare desculta n-am avut nicaieri, poate nici in Argentina. Terminam meciul egal, 3-3 dupa ce Roma mai are inca o bara. Avem si noi una... incredibil. Sa iei 2 goluri intr-un minut... chiar trebuie sa fie culmea prostiei. Juventus este la 5 puncte si campionatul este inchis.

Trebuie sa ne revenim rapid din deziluzie pentru ca ora meciului cu Valencia sosise. Canizares, Ayala (imi curgeau ochii dupa el, degeaba il cerusem in fiecare pauza competitionala), Carboni, Albelda, Baraja, Vicente, Aimar, Carew, Aurelio, Angulo... aproape toti jucatori pe care i-am adus eu. Cate amintiri... aproape toate frumoase. Dar acum trebuia sa-mi conduc actualii jucatori spre victorie. Il aveam in fata pe Benitez, ex antrenorul Extremadurei. Ajunsese pe cai mari dupa cum ii prevedeam. Meciul in sine a fost extrem de tacticizat. Coco pornea titular dar l-am inlocuit cu Pasquale in minutul 31 din cauza unei alte accidentari. Salutara revenirea lui Crespo, desi nu total refacut era in primul 11. Cannavaro pe banca, si el nerefacut. Buruk pe banca, la fel. Celalalt turc in teren. Avea sa ia rosu ca si Albelda. Baraja revenea la Valencia dupa o suspendare. Suspendat era Pellegrino, acesta era inlocuit de Marchena. Toate amanunte. Aveam sa castigam cu 1-0, gol Vieri in minutul 14, gol cu capul - dupa o cursa a lui Emre pe stanga si o prelungire a lui Crespo - ce speram ca ne va duce mai departe. Cel mai mare pericol pentru noi l-a reprezentat Aimar prin vreo doua suturi greu de respins de catre Toldo. Cu 4 minute dupa timpul regulamentar inima avea sa-mi stea in loc, tot Aimar cadea in careu. Arbitru ducea mana la buzunar insa si... galben. Aveam doua daca nu trei rezultate la dispozitie in deplasarea de pe Mestalla.

Dupa un meci asa mare unul si mai mare. Inter-Milan. Acelasi aer de derby dar la sfarsit artificiile aveau sa fie rosu-negre. Milanul avea sa ne egaleze la puncte asteptind egalul Juventusului din ziua urmatoare, 2-2 la Bologna. Nu mai conta, si noi si ei ne concentram pe Champions. Cordoba avea sa-mi demonstreze inca o data (chiar nu mai era nevoie) cat de labil e primind un rosu pentru un fault de Serie C2, total gratuit asupra lui Serginho. Pasquale era titular, Zanetti avea dificila sarcina sa-l opresca pe Serginho. Ancelotti juca cu Inzaghi si Shevchenko si in spatele lor Rui Costa. Meciul a fost notabil poate pentru o fractura a septului nazal - Maldini - cauzata de Vieri. In rest lupta surda castigata de Milan cu 1-0 prin Pippo. 0-1 scorul final. Puteam sa luam mai multe daca tin bine minte...

Urma meciul de la Brescia. Brescia lui Mazzone nu mai pierduse de 16 etape. Incredibil. De la meciul tur cu noi nu mai pierdusera. Ma cruceam. Ma cruceam si cand ma uitam la banca de rezerve. Vieri si Crespo accidentati luau loc pe banca. Langa ei Adani, Sorondo - pentru prima data anul asta prindea primul 18 !!! -, Vivas (Vivas a doua sau a treia oara) si Okan. Si el accidentat. Mazzone si-ar fi incununat frumos cariera daca obtinea victoria, era meciul 700 pentru el ca antrenor in Serie A. Respectele mele. I-am strans cu caldura mana inainte de meci ca si la final. Jucam cu Gamarra si Materazzi centrali. Dalmat si Conceicao pe benzi. In atac Recoba si Batistuta. Jucam putin dar si prost. In minutul 34 Cristiano Zanetti aplica una din tehnicile Cordoba. Faulteaza apoi - in mod ce nu trebuia sub nicio forma tolerat - protesteaza vehement. Galben si rosu in aceeasi faza. Imi venea sa intru pe teren sa-l iau la bataie. Era felul lui de a se arata scandalizat probabil pentru ca a fost folosit mai putin sezonul asta. Ce idiot... Mazzone - vulpe batrana - scoate un fundas si introduce al doilea varf. Suferim in draci. Eu raspund cu un schimb Adani-Conceicao. Un aparator pentru un mijlocas ofensiv. Eeh... l-am surprins. Brescia are de toate. Gol anulat, ocazii prin Baggio, Seric si Toni. Nu are noroc insa. Ca asa-i in viata. Poti sa ai de toate, daca n-ai noroc... eu stiu cel mai bine. Noi rezistam. Emre e o fantoma, Dalmat foarte slab iar Batistuta cum zic italienii inguardabile. Adica groaznic, mai bine nu-l privesti. Il scot deci pe Batistuta si-l introduc pe Vieri. Partial accidentat, partial odihnit. Avem o ocazie, poate doua chiar prin Dalmat si Recoba. Apoi si Vieri o ia razna. Se ia la harta cu Bilica - brazilianul la casa caruia veneau constant carabinierii pentru a-i salva acestuia sotia din mainile nebunului si sunt ambii eliminati. Recoba e singurul care incearca. Suturi de la distanta, de aproape... toate pe langa. Si contrar a ce s-ar indica probabil la carte il scot tocmai pe el, singurul care mai incerca ceva. Il introduc pe Crespo. Spune-i inspiratie. Brescia trece pe langa gol prin Appiah, acesta are un sut devastant aparat ca prin minune de Toldone. Apoi in minutul 94 Crespo imi da dreptate, la o balbaiala colectiva - colectiva in sensul de a ambelor formatii - inscrie golul nesperat. Castigam si le stricam sirul brescianilor. Mazzone imi zambeste, aproape rade. A vazut multe mosul. Ne strangem in brate, un moment frumos, unul din putinele de care am avut parte in Italia. Milan pierde acasa cu Empoli. Ce mai conteaza...

Soseste si ziua returului cu Valencia. Mestalla ma primeste in continuare ca pe un erou. Apreciez, le fac semne repetate. Ii iubesc si eu. Din formatia Valenciei nu lipseste Aimar, un Aimar mai copt se pare si nici Juan Sanchez, gura mea de foc numarul unu in sezonul doi, sezonul marilor regrete, al finalei pierdute la penalty-uri cu Bayern. Cine stie, poate candva vor pati si ei la fel... ei si Heynckes impreuna, desigur.

Joc in formatie tip cu Materazzi si Gamarra in centru si Pasquale pe stanga. Nimeni nu ne poate sta in cale cu o asa aparare. Stiu asta din experienta. Incepe meciul. Avem nevoie de un egal sau o infrangere la un gol. Sper in prima. Victorie... am fost realist intotdeauna, nu pot spera. Minutul 5 si dupa cum imi invatasem echipa pe contraatac Vieri inscrie, sut cu stangul. Trebuie sa rezistam acum. Minutul 7. Aimar raspunde. Apararea mea avea un talent absolut incredibil de a se trezi cu chilotii in vine la un minut maxim doua dupa ce inscriam. Rar dezamageam. Rezistam, rezistam si iar rezistam. Dupa acel minut 5 nu am mai depasit jumatatea terenului practic. Vieri ia un galben. Il schimb, il cunosc deja, meciul trecut s-a luat la bataie complet gratuit, nu pot risca. Minutul 33 si-l inlocuiesc cu Recoba. Pauza. Discursul la pauza a fost simplu. Ne aparam in 11. Minutul 46 - Pasquale ia galben. Il inlocuiesc cu Adani. Din nou - nu pot risca sa fiu eliminat din cauza prostiei jucatorilor. Minutul 51, corner pentru Valencia. Baraja cu capul, stadionul erupe. Imi indemn jucatorii la calm, trebuie sa rezistam. Tragem de timp, ne tavalim, mingi degajate in tribuna... rezistam intreaga repriza. Din nou nu am depasit jumatatea terenului. Dar ce conteaza, jucam in semifinale. Cu materialul uman pe care-l am la dispozitie eu stiu cel mai bine, e o minune sa ajungem in semifinale. Avem nevoie de inca doua... sau ma rog, trei. Vom juca in semifinale cu Milan, se anunta un duel fantastic. Ai mei se bucura, Interul n-a mai castigat Champions League de peste 40 de ani si suntem la 2-3 pasi sa o facem. Eu nu ma bucur peste masura, sunt efectiv constient ca apararea va conta tot mai mult pe masura ce avansam si deja astazi zeita Fortuna ne-a ras cu gura pana la urechi.

Campionatul deja era la rubrica diverse. Conta doar sa ajungem pe o pozitie calficanta in Champions. Toata presa vuia si se faceau zeci si zeci de analize, se emiteau o multime de pareri referitoare la duelul orasului Milano. Milanul castigase un sfert nebun cu Ajax cu un gol decisiv al lui Pippo in prelungiri. 3-2. O nebunie. As fi iubit Ajaxul in semifinale, as fi considerat ca avem prima sansa. Insa asa balanta se inclina la un 55-45 pentru Milan in ochii mei. Dar in fotbal nu se stie niciodata. Eram considerati gazde prmul meci. Nu stiu de ce dar nu-mi placea.

Mai aveam doua meciuri pana la turul cu Milan. Primul cu Lazio. Amintiri de cosmar vis a vis de formatia celeste. Am inceput meciul cu Materazzi si Gamarra titulari, Crespo si Recoba la fel titulari. Pe banca Okan, Adani, Martins, Vivas, Franchini, Napolitano. Speram sa mai recuperez minim un jucator doi pana la meciul cu Milan. Ar fi fost ingrozitor ca aceasta sa fie banca de rezerve la un asemenea meci. Mai bine nu mai intram. Meciul cu Lazio nu a prezentat probleme in prima repriza. Doar cateva centrari pentru capul lui Corradi. Toldo n-a avut deloc de lucru. La noi doar Dalmat e din cand in cand periculos. Golul vine in minutul 42 dupa o libera batuta de Recoba, Crespo plonjeaza si inscrie in cadere. Frumos procedeu. In repriza a doua Lazio ne domina copios si pana la urma are o bara prin Stankovic. In minutul 77 vine si golul, libera Oddo si Cordoba este depasit de Inzaghi. Simone. 1-1. Nu ma preocupa. Roma-Milan 2-1, Juventus castiga si practic au deja titlul acontat. Ei sa fie sanatosi...

Atalanta la rand. Ultimul meci inainte de primul meci ce conta, cel cu Milan. Turul. Am odihnit diversi jucatori (nu extrem de multi pentru ca altfel nu aveam cu cine sa mai intru in teren). Formatia noastra oricum cuprindea nume sonore precum Pasquale, Vivas, Guly, Martins printre titulari. Pe parcurs l-am introdus si pe Franchini. Era un jucator atat de bun incat nici nu mai tin minte pe ce post juca. Oricum tin minte ca am jucat cu o pereche absolut inedita in atac - Martins si Morfeo. Ca si la Leverkusen Martins isi face datoria si in minutul 13 lansat de un calcai al lui Morfeo alearga precum o pantera, il face din corp pe portar si apoi... deja obisnuitele capriole cum le numesc italienii. Sariturile sale celebre. Gazdele acuza lovitura. E meci de care pe care pentru ei, sunt la retrogradare. Nu mai zic ca e si derby... rezistam o lunga perioada de timp. Gazdele reusesc totusi golul in minutul 71 dupa ce publicul deja primise vesti bune de pe celelalte terenuri. Chiar nu ma putea interesa mai putin personal de ce se intampla in meciul asta. Franchini - a jucat o repriza intreaga individul asta.

Si marea seara sosise. 7 mai 2003. Tot orasul era conectat la acest meci. Si o mare parte din mapamond cu siguranta. Meazza plin. Pe de-o parte Ancelotti aliniaza cea mai buna formatie cu Dida intre buturi; Costacurta, Nesta, Maldini, Kaladze in aparare; Gattuso, Brocchi, Rui Costa si Seedorf la mijloc; Shevchenko si Inzaghi in atac. De partea cealalta noi fara Vieri, Almeyda, C. Zanetti, Dalmat, Okan si altii. Deci in teren cu Toldo; Cordoba, Materazzi, Cannavaro; J. Zanetti, Conceiçao, Di Biagio, Emre, Coco ; Crespo si Recoba. Meciul incepe. Primele patru minute Milanul ne domina. Insa nu se intampla nimic. Ocaziile sunt pentru noi. In putine minute Crespo de doua ori si Recoba o data au sansa sa il invinga pe Dida, mai ales ultimul care de la putini pasi ar trebui sa-l depaseasca pe brazilian insa loveste foarte slab cu capul dupa o actiune spectaculoasa. Dupa cele doua saptamani de critica feroce dupa meciul de pe Mestalla aratam ca putem sa jucam si fotbal. Evident as prefera sa nu aratam nimic dar sa inscriem si nu invers. Toata formatia joaca bine si Milanul sufera. Doar Crespo pare din alt film dar sper sa-si revina. In aparare Cannavaro, Cordoba si Materazzi par niste zei. Aplica offside-ul la milimetru si nu trece nimic de ei. Milanul insa se reorganizeaza si restabileste echilibrul dar fara a avea ocazii. Coco tine bine la Brocchi - ajutat si de Emre. Gattuso nu misca nici el avand mereu aproape cuplul Di Biagio-Conceicao. Pe stanga Seedorf nu ne face nici el probleme. Prima repriza se incheie, 59% posesie Milan si 29 de minute de joc efectiv. Nicio schimbare la pauza. Ancelotti spera sa terminam benzina cat de curand, eu sper ca nu se va intampla lucrul asta evident. Rui Costa suteaza de doua ori de la distanta, Sheva are si el o ocazie, Toldo apara. S-au schimbat cartile pe masa si suntem cantonati in aparare. Sheva are ocazia sa inscrie dar paseaza la Inzaghi desi nu se impunea. Il scot pe Conceicao si il introduc pe Guly (stiu, ce oroare...) incercind sa limitez daunele. Il scot si pe Recoba care nu face deloc faza de aparare. Intra Kallon. Ancelotti raspunde cu Serginho si Redondo. Intra si Rivaldo ce-l inlocuieste pe Shevchenko. Eu il scot pe Coco pentru un proaspat Pasquale. Meciul se termina cu Milanul presind. E doar prima parte.

Avem putin timp sa respiram si din nou odihnesc jucatorii importanti in meciul cu Parma. Parma urmareste chiar o pozitie de Champions dar nu stiu daca au si forta sa ajunga acolo. Joaca Pasquale, Gamarra, Vivas, Conceicao, Guly, Dalmat iar in atac Kallon si Martins. Suntem cu capul la meciul de marti, evident. La mijloc conducem ostilitatile, Zanetti si Dalmat nu gresesc mai deloc in faza ofensiva iar defensiv sunt perfecti. Kallon si Martins totusi se sufoca intre jucatorii Parmei. Mutu si Adriano pentru emiliani ca de obicei in atac. In minutul 20 Adriano il domina fizic pe Cordoba si suteaza fulgerator in transversala. Suntem fluierati. Raspundem si avem doua ocazii uriase prin Martins. Frey respinge miraculos. Apoi tot Martins ii serveste lui Kallon golul pe tava. Il scot la pauza pe Guly si il trimit in teren la mijloc pe Javier. Joc cu el central in timp ce Dalmat si Conceicao sunt pe margini. Ratam ocazii dupa ocazii prin Cristiano Zanetti si Martins. In momentul lor cel mai slab Parma ne inscrie, gol confectionat de Adriano si inscris de Mutu. Se incheie. Milanul pierde deci am castigat un punct in lupta pentru locul 2.

Milano, 13 mai 2003. Avea sa fie ultimul meu mare meci. Inceputul sfarsitului dupa cum imi spusese Gonzalez. Dar nu stiam, speram, porneam doar de la 0-0. De ce n-as fi sperat ? Nu stiam daca sa ma bucur sau nu ca Dida se accidentase la un contact cu Kaladze in meciul lor din etapa precedenta, la Brescia. Va apara Abbiati. Il cunosteam de anul trecut, stiam ca poate sa prinda o zi mare oricind. Speram doar sa nu fie asta. Ancelotti intrebat despre acest episod raspundea: Sono sicuro che Abbiati fara bene. Dal punto di vista tattico siamo tranquilli. Abbiati aveva perso il posto da titolare a causa di un infortunio, ma comunque sono sempre rimasto soddisfatto sia di lui che di Dida.

San Siro era tutto esaurito. Ghinionistii fara bilet puteau vedea meciul pe Canale 5. Canal detinut de Berlusconi. Ca si altele. Ca o gramada de alte lucruri in Italia. Foaia de joc spunea

INTER (3-5-2): Toldo; Cordoba, Materazzi, Cannavaro; J. Zanetti, Conceiçao, Di Biagio, C. Zanetti, Emre; Recoba, Crespo. (Fontana, Vivas, Pasquale, Gamarra, Dalmat, Martins, Kallon).

MILAN (4-4-2): Abbiati; Costacurta, Nesta, Maldini, Kaladze; Gattuso, Pirlo, Rui Costa, Seedorf; Shevchenko, Inzaghi. (Fiori, Rivaldo, Tomasson, Roque Junior, Brocchi, Ambrosini, Serginho)

Din nou noi cu un car de probleme si Milanul in formatie aproape standard, excluzind absenta lui Dida. 2500000 euro incasari. Stadionul incepuse sa se umple de la pranz. 600 de jurnalisti acreditati, coregrafii fantastice, totul la superlativ. 30 de televiziuni. O lume intreaga era cu ochii atintiti.

Si incepe. Milanul e ordonat si periculos. Are grija in mod special de mijloc dar suntem noi cei care avem ocazia de debut. In minutul 12 Crespo suteaza din prima din afara careului dar sutul este blocat de Christian. In minutul 23 Shevchenko incearca sa-l surprinda pe Toldone sutind inspre bara opusa celei aparate de acesta. Mingea iese. Milan domina. Si se intampla tragedia. In minutul 46, la ultima faza a primei reprize Shevchenko intra in careu, Cordoba ii pune un picior in fata dar nu reuseste sa-l opreasca si numarul 7 advers reuseste sa inalte mingea din alunecare si sa-l depaseasca pe un Toldo ce iese cu un lob. Atat de tarziu, atat de tarziu... la ultima faza. Iar destinul. Imi sterg amaraciunea de pe fata si fac tot posibilul sa-i motivez pe ai mei. O sansa unica, bla bla, bla bla... Materazzi tot cu fata tampa se uita la mine. Iti trecea si cheful sa mai zici ceva. Recoba doar ca nu mesteca guma. Jucase ca o cizma. I-am si zis ca-l scot cum incepe repriza secunda, i-am dat instructiuni lui Martins ce trebuie sa joace. A inceput repriza secunda, i-am scos pe Recoba si Di Biagio si i-am introdus pe Martins si pe Dalmat. Suntem pe ei. In minutul 60 Christian ii ia fata si Crespo nu ajunge la o centrare a lui Zanetti. Urmeaza o jumatate de ora fantastica pentru noi, existam doar noi pe teren doar ca nu reusim sa materializam. Oricum e asediu. Emre are o libera in minutul 62... apara Abbiati. Conceicao la fel in minutul 71. Urmeaza trei cornere la rand. La al doilea Emre incearca cu un sut cu efect interior, Abbiati e de netrecut. In minutul 82 vine si golul, Maldini greseste si Martins il depaseste si-l invinge pe Abbiati. Inca un gol si suntem calificati. Si avem ocazia. In minutul 86 Abbiati iese providential in fata lui Kallon reusind sa devieze cu un genunchi mingea de 2-1. Cordoba are apoi ocazia vietii, Abbiati din nou magic. Doar doua minute de prelungiri si se fluiera. Jucatorii mei il inconjoara pe arbitru cerindu-i explicatii... eu am renuntat sa mai am pretentii de la arbitri. Suntem invinsi. Nu invinsi dar suntem afara din competitie. Ar fi fost a treia finala la rand pentru mine. Poate o meritam. Poate nu. Simteam doar tristete.

image11eo.jpg

La interviurile de dupa meci daca as fi putut nu as fi mers. Ma simteam sfarsit. Dar am facut-o din respect pentru toti, inclusiv pentru mine. Ancelotti avea sa declare Frumoasa partida, echilibrata. Am avut mai mult posesia mingii chiar daca Inter a verticalizat mai bine. Sunt fericit pentru calficare dar sunt deluzionat de cum a fost pierduta sansa de a face din acest derby o sarbatoare a fotbalului. Atat de mult vorbind doar despre concedierea mea si a lui Cuper s-a pierdut aceasta sansa. Acum sunt fericit eu si trist Cuper dar putea sa se intample invers. Inter nu ne-a facut cadou nimic, am fost noi capabili sa incoronam acest parcurs in Champions. Multe critici dar Inter e printre cele mai bune patru echipe din Europa iar celelalte, Manchester, Arsenal, Bayern, Barcelona sunt acasa uitinduse la tv. Daca am simtit teama la final ? Nu, doar multa tensiune. L-am inlocuit pe Rui Costa pentru ca Emre ne punea in dificultate. M-au abordat si pe mine, desigur: Am vazut un Inter bun, mai ales in a doua jumatate. In prima repriza a existat mult echilibru. Cred ca am avut mai multe ocazii de gol sau cel putin pe cele mai clare dar mingea trebuie sa intre. Am avut ocazii in final prin Kallon, Cordoba si Martins, pe baieti in vestiar i-am felicitat. Daca Crespo e nervos pentru ca a fost inlocuit ? Nimanui nu-i place sa fie inlocuit, intrebati-l pe el. Despre masacrul antrenorilor din presa ? Sunt riscuri ale meseriei. E destul de normal. Depinde de personalitatea fiecarui antrenor. Eu pot sa spun doar ca muncesc in fiecare zi cu onestitate si profesionalism dind tot ce am pentru Inter. Daca nu e de ajuns criticii au dreptul sa spuna ce gandesc. Daca l-as mai introduce pe Recoba de la inceput ? El e un jucator important, se poate intampla sa nu joace bine intr-o anumita partida. Azi i s-a intamplat. Revenind la meci... am avut marele ghinion de a lua gol la ultima faza din prima repriza. -5 si 13 mai doua mari deziluzii, va mai simtiti in stare sa luptati ?; Glumiti ? Eu sunt intotdeauna optimist, doi ani la rand am fost aproape de a castiga ceva important. Pentru a ajunge intr-o semifinala trebuie sa parcurgi un drum lung, desigur depinde de oameni sa judece. Sa vorbesti de merite intr-o semifinala asa echilibrata n-are sens, cred ca Inter a avut mai multe ocazii ca Milan dar daca nu inscrii ai gresit. Daca un antrenor valoreaza doar daca a castigat scudetto sau Champions ? Ce stiu e ca eu n-am facut asta. Dar cred intotdeauna in munca pe care-o depun.

Am reusit sa terminam pe doi in campionat, in cele doua etape care mai erau de jucat am castigat un meci si al doilea am facut egal conducind pana in minutul 90. Cum altfel... era imposibil sa ma consoleze cineva, dupa sezonul precedent pierdut la foto-finish in acest 2003 la Perugia un penalty inexistent si un gol cu mana in primele 35 de minute ne-au taiat picioarele. Abia pe urma au venit accidentarile, prostia lui Vieri si celelalte. Mai mult ca niciodata aveam nevoie de o vacanta. Ultimul meci pe care l-am vazut a fost finala italiana, Milan-Juventus. Un spectacol. Poate cel mai bun meci vazut de mine in ultimii 10 ani. Exculzind cateva in care am fost direct implicat desigur. Doi jucatori de sah care se anihileaza unul pe celalalt, mutare cu mutare, minut cu minut. Fantastic. M-am bucurat - fara s-o spun nimanui desigur - pentru Ancelotti. Pe Juventus prinsesem o ura... as fi directionat autocarul spre un rezervor de benzina si eu as fi sarit daca as fi putut.

Link to comment
Share on other sites

A urmat o mica vacanta. M-am despartit de Moratti fara a ne spune ceva special. Din atitudinea lui intelegeam ca ma vrea si sezonul urmator. Era ultimul meu an de contract dar nimeni nu a stat pe banca trei inceputuri de sezon. Poate nici doua sezoane. Aici a intervenit ruptura mea cu Gonzalez. Mi-a cerut sa plec. Mi-a spus textual: Am oferte bune pentru tine. Spania, Anglia, echipe de prima mana. Poti sa pleci acum ca un campion inca, poti sa pleci ca antrenorul care a jucat doua finale de Champions apoi a ratat la mustata titlul si inca o finala in urmatorii doi ani cu o formatie de rebuturi, de mercenari. Asculta-ma Hector, am experienta, nu face greseala asta. Deja ti-am zis sa nu vii aici si nu m-ai ascultat, fa-o macar acum. Asculta-ma, poti ori sa pleci acum ca un castigator sau vei fi dat afara intr-un moment prielnic pentru ei si neprielnic pentru tine. Atunci nu vei avea sansa sa pleci ca acum, pe val, ca omul care face. Atunci vei fi dat afara si vei fi omul care nu a reusit, diferenta e uriasa, asculta-ma Hector, iti vreau binele, nu banii au stat la baza relatiei noastre, niciodata. Insa nu l-am ascultat. Din nou. Mi-am fortat norocul. Aveam sa incep si al treilea sezon cu Inter, cu Moratti, pitigoii... toata adunatura.

Aveam in schimb sa ma despart de Gonzalez, acesta a luat ca pe un afront faptul ca nu i-am ascultat sfatul. Mi-am angajat un agent nou, Alejandro Camano. Era la ani lumina fata de Gonzalez, mi-am dat seama relativ repede. Dar raul fusese facut. Si am trecut din nou prin chinurile facerii - facerii formatiei - ; inca o data am avut ocazia sa observ incompetenta ce domnea la acest club. Adriano ce fusese impartit cu Parma a fost readus platind 20 de milioane de euro. Pe aceiasi bani a fost vandut Frey - tot la Parma. Practic Parma a castigat un super portar fara sa faca nimic. Inter a facut cinste. Apoi au fost aduse alte ciurucuri. Helveg, un rebut fara seaman de la Milan. Un Lamouchi de 31 de ani a sosit la pachet de la Parma, un pacco cum zic italienii, adica un jucator de care ceilalti sunt bucurosi sa scape iar prostii doar pentru ca sunt prosti nu-si dau seama cat gresesc cand il accepta. Karagounis - liber de contract. Brechet - fundas stanga de la Lyon. Slab, foarte slab. Mai mai ca era mai bun Pasquale. Pinilla, un varf chilian pe care interul il cumpara drept noul Salas. Avea sa faca cel mai bun sezon al sau la Chievo in intreaga cariera... asta era valoarea lui. Apropos de Chievo... Luciano a mai sosit la pachet. Alt jucator cu probleme legate de pasaport. Alt ciuruc. Zicu... un roman. Nici nu stiam cine era maimutoiul asta, m-am trezit cu el si cu niste interlopi care se dadeau drept agentii sai. Nici n-am vrut sa stau la masa cu ei, era mult sub demnitatea mea. Van der Meyde a fost adus cu surle si trambite... esec total. Un alt turc, Umit Davala... totul a culminat cu un negru atat de negru incat m-am si speriat cand l-am vazut, Khalilou Fadiga... pe asta il vazusera la un turneu final si ce au zis... ca arata ei cine detine miros fin, cine vede diamantul in tarana. Si l-au adus. N-a jucat in viata lui un minut pentru Inter. A fost cumparat si nici nu stiu daca a trecut vizita medicala. Am auzit ca nu, ca avea probleme cu inima. Incompetenta crasa, ceata lui Pitigoi™ lovea din nou. Au fost adusi doi jucatori mari si lati in toata campania de achizitii: Stankovic ce a venit de la Lazio si Julio Cruz pe care l-am cerut eu expres (ma rog, era al doilea an deja). Si Kily Gonzalez dar era prea tarziu si el poate trecut de perioada lui de aur, il cerusem prima oara acum doi ani ca si in anul precedent. La plecari... nenumarate. Conceicao, Di Biagio, Crespo pentru o suma frumusica (26 milioane de euro) la Chelsea, Vivas, Sorondo, Morfeo, Dalmat, Ventola si in capul listei Guly. Pe Guly, wingerul meu l-au vandut cu 85 de mii de euro. O adevarata afacere. Cu jucatori de genul asta am fost obligat sa joc si sa scot Interul din rahatul cel mai mare.

Exact dupa cum imi prorocise Gonzalez s-a intamplat. Dupa sase etape eram dat afara. Imi dadeam demisia, ma rog. Asa se spune. In conditiile in care dupa primele trei etape eram pe primul loc la egalitate cu Milan si Juventus cu 7 puncte. A urmat un egal afara la Udine - formatie dificila cu conditia sa nu fii Juventus - si o infrangere ce a durut, e adevarat - cu Milan. 1-3. Inca un egal afara la Brescia si eram concediat. Avea sa fie adus Zaccheroni. E usor sa ma pun in pielea mea si sa zic: nedrept. Insa e adevarat, o schimbare de antrenor aduce cu ea si o schimbare de atitudine si Interul a beneficiat din punctul asta de vedere. Zac avea sa conduca cu 3-0 contra celor de la Juventus pe Olimpico si sa castige cu 3-1. Un rezultat la care recunosc eu nici in vis n-as fi indraznit. E drept pe de alta parte si ca a fost doar un foc de paie si Interul sau avea sa termine pe 4 cu 59 de puncte, doar cu unul mai mult decat Parma si cu nici mai mult nici mai putin de 23 de puncte in minus fata de Milan, campioana anul acela. Pana si la locul 3 distanta era abisala, 10 puncte. Cu siguranta as fi obtinut mai mult. Sa nu mai vorbesc de pedigree-ul meu european. Dar e acqua passata...

Mi-am luat tot anul liber ca sa zic asa. Simteam ca macar atat merit. Demis pentru prima oara in cariera... avocatii lui Moratti au incercat sa ajungem la un numitor comun in ce priveste indemnizatia pentru a-mi desface contractul insa cifra oferita era mult prea mica. Jignitoare as zice chiar. Pentru el oricum nu era o noutate sa plateasca mai multi antrenori deodata, imi amintesc de o perioada in care avea pe registrul de plati si 4-5 antrenori principali in acelasi an. Unul dintre ei fiind Benitez. Deci se intamplase deja, se intampla si in continuare se va mai intampla. Maldive, Caraibe, Hawai. Safari... mi-am rasfatat intreaga familie. Argentina vreo luna, Palma de Mallorca restul sezonului. Si eu si familia mea o meritam cu prisosinta. Si urmatorul inceput de sezon tot fara echipa l-am inceput. Nu aveam nicio graba si sincer nici echipele nu se inghesuiau sa ma caute. Inca o data absenta lui Gonzalez se facea simtita. Oricum... aveam 50 de ani, fara griji si cu multi bani.

Link to comment
Share on other sites

Insa fotbalul imi lipsea, nu puteam sa neg. Am inceput sa-l intreb pe agentul meu ce oferte au sosit pentru mine. Numai mizerii. Ma gandeam eu ca si-a bagat coada si Moratti, ca a pus unele roti in miscare dar nici chiar asa. In mod sigur si incompetentul de agent avea vina sa. Gonzalez ar fi avut macar un dosar doua de oferte. Asta... prostii. Locuiam permanent deja in Palma la resedinta noastra din Europa - cumparata imediat ce mi-am terminat contractul cu acestia - si-mi amintesc si acum... eram seara pe veranda unde fi-mea imi vorbea de nu stiu ce curs vrea sa faca, eu dadeam din cap absent... si la un momentdat o masina mare, neagra - o adevarata limuzina (nu in sensul american al cuvantului ci masina-amiral) - a oprit in fata casei. Usa soferului s-a deschis, acesta a coborat si a deschis usa din dreapta spate. Am vazut printre barele de metal cum a coborat o persoana corpolenta, intre varsta a doua si a treia. Cu ochelari negri, la costum... ce sa mai, desprins dintr-un film cu gangsteri parca. S-a apropiat de interfon si a ramas acolo. M-am apropiat de poarta si de acesta si m-a intrebat: Se poate ?; - Sigur am raspuns si am activat deschiderea portii. Nu ma cunoasteti poate, nu am avut placerea sa va avem pe insula noastra in ultimii ani dar eu va cunosc bine si sunt un mare admirator al dumneavoastra. Sunt presedintele Mallorcai, la cateva zile dupa plecarea dumneavoastra la Valencia am preluat clubul. Sunt intr-o situatie disperata... v-as putea explica mai bine daca m-ati invita la o cafea daca sunteti amabil.

In parole povere acesta mi-a spus ca Mallorca se afla intr-o situatie extrem de proasta in clasament, penultima - pe locul 19 si virtual retrogradata desi mai sunt multe etape si ca indiferent daca voi reusi sau nu ar dori ca eu sa incerc minunea, sa salvez echipa. Am acceptat pe loc, mi se parea un fel de datorie civica aproape. Orasul ma primise intotdeauna cu bratele deschise, localnicii imi zambeau, ma salutau si ma faceau sa ma simt bine de fiecare data cand ii intalneam... eu nu aveam niciun angajament in momentul respectiv deci de ce nu... n-am intrebat nimic de echipa, finante... nimic. Locul 19 dupa etapa 9. Imi ajungea. Agentul meu a aflat prin mail ca am semnat si tot atunci a aflat si ca nu mai doresc sa am parte de serviciile sale excelente. Adios deci.

Si am intrat in paine, mai aveam 27 de etape de foc si o noua provocare ma astepta. M-am uitat peste clasament intai. Stiam accidental si pana sa am intalnirea cu presedintele cel burtos ca Mallorca o duce prost dar nu stiam cat de prost. 5 puncte in 9 etape. Ca si ultima clasata, Numancia. Da, extrem de prost. Practic trebuia sa ne dublam numarul de puncte si tot nu am fi fost pe loc neretrogradabil. Barcelona 23 de puncte, Sevilla 17, Real 16, Zaragoza 16, Levante 16. Cine mai sunt si Levante astia ? m-am intrebat. Research... unii. Antrenati de un neamt, Bernd Schuster. Imi amintesc cand eram si eu asa sus cu Mallorca in primii mei ani in Europa... Acum insa aveam o sarcina grea, extrem de grea. Bani pe sponci, lot de doi lei, achizitii mari nu se vor face nici dupa tur - stiam deja. M-am uitat peste lista venitilor de la inceputul sezonului: portarul Westerveld de la Sociedad, Patrick Muller - Lyon (fundas), Tuni - Salamanca (varf), Marcos Vales - Sevilla (mijlocas), Luis Garcia - Murcia (varf), Farinos... ohoho... pe cine avem... Jorge Lopez - Valencia (mijlocas), Alberto - Murcia (portar), Arango, mijlocas - Puebla (echipa mexicana) si Ballesteros - Villarreal (fundas). Au mai fost promovati de la echipa de tineret Xisco (fundas) si Moya (portar). Iar plecari... Arnold Bruggink, Gonzalo Colsa, Samuel Eto'o la Barcelona, Leo Franco la Atletico, Lussenhoff, Stankovic... asa se explica, numai nume. Plus altii ce au fost cedati. Nu-i de mirare ca s-a ajuns in situatia asta. Asta e, munca pe branci.

Mi-am cunoscut echipa. Impactul a fost socant - toti ca o adunatura de muieri, inghesuiti, cu capul in pamant, parca si lor le era rusine; vai de capul lor... doar ca nu erau si plansi in rest... - si le-am tinut primul (scurt) discurs: Daca nu toti majoritatea ma cunoasteti. Cu putini, foarte putini dintre voi am mai lucrat chiar in precedentul meu mandat aici. Au fost zile frumoase pentru mine si oras acelea. Nu stiu daca zile atat de frumoase si performante atat de bune vor fi posibile in timpul pe care il vom petrece. Insa eu sunt un profesionist, muncesc, ma dedic cauzei si nu renunt niciodata. Nu o sa va cer luna de pe cer. Nu o sa va cer sa va transformati in Ronaldinho, Nesta, Puyol si tot asa. Va cer doua lucruri doar: seriozitate si dedicatie. Si multa munca. Cu astea putem sa ne salvam. Altfel nu. Ce spuneti ? Hau, miau... mai nimic. Expresia de ciuperci plouate li se potrivea perfect. Mi-am facut in scurt timp o impresie asupra lotului, asupra probabililor titulari si asupra rezervelor. Aveam sa ma bazez in special pe Westerveld in poarta iar ca rezerva Moya (20 de ani, promovat de la tineret), pe fundasii Cortes, Serrano, Ballesteros si Ramis (20 de ani, promovat de la tineret si el) la mijloc pe Tuni, Farinos, Pereyra (argentinian ca si mine), Campano, Jorge Lopez iar in atac pe Luis Garcia si Arango. Si pe Delibasic cand va reveni dupa accidentare. Trebuie sa iasa ceva.

Primele doua etape am obtinut rezultate bune. Un 1-1 afara la Sevilla (locul 4) si un 1-1 acasa cu Atletico (locul 8). Mare ghinion, Colsa - fostul jucator al Mallorcai vandut tocmai catre Atletico ne-a inscris golul egalarii cu cateva minute inainte de final. Doua rezultate bune insa Numancia reusise o victorie si eram pe 20. Ultimii. In etapa urmatoare jucam afara la Zaragoza, locul 9. Am obtinut prima victorie, cresteau sperantele. Cristalizasem deja primul 11: Westerveld - Cortes, Ballesteros Ramis Poli - Jorge Lopez Pereyra Farinos Arango - Luis Garcia si Perera. Ultimul avea sa iasa din schema cat de curand posibil. Etapa consuma si primul El Clasico al sezonului, Barcelona macelarea Realul. 3-0.

In trei etapa reusisem sa fac tot atatea puncte cate fusesera stranse in primele 9. Ma bucuram dar eram rezervat, materialul uman era slab. Nici macar eu nu eram sigur ca ne vom salva. Urma etapa 13. Era un meci special din mai multe puncte de vedere. Jucam pe Mestalla contra fostei mele formatii si intalneam o figura extrem de cunoscuta, Ranieri. Claudio era si el la a doua descalecare la Valencia dupa ce in precedentul mandat imi lasase chiar mie postul. Lucrurile ii mergeau binisor, era pe pozitia a cincea. Presiunea era si nu era pe umerii sai, tocmai castigase doua meciuri consecutive si intalnea ultima clasata. E drept, in precedentele 10 etape dinaintea acestora nu se intalnise cu victoria. Ultimele rezultate insa (2-0 cu Malaga si o victorie cu 2-1 in Champions impotriva celor de la Anderlecht - care coroborata cu egalul Interului in fata celor de la Werder ii conferea o buna sansa de a merge mai departe avind nevoie doar sa bata Bremenul cu 1-0 sau la diferenta de doua goluri) - il faceau cu siguranta sa priveasca mai increzator decat mine meciul.

Sortii nu imi erau favorabili nici ca statistica. In ultimele 17 incercari de a invinge Valencia Mallorca esuase de fiecare data. Ma bucurau absentele din tabara lor (Ayala si Marchena ca si Vicente, Aimar nu era clar daca va juca sau nu) dar oricum lotul lor era de 5 ori mai valoros decat al nostru. Aveam sa pierdem. 2-0 scorul final, Baraja unul din marcatori. Nu putea sa ma bucure decat atitudinea alor mei care nu facusera un meci tocmai rau si revenirea atacantului Delibasic. Si campionatul a continuat cu poate unul din cele mai importante ale intregului sezon, meci esential dupa mine: Mallorca-Numancia. Dupa ce atatia ani ma luptasem la varf acum eram la primul meu duel al codaselor. Si ce duel. In minutul 79 oaspetii ne conduceau cu 2-0. Son Moix-ul era dezolant iar eu racneam ca un disperat pe margine neputind accepta o asemenea umilinta. Nu stiu cum s-au miscat rotile cosmice cert e ca in 7 minute am castigat meciul, doua goluri ale lui Luis Garcia in minutele 82 si 87 si primul, al lui Delibasic. Eram in al noualea cer. O infrangere in fata ultimei clasate ne-ar fi adus cu moralul pe minus. Sa nu mai zic de clasament. Asa insa sperantele erau mari. Ajungeam cu aceasta victorie pe locul 18. Ultimul retrogradant.

Pierdeam urmatoarea etapa, 2-1 ne invingeau cei de la Espanyol acasa la ei. Jucau bine (erau pe 3) si aveau si un negru in poarta exceptional. Zbura din bara in bara. Kameni il chema parca. Incredibili negrii astia. Ce inseamna sa te alerge leul cand esti mic si sa te cocoti toata ziua prin bananieri dupa hrana...

Imi era clar pe cine trebuie sa bagam la apa. Pe Numancia si pe Albacete sigur. Numancia erau sub noi , Albacete peste noi in clasament. Mai trebuia sa bagam o echipa la apa dar nu imi era clar care, se puteau intampla multe. Etapa urmatoare piedeam acasa cu Osasuna, echipa si ea buna, locul 9. 1-2. Pierdusem un meci dar castigasem un portar, tinerelul Moya imi aparase bine si intentionam sa-l pastrez in poarta, Westerveld nu avea nimic special. Etapa urmatoare am incasat-o rau de tot. A fost primul meci care mi-a aratat adevaratele limite ale jucatorilor mei. 0-4 pe San Mames, bascii inca o data imi faceau mari probleme. Echipa frumoasa cu Aranzubia in poarta, Iraola, Luis Prieto, Murillo, Del Horno, Orbaiz, Gurpegui, Yeste (care ne-a dat doua boabe), Etxeberria, Ezquerro, Urzaiz... toti antrenati de Valverde. Eram preocupat. Trei infrangeri consecutive si nu reuseam sa iesim deloc din mocirla. Ajunsesem sa dorm cu clasamentul si cu programarea meciurilor sub perna. Seara de seara le studiam. Le luam si cu mine la toaleta cand ma trezeam noaptea. Cum astea sunt momentele cele mai inspirate intr-o noapte mi-au picat ochii asupra celor de la Levante. Aflati pe 5 cand am preluat eu echipa in etapa a zecea acum - dupa 7 etape - acestia erau in cadere libera. Erau pe 14. La 8 puncte de noi. Aveam sa-mi amintesc de noaptea asta dupa sfarsitul sezonului...

Tot noaptea studiam lista posibilelor achizitii. A doua zi ma duceam la presedinte si acesta imi zicea invariabil nu avem bani, sa caut altceva. Si nu ceream mari valori. Pauza de minimercato se apropia cu pasi repezi si dupa ce am facut o cautare complexiva m-am infiintat intr-o dimineata in biroul acestuia spunindu-i: Am nevoie de urmatorii jucatori altfel cu parere de rau drumurile noastre se despart aici. Fara ei Mallorca va juca la anul in Segunda. Cu ei si tot nu garantez ca ramanem dar fara ei cu siguranta Mallorca pica. S-a uitat pe lista mea si mi-a zis: Vom vedea ce putem face. O sa te informez. Pana sa ma informeze el am mai venit cu unul, gasisem un japonez obscur care cu siguranta mai rau decat atacantul cu care jucasem primele trei etape nu putea sa joace. Probabil ca sa nu vin si cu altii pana ma anunta el am fost informat oficial ca deja de a doua zi au inceput negocierile cu toti: Bernardo Romeo, argentinian (era obligatoriu sa mai aduc minim un argentinian, in plus acesta avea si valoare, un atacant pe care te puteai baza) de la Hamburg, Gonzalo de los Santos a carui disponibilitate o obtinusem prin cunostintele pe care le mai aveam la Valencia - acesta a venit imprumut - ; Mark Iuliano de la Juventus, un aparator puternic si dur in acelasi timp - de el am aflat tragind cateva sforicele in Italia, deja la o varsta avansata (31 de ani) acesta nu mai facea parte din planurile Juventusului insa noua ne putea da o mana de ajutor - Okubo - atacantul cu ochi oblici de care aflasem mai mult sau mai putin accidental si ultimul pe lista Felipe Melo de la Gremio Porto Alegre. Am reusit sa-i obtinem pe toti pana la urma insa a trebuit sa fac doua sacrificii. Primul neimportant, aparatorul elvetian Patrick Müller a fost cedat la Basel iar al doilea important insa aveam incredere ca o s-o scot la capat si fara acesta. Delibasic mai ramanea cateva zile urmind sa plece la Benfica.

Intariti in opinia mea am continuat campionatul in speranta unor rezultate mai bune si cat mai rapide. Am facut un meci bun acasa cu Deportivo insa am terminat 2-2 si nu ne-am ales decat cu un punct. Pentru Deportivo ca un facut a inscris Luque, pustiul fitos si lenes din primul meu mandat la Mallorca. Acesta isi facuse practic un obicei sa incerce sa-mi demonstreze ca e mare scula. Ne-a dat doua goluri de data asta. Pentru noi au inscris Luis Garcia si Okubo. Luis Garcia imi era clar deja ca era omul care ne va salva daca se va intampla aceasta minune, era cel mai valoros om al meu si nu avea secrete cu golul. A mai debutat in meciul acesta si De los Santos. Am fost multumit de el. Meciul urmator am pierdut. 0-2 afara la Betis. Romeo a debutat dar nu s-a vazut aportul ofensiv la care ma asteptam din partea sa. Asa incheiam turul practic. Eram in continuare pe 19 si salvarea era departe, la 6 puncte in conditiile in care noi si Numancia aveam 14. Ce sa mai, din etapa 15 pana in etapa 26 insclusiv aveam sa ramanem pe aceasta pozitie infama.

Prima etapa din retur aveam meci infernal pe Bernabeu. Realul Cu Casillas in poarta, Salgado Helguera Samuel Carlos in defensiva, Gravesen Beckham Zidane Figo la mijloc si in atac cu Raul si Ronaldo. Pe banca o gramada de alte vedete, Guti, Owen, Solari etc. Oricum totul palea in fata duelului pe care ziarele il construisera intre mine si Dintos. Eu eram insa preocupat de alte lucruri nu de astfel de mici orgolii. N-aveam nimic sa-i arat acestuia, eventual el mie. Dar nici asta nu s-a intamplat, nu a miscat tot meciul. A fost unul dintre cele mai bune meciuri din acel sezon pentru noi. Am stat foarte bine in teren intreaga prima repriza. Cap de porc a reusit sa inscrie primul dintr-un penalty usor acordat. Jucam pe Bernabeu, se practica si acolo. Personal imi era frica la fiecare interventie a lui Iuliano, acesta in meciul sau de debut era obisnuit sa intre ca in Italia (ca la Juventus mai exact), adica la rupere la orice balon fara a avea minima teama ca va pati ceva (decat daca evident la centru s-ar fi aflat Collina). Deci baiatul intra, nu glumea. Degeaba zbieram eu la el sa-l calmez, degeaba i-am tinut o prelegere la pauza - unde am intrat egalii Realului reusind sa inscriem un gol prin fundasul Campano - in minutul 64 acesta era eliminat. Al doilea galben. Simteam ca se prabuseste cerul pe mine, eram in pragul unui rezultat mare, un rezultat de moral si dobitocul... evident Realul s-a desprins si cu goluri in minutele 79 - corner, Samuel nu iarta apararea noastra visatoare dar oricum comparabila cu cea a Interului - si 90 si ceva... 3-1. Luxemburgo avea sa declare aratind faptul ca e un cretin ca nu se astepta la un meci asa greu. Un bou.

Etapa urmatoare am castigat. 3-1 acasa cu Getafe. Luis Garcia doua si Arango un gol. Trei puncte importante. O victorie mare, aveam nevoie de puncte ca de aer. Apoi am intalnit o echipa sarmana ca si noi, Malaga. Pe La Rosaleda avea sa fie un meci deloc placut ochiului obisnuit cu efervescenta fotbalului spaniol incheiat cu un 0-0 ce nu spunea prea multe. Al doilea varf deja de etape bune era Okubo, japonezul de la Cerezo Osaka. Urma un alt meci extrem de important pentru noi, cel cu Albacete. Jucam acasa si victoria era necesara ca aerul. Albacete erau pe 16 si prinsesera sperante ca vor ramane in Primera. Evident daca asta s-ar fi intamplat noi cu siguranta nu am fi avut soarta respectiva. Era un meci de care pe care. Am terminat ca si in meciul cu Numancia prima repriza condusi, pierdeam 0-1. Am avut puterea insa sa revenim in a doua repriza prin Tuni si Luis Garcia. 3 puncte de aur si 7 lungimi recuperate in ultimele trei etape. Eram practic acolo, la gramada cu mai multi, mai in spate dar departe de Numancia care saracii erau tot la 14 puncte. Noi 21, Santander 21, Albacete 23, Malaga 25, Levante, Getafe si Sociedad 26. A urmat meciul cu Barcelona pe Nou Camp. Am pierdut, greu dar am pierdut. 2-0 au castigat gazdele si a inscris si Eto'o. Anul trecut marca pentru Mallorca, anul asta impotriva. Era un atacant magnific, se vedea cu ochiul liber si traiectoria sa era absolut normala. La noi a debutat Felipe Melo, brazilianul se vedea ca are calitate dar era oarecum un diamant neslefuit. Momentele bune cu intrarile sau deciziile haotice se succedau rapid la acesta. Avea insa potential, imi era clar. Altfel nu l-as fi adus. Un meci excelent a facut in seara respectiva Ronaldinho, brazilianul pe care am avut sansa sa-l aduc la Inter dar Moratti cu fetisul sau (probabil si ceata lui Pitigoi™ a avut ceva de-a face) mi-a negat aceasta ocazie. Cadeam pe 19, Numancia castiga si ea dupa o eternitate la Albacete, Levante isi continua coborarea si se anunta o lupta extrem de animata.

Urma chiar meciul cu Levante si inca o data eram pusi in fata unui care pe care. Am condus pana in minutul 64 prin Luis Garcia insa aveam sa fim egalati si chiar infranti in minutul 81. O dura lovitura. Noi ramaneam pe loc in timp ce acestia faceau un pas spre locul unde parea sa le fie locul, jumatatea superioara a clasamentului.

O alta infrangere a urmat, cu Villarreal afara de data asta. Submarinul naviga la suprafata si avea multi jucatori de clasa: portarul Reina, Cazorla, Senna, Riquelme, Sorin, Forlan si altii. Aveau sa termine etapa pe locul 3. Decisiva pentru infrangere poate a fost accidentarea lui Mark, fundasul nostru cotonogar s-a accidentat cand conduceam cu 1-0 in minutul 32. In minutul 62 eram egalati iar in minutul 83 cu un gol al lui Forlan eram infranti. Urma din nou un meci extrem de important din care trebuia sa iesim de preferabil cu toate cele trei puncte. Cel cu Sociedad. Jucam acasa evident. Evident pentru ca altfel pretentiile de care vorbesc nu s-ar fi justificat date fiind conditiile. Am castigat un meci nebun, un meci cu 5 goluri. A fost un meci excelent al lui Romeo, meciul descatusarii practic. Doua goluri - inclusiv cel al victoriei - si castigam. Eram la patru puncte de salvare.

A urmat insa un nou dus rece. Pe Sardinero, teren de care-mi era groaza si cand antrenam Valencia d-apai Mallorca aveam sa fim condusi cu 2-0 inca din minutul 4. Primul gol nici nu l-am vazut, ma indreptam spre banca dupa primele indicatii cand a picat napasta. Avea sa se termine 3-0 pentru gazde. Santander erau jos dar ceva imi spunea ca nu vor fi ei cei retrogradati. Salvarea se indeparta vazind cu ochii. Eram la 7 puncte de ea. Lucrurile aveau sa mearga inspre si mai rau. Ne vizita Sevilla si resimteam lipsa niponului, acesta era accidentat. Avea sa fie un meci nefast, accidentare Felipe Melo in minutul 36 apoi de los Santos avea sa-mi insele si el increderea. Ultimul minut al primei reprize, fault in careu, al doilea galben - rosu implicit - si penalty. Baptista isi punea mingea pe punctul cu var si inscria. In ciuda eforturilor n-am mai putut indrepta nimic. 0-1 scorul final. Ingrozitor, urma etapa 30 (doar noua etape pana la final) si locul 17, cel care insemna colacul de salvare era la nici mai mult nici mai putin de 10 puncte. Levante, Racing, Malaga si Osasuna... toate aveau 34 de puncte in timp ce noi aveam 24. Noi si cu Albacete. Numancia 20. A fost momentul in care nu am mai crezut in salvare, ne astepta un program greu, accidentari aveam destule... moral nu... nimic nu parea in favoarea noastra. Si aveam sa ma conving de toate acestea in meciul urmator: 0-4 cu Atletico. Intreg Vicente Calderon a fost martorul neputintei noastre. Am rezistat cat de cat bine aproape o ora timp in care gazdele au inscris un singur gol. Apoi Ballesteros avea sa ia rosu. Penalty batut de Torres si 2-0. Inca un sfert de ora si dobitocul de Iuliano avea sa ia si el - inca o data - al doilea galben, al doilea rosu de cand venise. Una vera e propria testa di cazzo... gazdele ne-au mai inscris doua in ultimele cinci minute si cu aceasta ultima lovitura aplicata asupra-mi (doi fundasi centrali suspendati minim o etapa, poate chiar doua) aveam sa declar presei internationale We're going to have to find a way to go down with dignity. Mai erau 8 etape. 10 puncte diferenta fata de salvare. Eram resemnat.

Etapa urmatoare am incasat-o din nou. Cu cei doi fundasi lipsa, cu Romeo accidentat si un Okubo nerefacut am pierdut 0-2 cu Zaragoza. Son Moix era resemnat si el, spectatorii veneau din ce in ce mai putini. Zilele de glorie erau apuse. Pana si Numancia castigase etapa asta si erau la doar un punct de noi. Meciul urmator aveam sa facem o mica surpriza, un 0-0 acasa cu Valencia. Nu am mai avut ocazia sa ma intalnesc cu Claudio pentru simplul motiv ca acesta fusese demis. Aveam sa invat in scurt timp - si mai ales sa invat din ce in ce mai bine - ca acesta e durul destin al antrenorilor.

Eram in rahat pana la gat insa ceva ma facea sa nu renunt, o incredere oarba nu stiu in ce pentru ca destinul de foarte putine ori a fost de partea mea. Am convocat adunarea desi deja imi era sila de fetele lor de vite in drumul spre abator. Le-am cerut ce am declarat si presei. Sa cadem cu demintate, sa nu ne lasam calcati in picioare. Sa luptam. M-am agitat, am vorbit, am tipat, am gesticulat. Naiba stie cum m-am mai exprimat insa ideea era simpla: urmatorul meci, cel din deplasare cu Numancia avea sa fie l'ultima spiaggia. Ultima noastra sansa. Daca nu castigam era clar.

A sosit seara unui nou duel intre codase. Locul 19 infrunta locul 20. Dupa prima repriza era 0-0. Jucam cu Iuliano, Farinos, de los Santos, Luis Garcia si un pusti de la tineret - Casadesus. Era al doilea sau meci in Primera, mai prinsese cateva minute in meciul precedent. Avea 19 ani, ce pretentii sa am de la el. Eram obligat totusi de lipsa atacantilor din lot. Aveam sa ma consider inspirat pentru ca pustiul avea sa inscrie primul gol al partidei in minutul 55. Iuliano inscria si el trei minute mai tarziu si aveam sa castigam meciul cu 2-1. Gazdele erau practic retrogradate. Noi ne mai zbateam inca.

Din nou mi-a atras atentia caderea celor de la Levante. Erau urmatorii in fata noastra. Cu 35 de puncte pe locul 17. Daca noi i-am fi prins din urma printr-o minune i-am fi trimis in Segunda. Parea imposibil totusi. Insa trebuia incercat, luptat pana in ultima secunda.

Urmatoarea etapa jucam acasa cu Espanyol. Imi era groaza de Kameni. Nu ca restul jucatorilor oaspetilor ar fi fost de neglijat. Am terminat prima repriza cu un 0-1 ce nu ne dadea mari sperante. La pauza am facut din nou spectacol, am tipat, gesticulat.... orice sa-i trezesc in simtiri. Nu sunt sigur ca a avut mare efect insa in minutul 51 am inscris golul egalarii. Norocul s-a numit Lopo, unul dintre fundasii Espanyol-ului care a luat rosu. Fault cretin, fara sens. Dintr-acelea de care vazusem atatea in Italia pe cand antrenam Interul. A fost sansa noastra si am profitat de ea. I-am strunit de pe margine si in minutul 81 aveam 3-1. Am avut inspiratia sa-l bag pe Arango si acesta la cinci minute de la intrare inscria golul de 2-1. 3-1, 3-2. Sfasitul meciului si speram. Numancia si Albacete retrogradate cu 24 de puncte, noi aveam 31 si Levante 35. Mai erau patru etape.

Etapa urmatoare aveam meci greu la Osasuna. Orice meci era greu pentru noi in deplasare. Si nu numai. Albacete primea vizita celor de la Levante si o victorie a gazdelor mi-ar fi mers la inima. Avea sa se intample cum imi doream (3-1) iar noi aveam sa obtinem un punct. Farinos inscria in minutul 33 si primeam gol in minutul 83. Victoria ne-a scapat printre degete dar era bun si punctul asta.

Levante primea Barcelona, o Barcelona ce avea un avans de 6 puncte in fata Realului. Aveau sa obtina un punct levantinii iar noi aveam nevoie de victorie acasa cu Athletic pentru a ne apropia la un punct doar de locul 17. Un meci pregatit indelung, un meci in conditii deloc prielnice. Il infruntam cu Okubo si pustiul de la tineret Casadesus in atac, cu deja portarul din intregul retur Moya in poarta si cu o multime de accidentati. Dar trebuia sa castigam. Trebuia. Meciul a fost unul halucinant. Am deschis scorul prin Farinos, am fost egalati de Llorente, oaspetii au preluat conducerea si s-a intrat la cabine cu noi in dezavantaj. I-am imbarbatat, am avut un discurs ferm dar nu acuzator ci menit a-i incuraja, sa le transmita incredere. Era si greu altfel, nu puteai sa zbieri la Okubo si Casadesus, doi pusti de 18-19 ani si in acelasi timp tot ei sa fie cei de la care te astepti victoria. Si victoria avea sa vina tocmai de la ei. Casadesus a inscris imediat dupa pauza, Okubo a facut 3-2 pentru noi in minutul 51 si eram in culmea fericirii. Nu pentru mult timp, Orbaiz facea 3-3. Casadesus a inscris din nou in minutul 63 si a alergat spre mine, mi-a sarit in brate si ne-am bucurat cu totii ca niste nebuni. Am mentinut rezultatul pana la final si eram la un punct de Levante cu 2 etape inainte de final.

Ne asteptau doua meciuri de foc. Primul era cu Deportivo. Afara pe El Riazor. Gazdele erau pe 9, noi pe 18. Ei acasa unde jucau excelent noi afara unde jucam execrabil. La aceeasi ora se desfasura si Levante-Valencia. Valencia fara o miza din pacate, fara obiectiv. Levante aveau sa faca 0-0. Si noi aveam nevoie de victorie. Victorie si am fi fost pentru prima oara de la inceputul sezonului pe un loc ce permitea ramanerea in Primera. Ar fi fost fantastic. N-aveam deloc amintiri placute cu Deportivo. Mai mereu ma incaltau, mai ales la ei acasa. Si mai era si Luque... de abia la intrarea pe teren a celor doua formatii aveam sa observ ca Luque dintr-un motiv neclar nu era printre titulari. Munua, Manuel Pablo, Andrade, Romero, Capdevilla, Sergio, Duscher, Victor, Valeron, Munitis etc... formatia lui Irrureta desi nu in cea mai buna formula era clar peste noi. Inutil sa mai spus am Intrat pe teren cu Okubo si Casadesus titulari desi Luis Garcia era apt de joc. Dar nu cei doi aveau sa fie decisivi ci Farinos care a deschis scorul in minutul 10 si Arango care mai apoi in minutul 37 reusea minunea. Minunea de a conduce afara cu 2-0. Okubo inscria in minutul 68 pentru 3-0. Cel mai bun meci al nostru venea cand aveam mai mare nevoie. In acest moment eram salvati. Cu un punct peste Levante, prima oara din sezon pe loc neretrogradant, nu conteneam sa-mi repet...

Link to comment
Share on other sites

Duminica noaptea pe Son Moix, ultima etapa a sezonului si Mallorca era in continuare in mare pericol sa retrogradeze, infruntam Betis care pentru prima oara in istoria lor aveau un loc de Champions League la o palma distanta - si chiar mai mult, un prim loc de Champions League din istorie chiar in dauna rivalilor de la Sevilla. Dar nu erau numai vesti proaste. Jucam acasa, cu un punct in fata lui Levante si tot ce aveam nevoie era sa egalam rezultatul levantinilor care infruntau in deplasare cealalta echipa care se lupta pentru loc de Champions, Villarreal. Majoritatea jucatorilor mei nici nu credeau ca vom avea nevoie sa invingem, degeaba incercam eu sa le bag in cap. Aveau sa aiba ei dreptate. La fel, tot ce Betis avea sa aiba de facut era sa egaleze rezultatul Sevillei. Acestia aveau sa piarda cu 2-0 la Malaga. E adevarat, n-am putut sa ne relaxam deloc pentru ca Villarreal n-au fost siguri de victoria asupra lui Levante pana in minutul 87, acelasi minut in care noi i-am egalat pe Betis prin Pereyra iar Betis n-a stiut daca un egal e de ajuns pana ce Sevilla n-a fost ucisa cu al doilea gol in minutul 91. Am fost retrogradati - in moarte clinica parca - pentru 17 minute - de la golul initial al lui Raggi pentru Levante pana la golul egalizator al lui Josico cu cinci minute inainte de pauza, un gol salutat cu urale atat pe Son Moix cat si pe El Madrigal. Villarreal avea sa castige in final cu 4-1 cu doua goluri ale unui Forlan cu o coafura de Beckham combinat cu Mandela si avea sa incheie sezonul ca golgheter. Acel rezultat coroborat cu infrangerea Sevillei a insemnat ca am putut sa sarbatorim impreuna - Betis si noi - lucru care a determinat ambele ziare de top din Spania - As si Marca - sa aiba acelasi titlu a doua zi Si au trait fericiti impreuna pana la adanci batraneti. Clasarea Betis-ului avea sa fie considerata a huge achievement iar supravietuirea Mallorcai a real miracle. Aveam sa fiu primit in picioare si cu aplauze la conferinta de presa de dupa meci si aveam sa declar mediei internationale ce ma intreba cum consider aceasta salvare ca o vad ca a resurrection in every sense. Ii preluasem la inceputul lui noiembrie cand erau practic dead and buried. Tot asa eram si cu opt etape inainte de final. Apoi ca prin minune totul s-a schimbat, am inceput sa luptam, sa ne concentram si sa castigam terminind neinvinsi in ultimele sapte meciuri si culegind 15 din cele 21 de puncte disponibile. Cu doua luni in urma eram la 11 puncte de salvare si am fost inlocuiti de un Levante in deriva - echipa care era pe loc de Champions cand eu preluam Mallorca - dar al carei sezon a fost sabotat de luptele din interior. Un aparator de la Levande avea sa admita ca jucatorii si presedintele Pedro Villarroel aproape au ajuns la lovituri (si nu de pedeapsa) dar situatia nu diferea mult fata de relatia dintre antrenor si jucatori sau fata de cea dintre o tabara a jucatorilor si alta chiar. Doar patru motive pentru care noul lor antrenor Jose Luis Oltra cand a preluat echipa a insistat Nu sunt un salvator. Si cata dreptate avea... Levante avea sa culeaga doar 3 puncte in ultimele 10 etape. Salvatorul am fost eu de data asta conform presei iberice si nu numai. Marca, As, agentiile de presa internationale aveau toate sa se intreaca in epitete si articole laudative™ cu tilturi pe masura: He never lost faith sau He's made of stern stuff. Cuper never gave in. Stiam mai bine decat oricine, pe 10 aprilie tot eu intrind in aceeeasi sala de conferinte declaram We're going to have to find a way to go down with dignity. Viata.

M-am bucurat cateva zile. Insa m-am si intristat chiar in zilele astea de bucurie. Mi-a venit nastrusnica idee sa-l invit pe Iuliano la ce intentionam eu sa fie o bauta in toata regula. Desigur eram ultimul antrenor care s-ar trage de sireturi cu un jucator insa ocazia era de nepierdut si intentionam sa-mi pun in practica acest plan machiavelic. Zis si facut... nu putea sa ma refuze desi dupa renume stia la fel de bine ca e ceva departe de a-mi sta in fire. Niciodata soldatul n-o sa-si refuze generalul. Am baut... am baut... el mai mult eu mai putin, am mai baut... el si mai mult eu si mai putin... am povestit de sezonul curent, m-am prefacut ca-i dau sfaturi, ca-i ofer un adevarat insight in mintea antrenorului, a ce vrea acesta si ce nu de la aparatorul sau... si am ajuns si la vremurile din Italia. Mai mult de 10 ani petrecuse la Juventus - ramanea doar sa verse tot. Si alcoolul si-a facut efectul. Nici nu stiu daca am facut bine pentru ca Iuliano a fost ca o adevarata cutie a Pandorei. Cand a terminat sa-mi povesteasca imi schimbasem culoarea si strangeam fata de masa intre degete. Juventus, echipa care-mi luase titlul in ultima etapa in primul an si care terminase pe primul loc in timp ce eu ajungeam tot pe doi si in al doilea sezon era o adevarata caracatita. Si Mark mi-a prezentat diverse brate ale caracatitei. Prima chestie ce-mi vine in minte e cand m-a intrebat de Zeman. Daca-l stiu pe Zeman m-a intrebat. Cum daca-l stiu pe Zeman, normal ca-l stiu, esti beat ? mi-a venit sa-i zic nedindu-mi seama ca raspunsul era evident. Il stiu, e un antrenor pe care il respect desi filozofiile noastre de joc nu ar putea fi mai diferite i-am raspuns. Ce-i cu el ? am continuat. Stiti cand a inceput el acum cativa ani sa faca acuze, cu Juventus, substante interzise, Epo ? ma intreba el fara sa ma priveasca in ochi rotind paharul in mana. N-am prins scandalul de la inceput dar m-am documentat si sunt la curent. Stiu tot ce a zis. Nu mai stiam eu chiar tot dar esenta o stiam. Zeman, antrenor la Roma in momentul respectiv spusese foarte plastic Il calcio deve uscire dalle farmacie. Sono stupito e questo sbalordimento comincia con Gianluca Vialli e arriva fino ad Alessandro Del Piero. Io che ho praticato diversi sport pensavo che certi risultati si potessero ottenere solo con il culturismo, dopo anni e anni di lavoro specifico. Imi sunau in cap clar cuvintele astea pentru ca nu o data m-am simtit impins sa fac cercetari cat mai aprofundate asupra metodelor cum erau obtinute performantele juventinilor. Si Zeman era primul si cel mai mare dusman al acestora si cehul venea cu chestii de bun simt, vizibile. Avea dreptate cu faptul ca fotbalul trebuia sa iasa din farmacii. Avea dreptate ca Vialli si Del Piero erau niste slabanogi la inceput de cariera si dupa doi ani de cura Juventus aratau ca niste culturisti cu echipament de fotbal pe ei. Stiam ca a inceput un proces, stiam ca Del Piero, Di Livio si Deschamps au fost gasiti cu hematocritul cu peste 50% peste normal - aceasta valoare (mult mai importanta decat toti nandrolonii) masurind volumul masei sanguine ocupate de globulele rosii - lucru care nu putea insemna decat ca ori se dopau ori se drogau. Simplu, ori ca Maradona ori ca Pantani - faimosul ciclist. De altfel Pantani tocmai de asta fusese suspendat, descalificat si apoi masacrat in ziare si tribunale - totul culmind cu sinuciderea sa. Pentru valoarea ridicata a hematocritului. Stiam ca pozitia lor fusese ceva gen da, asa e dar nu exista prevederi legale deci n-am gresit cu nimic, stiam ca tot procesul fusese o farsa doar si ca nimeni n-a fost condamnat pentru simplul motiv ca totul a fost prescris, s-a considerat ca a trecut prea mult timp de la comiterea faptei. Dar faptele se cominteau in continuare, cel putin cat eram eu acolo. Stiam foarte bine ca Juventusul lui Ancelotti ramanea fara aer si apoi cand a revenit Lippi fugeau de mancau pamantul. Mai ales pe finalurile de sezon, poate tot returul... in mod sigur se marea doza. Creatina, Epo si o gramada de alte mizerii. Doping organizat. Nu era prima data cand se foloseau chestii nocive si chiar se abuza. Dupa plecarea mea din Italia un alt scandal izbucnea avind la centru ce se intampla inca din anii 50-60 si cum in zilele noastre oameni in florea varstei, fosti fotbalisti de la nivel dilentanti pana la titulari in nationala mureau pe capete. Doping organizat. Doar doctorul lor, Agricola, nume de trista amintire a fost suspendat dar era doar un fel de a spune pentru ca din umbra tot el conducea. Si asta era doar un brat al caracatitei.

Si a mai continuat Iuliano. Ascultam incredul dandu-mi seama - avind certitudinea practic - cum titlurile de fapt nu le pierdusem eu ci lucruri incredibile contribuisera la alcatuirea clasamentului. Arbitrajul. Aici deja nu mai era un singur brat fiind vorba de o coruptie ce mergea de la Serie C pana la sefii arbitrilor, sefi pe care Moggi ii avea in buzunar practic, le comanda. M-am edificat ca doar Collina era singurul incoruptibil si ca restul erau o adunatura de trepadusi care fluierau cum ii ghida Moggi prin tentaculele sale - Pairetto, Bergamo etc... asa se explicau episoadele Perugia, Chievo etc... nu-mi venea sa cred, asa pierdusem eu minim un campionat. Asa imi fusese condusa cariera pe o linie secundara. Cu sim-uri elvetiene, arbitrii sechestrati in vestiar si o gramada de alte lucruri de necrezut aparent. Centrali, tusieri... influenta lui Moggi era uriasa, ajunsese sa aibe partial control chiar asupra arbitrajului european. Nu mai stiu cat timp am mai avut de asteptat dupa seara dezvaluirilor lui Iuliano dar in maxim in an buba avea sa se sparga in presa si tot ce-mi spusese acesta aveau sa fie confirmate plus multe altele pe care el ca simplu jucator nu le stia.

Pentru prima data aveam sa aflu tot de la Mark de alt element de control al Juventusului - Gea World. Societate pe actiuni constituita la Roma in 2001 presedinte fiind Alessandro Moggi. Fiul lui Moggi - cu numele doar - avea cea mai mare agentie de management sportiv detinind drepturile de reprezentare pentru virtual aproape toata Serie A si B si neoprindu-se la jucatori ci incluzind si antrenori. Nu o data admirasem modul in care managementul lui Juventus se misca cumparind tinere talente dindu-le apoi in coproprietate sau imprumutindu-i pe respectivii in toate colturile Italiei dar niciodata nu mi-as fi inchipuit ca toate aceste lucruri aveau la baza un adevarat monopol, un monopol impus daca era nevoie si prin amenintari si forta. Associazione a delinquere, violenza privata... aici se incadrau cei doi, tata si fiu. Favoruri peste favoruri le erau facute celor de la Juventus pentru acei jucatori imprumutati sau aflati in coproprietate. Unii plateau 20 de milioane ca sa-si rascumpere 50% din drepturile federative dintr-un jucator altii primeau puncte. Unii prosti altii destepti. Imi era clar si nu mai doream sa aud nimic. Caracatita avea in loc de tentacule alte caracatite. Imi era sila, imi era rau. Rau fizic si nu ma simteam deloc bine dupa tot ce auzisem, dupa cuvintele lui Iuliano. Am platit si l-am dus cu taxiul pana la hotelul unde era cazat apoi m-am plimbat pana in zorii zilei. Aveam nevoie de aer. Mult aer. A doua zi am dormit ca niciodata si am visat titluri in Gazzetta dello Sport de genul In sfarsit campioni, nu ajunge un Lazio indracit pentru a opri armata lui Cuper; Vieri si Ronaldo: lacrimi de bucurie; Massimo precum Angelo, Hector precum Helenio... parti sau chiar articole intregi am visat: Milano explodeaza intr-o bucurie de neretinut, violente ale suporterilor milanisti deluzionati in Piazza del Duomo contra interistilor ce sarbatoreau; Moratti: acum nu ne mai oprim. Obiectivul este Champions. Presedintele ii elogiaza pe toti: "Fotbalul spectacol a castigat impotriva manevrelor obscure. Gresko, Guly, Conceicao, Sorondo protagonisti ai unei stagiuni de inramat". Cand m-am trezit era noapte. Si revenisem la realitate. Realitatea era inca in regula dar doar pentru ca implinisem un mic miracol acum cateva zile.

Link to comment
Share on other sites

Zilele au trecut si eu ca de obicei n-am stiut sa spun nu. Lotul deja il aveam slab, ne salvasem ca prin minune si se prefigurau plecari masive. Situatia financiara a clubului era dezastruoasa. E drept, mi se oferise un nou contract dar marit doar cu ceva gen 20%, de forma. Si oricum nu asta conta - cati bani duceam eu acasa. N-a contat niciodata asta. Conta ca imi plecau oameni pe capete: Bernardo Romeo la Osasuna, Westerveld la Portsmouth (ma rog, el nu era mare pierdere), Ramis si Poli la Alaves si Valladolid (ambii fundasi titulari plecind la echipe sarmane dar totusi nu atat de sarace precum noi se pare), Perera (varful cu care jucasem primele etape) la Celta, Felipe Melo la Racing si mai ales lovitura decisiva - atacantul meu numarul unu, Luis Garcia pleca la Espanyol semnind pe cinci ani. De los Santos se reintorcea la Valencia... efectiv trebuia sa spun Mult succes, mi-am facut datoria. In schimb am continuat. Eram atat de saraci incat ne plecau jucatorii si in Segunda. Se prefigurau luni in care salariile nu vor fi platite si evident jucatorii stiau mai bine decat antrenorii cum merge treaba. Am adus in loc cateva scursuri de pe unde am nimerit. O mana de argentinieni doar pentru a pune si aici bazele unei colonii, putini dintre ei aveau sa prinda meciuri serioase. Primii au fost Gutierrez - mijlocas - de la Velez si Tuzzio de la River Plate. Tuzzio era un fundas slab dupa criteriile mele dar n-aveam ce face. Am mai adus vreo doi apoi, Adrian Peralta de la Instituto Cordoba si Maciel de la Murcia. Primul era mijlocas al doilea fundas. Am mai adus doi refuzati de data asta mai de soi, Borja de la Real si Fernando Navarro de la Barcelona. La fel, primul mijlocas al doilea fudas. Disperarea mea era atat de mare incat am apelat si la putinii oameni cu care ramasesem in relatii bune la Milano si astfel am adus doua ciurucuri de prima mana: varful Choutos, Lampros Choutos si Alessandro Potenza - fundas. Ambii de la Inter... al doilea era atat de slab incat isi petrecuse ultimii ani imprumutat la Ancona unde jucase un meci intr-un sezon intreg, al doilea la Parma unde jucase titular si al treilea la Chievo unde la fel jucase 4 meciuri doar. Era o darapanatura de fundas insa aveam nevoie chiar si de serviciile sale. Vedetele sesiunii de transfer au fost portarul Prats de la Betis - cel care aparase in ultima etapa cu noi si Cristiano Doni de la Sampdoria. De la Doni speram multe, era un mijlocas cu o excelenta clarviziune si suturi puternice insa avea un neajuns... venea accidentat de la Sampdoria. Astia erau toti. Slabisem calitativ vizibil. Unii erau atat de slabi incat am inceput sa-i trimit imprumut dupa o saptamana de antrenamente doar. Insa realizez - tardiv realizez, nu trebuia sa accept sa mai conduc formatia in conditiile date. Minuni nu puteam face cu asemenea netoti... nu puteam decat sa-mi terfelesc imaginea. Mintea cea de pe urma...

Am inceput campionatul. Prima etapa jucam cu Deportivo, un Deportivo pe care-l batusem 3-0 afara. Nu si-au dat ei sufletul poate dar oricum. Intr-o formula Moya - Cortes Potenza Fernando Navarro Ballesteros - Pereyra Campano Farinos Peralta - Tuni Okubo am pierdut fara drept de apel desi scorul nu o arata. 0-1 acasa. Pe banca de rezerve aveam nu mai putin de cinci jucatori de la tineret si unul din Segunda. A urmat deplasarea de pe Camp Nou. Eto'o ne-a dat doua si am zis saru'mana ca n-am luat mai multe. Am avut o tresarire de orgoliu in etapa a treia cand i-am invins pe cei de la Sociedad, erau primele noastre puncte. 5-2, am facut scorul etapei. Am fost condusi cu 2-1 la pauza si am revenit in a doua repriza dupa ce am jucat in mod incredibil cu 3 atacanti. Arango a sunat desteptarea, a inscris si golul de 3-2 si de 4-2 iar ciungul de Choutos a dat si el un gol la 3 minute dupa ce intra in teren (minutul 87). Avea insa sa fie un accident aveam sa-mi dau seama, nimic mai mult. A urmat meciul cu Getafe afara, am agatat aici ca prin miracol un punct dupa un cap al lui Fernando Navarro in minutul 87. Gazdele erau antrenate de germanul Schuster. In etapa urmatoare am fost de-a dreptul masacrati acasa, 1-4 de catre o echipa la fel de sarmana in aparenta ca si noi: Malaga. Pentru noi golul de onoare l-a dat tot grecul Choutos insa si acesta avea sa fie un foc de paie, urma sa fie al doilea din campionat dar ultimul in acelasi timp. Deja il trecusem pe linie moarta pe Moya, pustiul incepuse sa o lase moale si numai de asta nu aveam nevoie, un portar pe care sa nu te poti baza cand tu ai nevoie de puncte ca de aer. Prats avea experienta macar si chiar daca luasem 4 salvase 2-3 goluri ca si facute. A urmat un alt macel, de data asta anuntat. Pe Bernabeu am luat tot 4. Gazdele ne-au calarit tot meciul si golurile au fost care mai de care mai frumoase. Primul a fost al Dintosului, au urmat cele doua ale lui Roberto Carlos (primul o bijuterie, voleu dupa un corner, al doilea din libera) si a completat lista un alt brazilian, Baptista. Noi am punctat doar la capitolul rosii, Ballesteros parasind terenul mai devreme. Am mai avut un fault absolut ingrozitor, nici macar de maidan nu se poate numi dar arbitrul dintr-un motiv care-mi scapa ne-a acordat doar galben. I s-o fi facut mila de cat de slabi eram. Ne instalam pe locul 20, ultimul. Un egal acasa a urmat impotriva unui Racing ce-l avea in componenta pe Dalmat, alta fata cunoscuta dupa meciul precendent. Si o noua infrangere fara drept de apel, 0-3 pe El Madrigal. Abia spre jumatatea turului am mai reusit o victorie, 1-0 cu Celta Vigo. Doni n-e adus cele trei puncte si am beneficiat si de o eliminare de la oaspeti. Etapa urmatoare a consemnat primul gol pentru pustiul minune pe care-l inventasem sezonul precedent, Casadesus. A inscris in minutul 34 in meciul cu Sevilla insa Fernando Navarro s-a gandit ca e ceva in neregula si peste doua minute lua al doilea galben. Penalty si eliminare, combinatia perfecta. Aveam sa tragem de timp, sa avem inca un fundas accidentat si sa ne multumim cu acest punct in conditiile date.

Duminica urmatoare aveam meci esential afara la o nou promovata, Cadiz. Cu 3 italieni in primul 11 (Potenza, Iuliano si Doni) aveam sa obtinem o victorie incredibila. Incredibila prin prisma faptului ca din minutul 38 iar am jucat in 10 oameni, de data asta Pereyra fiind dobitocul de serviciu. Am castigat intr-un final incendiar cu un gol al lui Arango. Era etapa 11 si pentru prima oara saltasem capul din nisipurile miscatoare, eram pe 14. Early days insa. Etapa urmatoare am pierdut la Espanol, Luis Garcia - atacantul meu cel mai bun de anul trecut, cel care ne-a asigurat salvarea practic prin golurile sale din intregul sezon - ne inscria un gol cum eram deja obisnuit cu Luque, Eto'o etc. Am pierdut cu 0-2 insa mai dureroasa a fost infrangerea urmatoare, 0-1 pe Son Moix cu Athletic. Bascii ne-au taxat la un corner si ofensiv n-am reusit absolut nimic.

In etapa 14 aveam din nou meci de foc cu echipa de pe locul 19, Alaves. Dupa anii de senzatie facuti in timpurile in care si eu eram pe cai mari in prima mea aventura europeana cei de la Alaves redevenisera echipa slaba ce facea naveta intre Primera si Segunda. Era musai ca anul asta sa se indrepte spre a doua divizie, erau slabi si locul de pe care ne primeau graia despre asta. Ma temeam de la ei de putini jucatori, aparatorul Juanito, Astudillo, Bodipo, Nene si Aloisi. Mai era si un mijlocas brazilian - Wesley Lopes pe numele sau - ce dadusem indicatii sa fie tinut strans daca intra pe parcurs. Si avea sa se intample dar practic castigasem deja meciul. Cu Casadesus titular incontestabil - dupa plecarile masive din pauza competitionala - aveam sa facem un meci mare. 3-0 scorul final. 2 goluri Casadesus unul Iuliano. Erau ultimele meciuri ale italianului, acesta stiam deja ca urma sa se intoarca in Italia. Ajungeam astfel pe locul 13. Loc cu ghinion cum avea sa se arate mai tarziu pentru ca de aici incolo a fost o cadere continua. Infrangere la Osasuna 0-1, egal acasa cu Atletico in care oaspetii prin Maxi Rodrigues ne-au condus inca din primul minut si inca un gol de ex al lui Colsa ma faceau sa-mi ies din minti pe marginea terenului. Iuliano a inscris inca o data iar spre sfarsit de meci un jucator al nostru a adus egalarea. Meci cu doi eliminati, meci pe care trebuia sa-l castigam in mod normal. Apoi Albelda, David Villa, Fabio Aurelio au fost cei trei jucatori care ne-au inscris gol pe Mestalla. O Mestalla care pentru prima data nu m-a mai primit cu aplauze. Ori trecuse prea mult timp - si se stie cum e memoria oamenilor in ce priveste lucrurile bune pe care le-ai facut pentru ei - ori meciul precedent cu Inter - cel in care am dat gol in minutul 5 prin Vieri apoi n-am mai depasit jumatatea terenului si gazdele au pierdut calificarea - le ramasese inregistrat si nu puteau trece peste el. Cert e ca am plecat cu coada intre picioare, 0-3 si o prestatie slaba. A urmat etapa 18 si acasa n-am reusit decat un 1-1 in compania celor de la Betis. Echipa vai de capul ei anul respectiv, la retrogradare. Trebuia sa-i taxam, n-am reusit. Am incheiat turul cu o noua infrangere, 1-3 pe La Romareda. Doua goluri Milito (atacantul). Incepuse deja perioada de transferuri si de cateva zile il aveam la dispozitie pe un pusti extrem de talentat, argentinian desigur. Pisculichi pe numele sau. Dadusem de el intr-una din extrem de scurtele mele vizite in Argentina la Argentinos Juniors. Avea talent dar era necizelat. Unul venea unul pleca, sau mai degraba doi veneau si doi plecau. Pleca Choutos care imi era clar ca dupa primele 3-4 etape in care a dat doua goluri nu va mai inscrie tot sezonul oricit as insista si din pacate pentru mine a plecat si Iuliano. Ambii au plecat in Serie A, grecul la Reggina si Iuliano la fosta formatie a lui Doni. Celalalt venit a fost Braulio, un spaniol de la Atletico insa venea accidentat si oricum nu era nimic de capul sau. Avea sa joace doua meciuri tot sezonul. Fiind astfel nevoit sa-l inlocuiesc pe Iuliano cu Tuzzio abordam meciul de pe El Riazor. Ca de obicei aveam sa primesc gol de la Valeron iar gazdele in urma unui penalty dubios aveau chiar 2-0 la pauza. Deja zbaterile mele nu ii mai atingeau prea mult pe jucatori asa ca a fost o mare mirare pentru mine sa vad o reactie de orgoliu si sa terminam meciul cu un punct. 2-2 scor final. Era un punct ce ne tinea de cald mai ales ca urma sa intalnim Barcelona, chit ca acasa. Daca in vremurile mele bune planificam victoriile acum planificam infrangerile, meciul cu catalanii bogati il aveam trecut ca infrangere. Si asa avea sa fie cu un gol al lui Giuly pe sfarsit de prima repriza si doua goluri ale unui pusti spectacular, Messi pe numele sau. Accesta avea sa intre in locul veteranului Larsson imediat ce fundasul meu Tuzzio isi arata limitele si lua al doilea galben in minutul 72. Intrat deci in minutul 73 Messi avea sa ne dea doua goluri, pustiul avea un viitor urias in fata daca se tinea de treaba. Dar nu asta ma preocupa pe mine ci faptul ca paream sa fi pierdut controlul echipei. Coroborat cu lipsa de motivatie pe care o simteam nu puteam decat sa ma intreb cand ar fi mai bine sa renunt totusi, o minune se intamplase deja anul trecut, inca una nu era posibila. Nu in conditiile date. L-am anuntat din timp pe presedinte (eram in momentul respectiv inca in afara locurilor retrogradabile) ca sa-si poata gasi antrenor si am continuat sperind ca poate poate voi vedea o schimbare de atitudine la ai mei. Nu avea sa se intample si rezultatele au fost pe masura: infrangere la Sociedad cu 1-2 si un 1-1 amarat acasa cu Getafe. Avea sa fie ultimul meu meci pe Son Moix. Columbianul Arango avea sa inscrie pentru ultima oara pentru mine. In lipsa pieselor grele el devenise practic cel mai important om de gol insa era prea putin. Okubo oferea si mai putin, Casadesus parca-si pierduse busola... oricat incercam sa gasesc aspecte pozitive nu reuseam de nicio culoare. Era februarie 2006. Mi-am dat demisia si sincer am sperat ca cine va veni in locul meu va reusi sa-i motiveze, sa produca acel soc la echipa care sa-i ajute sa ramana in prima liga. Insa pentru mine episodul Mallorca se incheiase si nu as mai reveni niciodata sa antrenez aici, mi-as aminti mereu lipsa de motivatie, apatia din ochii jucatorilor pe care o vedeam atunci. Imagine tulburatoare si dezolanta in acelasi timp pentru un antrenor. Pentru mine cel putin.

Link to comment
Share on other sites

Din nou a urmat o perioada de pauza. De data asta fortata, sotia mea s-a imbolnavit si la orice imi statea mintea mai putin la fotbal. Un an si ceva s-a luptat cu boala si imi place sa cred ca tot timpul m-a simtit aproape. Lupta castigata din fericire, multumesc Cerului. Toate trofeele din lume palesc in fata vietii, in fata sanatatii celor dragi tie. Ne-am mai petrecut o luna doua impreuna apoi am simtit din nou pregnant dorul de fotbal, de a fi acolo. Mi-am cautat deci un impresar, nu concepeam sa ma pensionez. Desi poate la cum au evoluat lucrurile din punct de vedere profesional ar fi fost mai bine...

L-am gasit in persoana lui Julio Preto. Burtos de categoria grea ca si fostul meu presedinte, barbos si mereu vesel acesta mi s-a parut o alegere buna. Tipicul spaniol. Poate mai putin burta. Un tip ce manageria diversi jucatori de valoare... am crezut ca am incaput pe maini bune. Apoi insa a inceput sa-mi fie greu sa disting daca nu primesc oferte mai bune pentru ca mi-a scazut cota sau era vina agentului cert e ca la inceputul sezonului 2007-2008 eram la carma celor de la Betis. Insa era un Betis divers de cel impreuna cu care sarbatoream in ultima etapa salvarea miraculoasa - noi pe de-o parte - si prezenta lor in Champions pe de alta. Acestia sezonul precedent ca prin urechile acului reusisera sa scape de retrogradare - in ultima etapa - si nici cu un an in urma nu o dusesera mai bine. Deci inca o data semnele nu erau incurajatoare.

Campania de achizitii a fost un fiasco. Daca in sezonul precedent se facusera achizitii de 40 de milioane de euro (varful Rafael Sobis din Brazilia, rapida extrema dreapta David Odonkor de la Dortmund si elvetianul Vogel de la Milan fiind starurile) sezonul acesta finantele nu ne permiteau mari lovituri. Au venit totusi trei jucatori de atac pe sume destul de importante, de la 3.5 la 6.5 milioane. Ma refer aici la Robert (salvadorian, varf de atac de la PSV), Mark Gonzalez (winger stanga in care imi puneam mari sperante) si varful Mariano Pavone de la Estudiantes de La Plata. Portarul Ricardo a mai sosit de la Sporting iar in rest jucatori liberi de contract - cei mai importanti fiind Marko Babic de la Bayer si Jose Mari de la Villareal. La plecari erau trecuti fundasul Lembo, portarul Contreras si mai ales mijlocasul brazilian Marcos Assuncao ce se lasa prada mirajului petrodolarilor. Pancrate de asemenea se intorcea la Paris Saint-Germain. Cea mai importanta pierdere era Assuncao - jucator devenit practic emblema a clubului.

Chiar inainte de startul sezonului un site ce se ocupa de fotbal si tactica in acelasi timp mi-a solicitat un interviu. Nu-mi amintesc numele site-ului (aveau si revista parca) in momentul asta dar daca cineva s-ar arata interesat mi-as aminti cu siguranta. Titlul articolului era Entrevista a Hector Cuper. Hablemos de defensa. Nici ca puteau veni la o persoana mai potrivita pentru asa ceva. Interviul era compus din 10 intrebari toate legate de faza de aparare. Prefata sa era destul de elogioasa si ma maguleau diverse afirmatii: En nuestro capitulo de entrevistas comenzamos a profundizar en temas especificos. Y nada mejor para este inicio que iniciar con un tecnico de prestigio mundial, Hector Cuper. Se ha considerado al argentino uno de los entrenadores como mejor organizacion defensiva en los equipos que entrena. Serio y disciplinado en el trabajo, nos muestra en esta charla sus preferencias en ciertos factores del juego defensivo de un equipo. Desde su llegada a Europa tras entrenar a Huracan y a Lanus en Argentina, su carrera siempre ha sido exitosa y se ha ganado incluso el respecto de sus companeros de profesion. Real Mallorca, Valencia CF al que llevo a disputar dos finales de Champions League y actualmente el Real Betis Balompie son los equipos que ha entrenado en Espana. Tampoco debemos olvidar su paso por el Inter de Milan que en su momento le llevo a ser unos de los tecnicos de mayor cotizacion en el panorama futbolistico mundial.

Aveam sa imi incep aventura la Betis oarecum nefast reusind doar un 1-1 afara la Recreativo. Gazdele cu un italian in poarta ce zbura din bara in bara (Sorrentino) si cu un Sinama Pongolle extrem de incisiv aveau sa obtina un punct mare in acest meci pe care l-am dominat de la un capat la celalalt. Intr-o formula de joc din care nu lipseau portarul Ricardo, fundasii Juanito si Rivas, mijlocasii Babic, Odonkor si Rivera si cu un atac pe care eu il judecam drept extrem de puternic (Sobis-Pavone) nu am obtinut mai mult de un punct. Au contat mult si absentele fundasului Melli, a mijlocasului Capi si mai ales a lui Edu - ultimul un atacant cu state vechi in Primera si sezoane excelente - dar parca puteam obtine oricum toate cele trei puncte. Am jucat sub posibilitati. Urmatorul meci jucam acasa pe Manuel Ruiz de Lopera cu Espanyol si speram la toate cele trei puncte. La pauza ca de fiecare data jucatorul pe care-l antrenasem din formatia adversa - era o adevarata regula - imi inscrisese deja si nu doar o data ci de doua ori. Ma refer la Luis Garcia evident. Am reusit egalarea in a doua repriza si mi se parea ca avem posibilitatea sa facem un campionat bun, de zona Uefa macar daca am avea ceva mai multa concentrare. In fata ambelor porti. Insa si datorita unui program greu in etapa a sasea aveam 2 puncte doar si ocupam deja pozitii periculoase. 17... 18. Contribuisera la aceasta stare de fapt 3 infrangeri din tot atatea meciuri. 0-1 afara pe El Riazor, 1-2 acasa cu Valencia - cu gol luat din nou de la un ex, Joaquin - si infrangerea de pe Santiago Bernabeu in fata Realului lui Schuster. O infrangere oarecum nedreapta, desi am jucat bine am pierdut, primul gol inscris dintr-un penalty usor acordat in minutul 66 iar al doilea deja nu mai conta. Inscris oricum pe final de meci. Ca de obicei Realul avea o formatie stelara cu Casillas, Sergio Ramos, Heinze, Diarra, Guti, Higuain, Sneijder, Raul, Saviola, Robinho, Baptista, Robben etc. Cannavaro era si el la Real. Etapa urmatoare aveam sa castigam primul meci. Un meci special pentru mine, primeam pe Manuel Ruiz de Lopera pe cei de la Mallorca. 3-0 si spectacol pe alocuri. Insa rezultatele slabe au reinceput. Doar un 0-0 afara la Murcia, 1-1 acasa cu Racing, din nou 0-0 afara la Athletic si o infrangere usturatoare acasa cu Osasuna. 0-3. Meciul cu Racing l-am scapat printre degete in ultimele minute, cel cu Murcia l-am dominat copios insa am avut din nou in fata un portar mare insa pentru cel cu Osasuna nu aveam nicio scuza si primele batiste albe si-au facut aparitia. O alta infrangere usturatoare a urmat - pe Nou Camp. Tot 0-3 am pierdut. Ca si Realul Barcelona era tot o colectie de vedete: Thuram, Puyol, Abidal, Zambrotta, Yaya Toure, Iniesta, Messi, Xavi, Ronaldino si Henry plus alti multi pe banca. Insa m-am oprit la ultimii doi pentru ca ei aveau sa-si treaca numele pe tabela, Ronaldinho 2 goluri si Henry cu un gol ne trimiteau pe locul 19. Am avut ocazia unei ultime tresariri in meciul cu Zaragoza pe care l-am castigat pe final de meci cu 2-1 prin golurile lui Pavone. Insa la fel nu a fost decat un foc de paie, etapa urmatoare Levante - echipa ce se infundase singura in Segunda in sezonul salvarii miraculoase a Mallorcai - avea sa ne invinga spectaculos. 4-3 dupa ce am am condus cu 2-0. Cu trei italieni in teren (portarul Storari, Cirillo si Tommasi si cu un altul pe banca) gazdele aveau sa faca un meci mare si sa-mi puna un adevarat piron in sicriu. Lovitura finala avea sa fie data de Atletico care ne invingea acasa cu 2-0. Erau vremuri tulburi pentru Betis. Probleme in conducere, probleme intre presedinte si suporteri... o atmosfera deloc prielnica performantei. Toate problemele se reflectau si asupra lotului si jocului implicit. Dupa doar 14 etape mi-am dat demisia, a fost poate prima data cand am spus un fel de nu. Lasam Betis pe locul 19 cu 11 puncte doar. E drept ca programul a fost unul greu cu meciuri si infrangeri impotriva principalelor 3 forte (Barcelona, Real si Valencia) insa au fost si meciuri in care imi imputam diverse, meciuri cum au fost cele cu Huelva, Murcia si Osasuna. Evident, ca orice antrenor nu pot sa nu ma gandesc ca pana la urma as fi scos-o la capat poate daca as fi ramas, poate as fi terminat pe un loc chiar mai bun decat cel ocupat de andaluzi la sfarsitul sezonului (13, la cinci puncte de retrogradare). Era o demisie cu cantec ce nu avea legatura doar cu rezultatele slabe ale echipei ci mai ales cu relatia tensionata dintre suporteri si presedinte. Si cum cineva trebuia sa cada... Pe 2 septembrie se incheia aventura mea in Spania. Pentru moment cel putin.

Link to comment
Share on other sites

Aveam sa fac o alta greseala nu peste mult timp. Deja comportamentul meu - reflectasem mult asupra acestui lucru - era de dependent, de persoana ce nu poate discerne foarte bine raul de bine. Persoana care prin actiunile sale nu mai e capabila sa se respecte pe sine insusi. E un adevarat sindrom. Un sindrom, o boala care a dus de-a lungul timpului imensi antrenori si fotbalisti de pe culmile gloriei in subsolurile diviziilor. E boala de care suferea Papin de exemplu care de la Balonul de Aur a ajuns in subsolurile ultimelor divizii din Franta. De la Marseille si Milan la Saint-Pierroise si US Cap-Ferret. E boala de care sufera mari fotbalisti brazilieni. Insa n-am de gand sa ma schimb pentru ca desi pe de-o parte pare o boala pe de alta e o binefacere, o nebunie frumoasa. E vorba despre dragoste, de dragostea de fotbal. De pasiune. Pur si simplu nu puteam sta deoparte, nu puteam spune nu. Povestea vietii mele, omul care nu spune nu.

Asa ca la doar cateva luni distanta ma inhamam din nou la o treaba de rahat. Dar era un rahat de soi, un rahat ce paradoxal iti permitea sa respiri aerul de Serie A, aerul cel mai dificil tocmai pentru ca este cel mai rarefiat; pentru ca acolo si doar acolo un fotbalist poate sa demonstreze ca e fotbalist si un antrenor poate sa demonstreze ca e mare antrenor. Pe 11 martie 2008 il inlocuiam pe Domenico Di Carlo si ma inhamam la caruta numita Parma F.C.. Parma pe loc retrogradant, mai erau 10-11 etape cred pana la sfarsitul sezonului. Tommaso Ghirardi, presedintele clubului era entuziasmat probabil de perspectiva de a ma avea pe banca, cel putin asa deduceam din tonul interviurilor pe care le dadea: E praticamente fatta. Cuper arrivera nel pomeriggio in Italia e firmeremo il contratto questa sera. Mancano gli ultimi dettagli ma ormai l'intesa e stata raggiunta. Tot el declara referitor la alegerea facuta: Cand dai afara un antrenor e un faliment pentru toata lumea dar in acest moment al sezonului nu vedeam alta solutie, alta alternativa. Profit pentru a-i multumi lui Di Carlo pentru profesionalismul sau. Am ales un antrenor expert precum Cuper pentru a ne ajuta sa iesim rapid din aceasta situatie. Intr-o pozitie ingrata ma gaseam si prin prisma faptului ca formatia giallo-blu se gasea intr-o situatie identica anul trecut. Au inlocuit antrenorul cu Ranieri si s-au salvat. Eram obligat sa fac acelasi lucru, ramanea sa vad daca socoteala de acasa se potrivea sau nu cu cea din targ. M-am uitat pe lista predecesorilor mei... eram primul antrenor strain al Parmei dupa o lunga perioada ultimul fiind ilustrul meu conational Daniel Passarella in urma cu 7 ani. Acesta rezistase o luna si ceva pe banca parmigianilor. Eu aveam sa-l depasesc...

Inca dinainte sa fi semnat am discutat cu Ghirardi si i-am cerut garantii tehnice, i-am precizat ca ma intorc doar pentru ca el avea un proiect ce parea serios. Aveam sa-mi dau seama intr-un tarziu de valoarea umana a lui Ghirardi.

Aveam mult de munca, mi-am dat seama foarte repede. Lotul nu era scandalos dar nici fantastic nu era. Portarul titular nu putea fi decat Luca Bucci. Fundasi Marco Rossi, Paolo Castellini, Paci, Antonelli, Zenoni (care putea juca si mijlocas dreapta). Mai era si Couto dar acesta era practic un ex jucator plus faptul ca era accidentat. La mijloc era punctul forte al echipei cu Mariga, Morrone, Pisanu, Dessena, un tanar Cigarini, Gassbarini si fostul meu jucator de la Inter Morfeo. Accindentat din pacate. Stateam bine si in atac cu inaltul Corradi, jucator pe care-l dadusem fara sa fiu intrebat in cadrul operatiunii Crespo, Reginaldo, Budan si Cristiano Lucarelli. Prima etapa o aveam chiar la fosta echipa a ultimului, Livorno. O deplasare salvezza cum zic italienii. Meci de care pe care. Idol pentru acestia amar de vreme acum era fluierat la fiecare balon atins si acompaniat de strigate de mercenario.

Inceputul de meci avea sa fie extrem de fizic insa actiunile adevarate lipseau. Prima ocazie am avut-o noi in minutul 20: Pisanu ii centreaza perfect lui Morrone in careu insa acesta rateaza dintr-o pozitie optima. Blestemul accidentarilor ma urmarea peste tot si doar peste 2 minute trebuia sa renunt la un fudas de baza (Rossi). Il inlocuiesc. Lucarelli probabil resimte efectul ambiental si face o prima repriza execrabila. Contrar cursului jocului gazdele inscriu in minutul 41, gol mult din afara careului al lui Vidigal, un Bucci visator o scotea din poarta. Incheiem repriza printr-o ocazie a lui Lucarelli. A doua repriza a aratat ceva mai bine totusi gazdele au avut prima ocazie, Filippini il lanseaza pe un alt cunoscut al meu din campionatul Spaniei (Tristan) dar Bucci este atent de data asta si ii sufla acestuia mingea in ultimul moment. Aveam inca o ocazie in minutul 60 prin Lucarelli care se intoarce in careu si cauta stangul castigator insa rateaza. Egalam insa doar peste un minut, acelasi Lucarelli lasa pentru Reginaldo care il invinge pe Amelia cu un frumos voleu. Exultam cu totii mai putin Lucarelli. La gazde intra albanezul Bogdani in locul lui Tristan ca si Antonio Filippini pentru Balleri. Eu replic prin Dessena pentru Pisanu. Lucarelli isi sperie fostii colegi si fani cu o diagonala. In minutul 77 se accidenteaza portarul gazdelor Amelia. Il scot pe Lucarelli in minutul 82 pentru Corradi. Nu se mai intampla nimic pana la final cu exceptia unei prostii pe care era s-o comita Bucci la un sut absolut inofensiv al lui Tavano. Castigam un punct si continuam sa speram.

Etapa urmatoare jucam cu Palermo, locul 9 cu 36 de puncte fata de noi care eram pe 17 cu 26 de puncte. De la oaspeti lipsea doar Guana. Deja apucasem sa-mi fac o prima impresie asupra echipei mele dupa meciul cu Livorno. Bune individualitati (Lucarelli, Reginaldo si Dessena) dar putin spirit de echipa. Speram insa intr-o victorie cu Palermo, acestia nu jucau fantastic in deplasare. Pe Tardini la primul meu meci in fata publicului cald emilian aveam sa facem un meci mare. Jucam 442 cu Bucci in poarta, o linie defensiva formata din Zenoni, Falcone, Paci si Castellini; la mijloc Reginaldo, Mariga si ex jucatorii de la Palermo Gasbarroni si Morrone iar in atac Budan si Corradi. Deja ma confruntam cu mari probleme de efectiv dupa un singur meci. Guidolin raspundea cu un inedit 3511, in poarta fostul meu portar de la Inter Jimmy Fontana, aparatori Zaccardo, Barzagli si Rinaudo, la mijloc Cassani, Simplicio, Migliaccio, Caserta si Balzaretti. Jankovic in spatele lui Amauri. Meciul incepe cu Palermo mai stapana pe faza ofensiva insa jucam bine pe contre beneficiind de viteza lui Gasbarroni si a lui Reginaldo. In minutul 15 sut slab al lui Caserta peste poarta. In minutul 20 centrare Reginaldo, Budan ajunge tarziu pentru a devia cu capul. Bucci intervine in minutul 25 in fata lui Amauri si-i sufla acestuia balonul in extremis. Peste un minut Corradi rateaza de putin in fata lui Fontana. In minutul 27 moment horror pentru mine, deja vu. Kenyanul Mariga intra dur la Migliaccio si primeste al doilea galben. Ne asteapta mai mult de o ora in inferioritate numerica, tot ce-mi puteam dori mai mult. Peste cateva minute Simplicio suteaza puternic, Bucci nesigur pe el nu retine dar Jankovic ajunge prea tarziu. Palermo profita de amplele spatii pe care le oferim dar si risca lasind putini oameni in aparare. In minutul 37 avem o ocazie prin Corradi care se intoarce si suteaza dar Fontana deviaza in corner. Oasepetii aveau sa incheie repriza in atac. Discurs de situatie de urgenta in pauza si iesim prezentindu-ne mult mai bine in repriza secunda. Deschidem chiar scorul: lovitura libera a lui Gasbarroni in minutul 7 si deviere a lui Budan cu capul. Publicul e in delir efectiv. Guidolin raspunde extrem de ofensiv, ii scoate pe Caserta si Cassani si ii introduce pe Bresciano si pe Cavani. In minutul 60 incearca Amauri dar sutul este slab. Palermo ne domina insa si in minutul 68 gaseste egalarea: centrare a lui Simplicio pentru Cavani care in fata lui Bucci nu rateaza ocazia. Ratam doar peste un minut golul cu un sut puternic la firul ierbii al lui Corradi ce trece agonizant pe langa bara. Avem insa noroc pentru ca se restabileste egalitatea nu doar pe tabela ci si pe teren, fundasul celor de la Palermo primind si el al doilea galben in minutul 70. Dominam acum, publicul ne transmite entuziasm si avem diverse ocazii. Castellini are un frumos sut cu dreptul in minutul 77, peste cinci minute puternic - dar central - sut al lui Dessena dar Fontana este pe minge. In minutele de prelungire presiunea creste si primim un penalty la Dessena, vinovatul fiind Migliaccio. Imi place sa cred ca intotdeauna am avut puterea sa raman cat de cat echidistant si cum de atatea alte ori - deh, prin natura meseriei nu poti evita - am incriminat decizii gresite acum pot spune cu mana pe inima ca n-a fost fault din punctul meu de vedere. Dar scopul scuza mijloacele si atacantul meu croat si-a pus mingea pe punctul cu var si a adus bucuria intregului oras. Dubla si triumf.

Duminica urmatoare urma alt duel cu o echipa la retrogradare (desi in ape ceva mai calde decat cele in care ne scaldam noi), Siena. Principalul majordom al Juventusului de trista amintire, toscanii aveau in Frick si Maccarone principalele guri de foc. Inceputul a fost al nostru, Gasbarroni a avut prima ocazie insa Manninger respingea in corner. Budan il incerca din nou pe austriac in minutul 4. Tot noi prin Morrone aveam un sut cat de cat periculos in minutul 9 dar mingea iesea in aut de poarta. Perioada de acalmie si urmeaza apoi o mare ocazie, Gasbarroni are in picior golul - pasa excelenta Budan - dar sutul sau dupa ce in prealabil il driblase si chiar pusese in fund pe Bertotto loveste bara desi din 10 ocazii identice din 9 ar fi dat cu siguranta gol. Finalul de repriza apartine gazdelor. Gallopa ofera o centrare de pe stanga pentru Maccarone care recentreaza pentru lansatul Jarolim sutul acestuia fiind blocat de Bucci. Jarolim are cateva minute bune si Siena termina in crescendo. Avem nevoie de victorie in repriza a doua si permanent avem patru oameni pe linia atacantilor. Bucci se accidenteaza si el - absolut incredibil, pana si portarul - si pierd o schimbare si mai ales siguranta in aparare. Intra Vergassola pentru Gallopa. Iese si Kharja pentru fantezistul Locatelli care in minutu 75 cauta gloria printr-un sut din afara careului dar trasorul rateaza de putin. Tot el peste 2 minute il incearca pe nou intratul Pavarini. Apoi in minutul 41 din a doua repriza se fluiera penalty la Zenoni. N-a fost, tot cu mana pe inima spun si sunt convins ca n-a fost. Capatasem o adevarata sila fata de arbitrii din Italia. Big Mac - cum era numit Maccarone - ii ia mingea din mana lui Rigano si suteaza cu forta la semi-inaltime in dreapta portarului. Gazdele preluau avantajul. La aproape ultima faza a meciului la un corner Corradi are o bara insa golul vine la faza urmatoare, acelasi Maccarone autorul. O infrangere nedreapta insa asa-i in fotbal. Gazdele erau virtual salvate cu aceste trei puncte uriase. Aveam sa mai primesc o stire extrem de neplacuta, Pisanu - unul din mijlocasii mei de baza - avea genunchiul distrus. Comunicatul publicat pe pagina web a clubului a fost dur a doua zi: Hector Cuper non potra contare su Andrea Pisanu per la corsa salvezza. Il centrocampista, classe 82, e stato operato oggi al ginocchio sinistro, per la rimozione di corpi mobili. L'operazione e stata eseguita dall'equipe del professor Adravanti presso la Casa di Cura "Citta di Parma". Pisanu non potra tornare in campo prima della preparazione estiva per la prossima stagione.

Etapa urmatoare primeam vizita lazialilor. Incepeam in formula Bucci (recuperat) - Zenoni, Falcone, Paci si Castellini; la mijloc aveam incredere in viteza lui Reginaldo, alaturi de el Morrone, Cigarini si Gasbarroni; in fata Budan si Corradi. Dellio Rossi raspundea cu tanarul Muslera in poarta; in aparare Behrami, Cribari, Radu si Kolarov; la mijloc Mudingayi, Ledesma si Mutarelli iar in atac Pandev, Rocchi si Bianchi. Inaintea inceperii meciului se tine un minut de reculegere pentru un suporter al nostru ce murise cu o saptamana inainte. Bucci depune un buchet de flori in fata sectorului galeriei. Si se incepe in forta. Budan in minutul 2 si Reginaldo in minutul 7 nu reusesc sa-l invinga pe micutul Muslera. Fortam in continuare si inscriem in minutul 17. Splendida incursiune a lui Budan care dribleaza si portarul si inscrie al cincilea sau gol stagional. Conducem si in continuare presam. Urias reflex al lui Muslera la o puternica lovitura libera batuta de Cigarini in minutul 21. Tot Cigarini are un cap ce l-am vazut ca trimite mingea in poarta dar nu... 2-0 nu vine. Lazio devine periculoasa de abia dupa o jumatate de ora, Bucci il blocheaza in extremis pe Pandev pe dreapta. Greseala colosala in apararea noastra si peste trei minute Pandev inscrie. Bucci batut. Lazio are cateva minute magice si peste trei minute inscrie iar. Ex jucatorul celor de la Manchester City inscrie cu un drept superb din afara careului. Inscriem si noi inainte de fluierul de final al primei reprize prin Paci care il pacaleste pe Kolarov. Avem inca o ocazie mare la ultima faza prin Budan insa mingea trece milimetric pe langa bara. Il scot pe Reginaldo pentru Dessena in repriza a doua in timp ce Delio Rossi il scoate pe Behrami - slab joc facut de elvetian - si-l introduce pe Zauri. Capitanul oaspetilor revenea dupa o lunga accidentare. Desi dominam si in repriza secunda rezultatul nu se schimba. Mare pacat, meci foarte bun facut de noi insa n-a fost sa fie.

Urmatoarele trei etape vor fi decisive. Cele cu Empoli, Napoli si Reggina aveam sa declar in conferinta de presa dinaintea meciului cu Empoli. Acum trebuie sa performam pentru ca mai sunt putine etape pana la sfarsitul campionatului si in joc e tot sezonul. Nu e usor sa gestionezi meciurile in mod echilibrat si cu o buna posesie a mingii cand ai necesitatea de a obtine un anumit rezultat pentru ca de multe ori intervine frenezia care de multe ori lucreaza impotriva ta. Ne-am pregatit intensiv in ultimele doua saptamani si ne asteptam sa si culegem roadele.

Pentru meciul cu Empoli pregatisem un ofensiv 3-4-1-2 cu Bucci in poarta, Couto revenit dupa accidentare alaturi de Paci si Falcone; Dessena, Morrone, Cigarini si Castellini la mijloc, Gasbarroni trequartista si Budan alaturi de Lucarelli in atac. De la gazde mi-era frica de varfurile Vanucchi si Saudati dar mai ales de piticul fantasista Giovinco. Tehnica fantastica si executii de exceptie, foarte greu de marcat. Pregatisem o cusca pentru el dar ramanea de vazut cat de bine se vor descurca fotbalistii mei. Toscanii incep meciul mai cu aplomb si iesim din terenul nostru de abia dupa sapte minute. Dar si inscriem cu ocazia asta, centrare in adancime a lui Gasbarroni pentru Lucarelli care marcheaza profitind si de iesirea defectuoasa a lui Balli. Golul le taie picioarele gazdelor dar dusmanul nostru cel mai mare este ghinionul. Din nou nenorocita de bara in minutul 15 la un sut din voleu al lui Lucarelli liber in careu. Ratam inca un gol usor apoi prin Gasbarroni. Vazusem filmul asta de multe ori, e ca in tenis, sfarsesti prin a fi pedepsit daca ratezi prea multe mingi de break. Giovinco preia fraiele alor sai si intai are o libera extrem de periculoasa pe care Bucci o scoate extrem de greu. Apoi in minutul 30 il fulgera pe portarul nostru cu un drept imparabil ce concludea o actiune personala terminata in careul nostru. Ca si in meciul precedent in prima repriza s-a jucat meciul, in ciuda eforturilor nimic nu s-a mai scimbat. Imi mai amintesc de a doua repriza doar ca l-am bagat si pe Morfeo, acesta venea dupa o accidentare urata. Cagliari castiga afara la Livorno si nu ne incalzea deloc acest punct. Urma meciul cu Juventus care in fapt era o restanta si evident sperantele erau mici sa ne intoarcem cu ceva de pe Olimpico din Torino. Tocmai d-asta cand ma referisem la urmatoarele trei etape nu facusem referire la acest meci. Deja ma concentram pe meciul urmator, cel cu Napoli de acasa.

Ca lucrurile sa se complice si mai mult Juventusul avea o zi in plus de odihna fata de noi asa ca planuiam sa fac un masiv turnover si sa-mi odihnesc jucatorii esentiali. Pe Lucarelli si Budan nici nu i-am luat la Torino. Lucrurile acestea au transpirat in presa asa ca am fost asaltat de reporteri. In linii mari raspunsurile mele au fost Eu trebuie sa ma gandesc la tot. In teren vreau jucatori care sa fie la minim 80% si daca jucatorii nu s-au recuperat dupa oboaseala de meciul trecut e inutil sa-i aduc. Dar nu pentru ca nu vreau ci pentru ca nu a existat timpul fizic sa-i recuperez. Nu toti se recupereaza la fel de rapid si apoi daca am jucatori care-mi pot oferi la fel de mult nu vad de ce sa nu-i titularizez. Asta nu inseamna ca mergem la Torino sa incercam sa castigam meciul. Important e sa mergem cu o echipa competitiva. Evident erau baliverne dar in fotbal trebuie sa inveti sa spui aceste baliverne altfel daca spui doar ce gandesti vei fi masacrat. M-au intrebat si daca e adevarat ca intentionez sa folosesc un singur varf la Torino: Sa mergem la Torino doar cu un varf nu inseamna ca suntem defensivi. Echipele sunt mai mult sau mai putin ofensive dupa cum reusesti sa ajungi in careu, nu prin numarul de atacanti. Stim ca Juventus are o zi in plus de odihna in picioare dar intentionam sa facem un meci bun. Morfeo ? Se antreneaza bine chiar daca n-are 90 de minute in picioare. E un jucator cu o capacitate incredibila de a citi partidele si cu siguranta ca pe acest sfarsit de sezon poate sa ne ajute.

Cu o droaie de rezerve am pierdut dupa cum era de asteptat. 3-0 pentru gazde, m-a durut infrangerea mai ales ca era in fata unui Juventus antrenat de nimeni altul decat Ranieri. Ce soarta au unii ma gandeam... ajung in finale de Champions, pierd campionate in ultima etapa si antreneaza echipe la retrogradare iar altii la fel nu castiga nimic, n-ajung nici in finale si nici alte performante n-au dar antreneaza echipe de top. Singurul avantaj al lui Ranieri fata de mine era ca e italian, in rest...

Planul meu initial a cam esuat, adevarat ca mi-am odihnit titularii insa Couto - toata cariera mea am urat jucatorii care iau rosii constant, ori jucatori duri, jucatori cu duritatea aceea fara sens, fara logica, prostie pura ori jucatori care dau motiv arbitrilor sa le acorde rosu, jucatori gen Cordoba, care se cearta, se iau la harta - avea sa ia rosu si era suspendat pentru meciul urmator. Motivul ? A aplaudat ironic o decizie a arbitrului. Nu neaparat c-as fi jucat cu el titular dar era o optiune in minus. O absenta mult mai importanta era Reginaldo care si el primise un galben ce-l facea automat suspendat pentru etapa urmatoare. Am dat si un autogol... cu tolba plina de goluri ne-am intors acasa. Urma un meci esential, cel cu Napoli.

Din nou a trebuit sa ma supun tirului jurnalistilor: Mai sunt cinci etape dar pentru noi cea de maine va fi cea mai importanta, stim cu totii ca trebuie sa castigam. Echipa trebuie sa joace nu doar cu piciorele, cu entuziasm, cu dorinta ci si cu capul. E adevarat ca trebuie sa avem un spirit de castigatori si trebuie sa intram pe teren cu determinare dar trebuie sa jucam si in mod inteligent. Sunt meciuri in care ai necesitatea de a pune ordine si echilibru inainte de a castiga cele trei puncte, cu rabdare, stiind sa astepti, incercind sa gasesti momentele cheie. Impotriva lui Napoli va fi dificil pentru ca va trebui sa fim noi cei ce gestioneaza meciul: suntem noi cei care trebuie sa dam totul; Napoli are jucatori buni dar in aceste zile am lucrat foarte mult inclusiv din punct de vedere psihologic pentru a avea posibilitatea de a avea o echipa pe teren unde ordinea sa fie un element important pentru a putea gestiona meciul. Dupa mine daca nu vrem sa asteptam ultima etapa pentru a ne salva asta e meciul in care trebuie sa urcam in clasament pentru a avea mai multa liniste pentru ca lucrul de care are nevoie echipa cel mai mult e liniste. Sa uitam de ultima partida impotriva Juventusului, maine trebuie sa gestionam meciul: nu trebuie sa intram in teren si sa fim orientati doar pe atac, haotici, doar cu dorinta si entuziasm; o echipa nu joaca asa: va trebui sa avem echilibru si sa luptam pentru toate cele 90 de minute. Intr-un meci asa se poate inscrie in minutul 3 cum se poate inscrie in minutul 80: nu e ca spun ca trebuie sa ne infranam ci trebuie sa gestionam partida pe intreaga sa durata. Couto ? A fost suspendat patru etape. Am vorbit cu el dar cu totii stim ca Fernando a gresit. Am pierdut un aparator dar am altii la dispozitie gata sa joace. Stim ca practic a ratat intreg finalul de sezon. Couto eliminat pentru un aplaudat, Totti doar galben pentru trei "vaffa...". Nu sunt judecator, sunt antrenor: nu stiu cine trebuie sa raspunda la intrebarea asta. Eu antrenez echipa, arbitrul conduce meciul, conducatorii se ocupa de toti factorii externi. Daca justa decizia ca Fernando sa primeasca patru etape de suspendare si Totti niciuna nu trebuie sa ma intrebati pe mine. Am fost intrebat apoi despre pericolele pe care le vad legat de jucatorii napoletani. Lavezzi e un jucator pe care-l cunosc bine si cred ca nu a dat inca tot ce poate oferi. Napoli oricum nu inseamna doar Lavezzi: mai e si Hamsik care e un excelent jucator ce ajunge des in careul advers, suteaza bine si are picioare bune. Napoli e o echipa buna dar trebuie sa castigam neaparat. Absente ? Le cunoasteti: Couto si Reginaldo suspendati, Coly, Corradi si Pisanu accidentati. Si Dessena are probleme dar probabil va juca, vom evalua.

Pe Dessena nu l-am recuperat si era o alta pierdere mare. Am inceput cu Bucci; Zenoni, Falcone, Paci, Castellini in aparare; la mijloc Mariga, Morrone, Cigarini, Gasbarroni trequartista si Budan impreuna cu Lucarelli in atac. Napoli a jucat mai bine in debutul partidei, Bogliacino l-a servit pe Hamsik in minutul sapte dar slovacul a pierdut secunda ideala pentru a suta. Bogliacino a incercat apoi de la distanta in minutul 11 iar cinci minute mai tarziu Lavezzi trecea pe sub minge la un interesant cross. Reja m-a surprins jucind cu Lavezzi varf unic, impins sustinut de Bogliacino trequartista (cu Sosa si Calaio pe banca). In minutul 14 Lavezzi reclama un penalty la un presupus fault al lui Castellini insa arbitrul avea sa indice punctul de la 11 metri doar sapte minute mai tarziu. Pentru noi la un duel Santacroce-Lucarelli. Budan inscria si respiram. Ne aparam ordonat dar nu prea contam in atac. Se joaca mult la mijloc, spatiile sunt extrem de rare. In ultimul minut al reprizei frumoasa actiune a napoletanilor, Hamsik schimba cu Bogliacino, arunca in centrul careului unde Mannini cu capul trimite in transversala, se ridica si incearca sa retrimita spre poarta dar cade la un duel cu Mariga. Lovitura extrem de dura, penalty si om eliminat la ultima faza. Incredibil. Mariga o facuse din nou. Negro di m.... Incheiem repriza cu proteste... dar degeaba, 1-1. L-am scos la pauza pe Budan - absent total - si l-am inlocuit cu Morfeo. Suntem dominati in a doua repriza datorita omului in minus si in minutul 72 Napoli preia conducerea: centrare de pe dreapta a lui Hamsik, deviere nefericita si mingea ajunge total neasteptat la Bogliacino care de la doi pasi inscrie. Eram in rahat. Peste 4 minute dintr-un fault al lui Castellini la Lavezzi izbucneste o adevarata bataie oprita cu greu de central. Sunt eliminati Gargano si Falcone, jucam in 9 contra 10. Peste patru minute doar jucam in 8 contra 10, Gasbarroni este trimis la dusuri pentru un fault urat la Garics. Partida este cum nu se poate mai nervoasa si este eliminat si Reja. Ce ma-sa mai vrea nu stiu... Salveaza Bucci golul de 1-3 insa sfarsim prin a pierde acest meci extrem de important. Eram la un punct peste ultimul loc retrogradant. La recomandarea clubului nu a participat nimeni de la noi la conferinta de presa. Silenzio stampa. Singurul care avea sa vorbeasca avea sa fie patronul Ghirardi, in principal incriminind arbitrajul: Eu sunt cel mai tanar dintre presedinti, am una dintre cele mai tinere echipe si vedeti cu totii ce se intampla; poate ca in fotbal nu vor sa faca loc pentru tineri si vor sa-mi dea lectii de viata dar nu ma sperii. Fac fotbal cu pasiune dar asa te fac sa-ti treaca cheful. Unica mea satisfactie e ca in cele trei cazuri in care am explodat anul asta - dupa partidele cu Inter, Siena si Napoli - toate erau situatii eclatante si opinia publica mi-a dat dreptate. Eu trebuie sa tin moralul ridicat si sa fiu exemplu pentru jucatori mei, sa am incredere pentru ca nu suntem inca in zona retrogradarii. Trebuie sa mergem in Reggio Calabria sa castigam sperind sa avem un arbitraj normal.

Etapa urmatoare se incheia ciclul de trei partide pe care le definisem esentiale. Jucam intr-un mic infern, la Reggina acasa. Visinii erau sub noi. Aveam nevoie de victorie ca de aer insa sa o si obtinem era alta poveste date fiind conditiile. Pentru prima oara in cariera mea la sugestia presedintelui intrasem in cantonament. Notiune doar vag cunoscuta in Europa ce conteaza. Ne-am strans cu totii si am plecat la Roma sa ne pregatim urmind sa facem apoi deplasarea spre Reggio Calabria. Aveam sa fiu iar interpelat de ziaristi, silenzio stampa-ul expirase: Decizia a venit dupa o conversatie intre mine si presedinte si chiar daca ar fi fost decisa de proprietarul clubului ar fi oricum justa. Cantonamentul e important in acest moment: e nevoie sa fim impreuna sa ne antrenam, sa vizionam meciurile dar mai ales sa vorbim. Convietuirea e foarte importanta in acest moment dificil. O sa ne ajute sa ne temperam sentimentele si sunt bucuros ca am luat decizia asta.

Intentionam sa joc cu Lucarelli varf impins, unic varf. Era si greu altfel, Budan sau Morfeo sa-si revina dupa acidentari ar fi reprezentat un mic miracol in sine. Aveam 31 de puncte si ca sa nu retrogradam imi facusem socoteala ca aveam nevoie de 37. Cu tot lotul valid si cu 5 primavera ne antrenam pe rupte. Toate vestile, oricat de neimportante, toate erau negative. Reggina urma sa ofere bilete la preturi mult reduse mizind pe aportul publicului (lucru pe care de exemplu Ghirardi nu-l facuse, sarac... deh) iar mijlocul saptamanii a fost dominat de gossip-uri legate de Gasbarroni care nu stiu cu ce muiere se culca. Melita Toniolo. Din partea mea sa se culce si cu barbati numai sa performeze. Cand trebuie, unde trebuie. Insa la cum juca in ultima vreme tare mi-era ca il cam sleia signorina asta de puteri. El cica n-o cunostea. Sigur. Aceleasi aventuri le erau imputate si lui Corradi si lui Reginaldo, showgirl-urile erau evident altele: Canalis si Santarelli. Suporterii erau extrem de suparati si ma temeam de evenimente grave in caz ca am fi continuat pe aceeasi linie. Deocamdata ne antrenam cat de bine puteam, urma sa fie extrem de greu meciul urmator, Couto, Gasbarroni, Castellini si maimuta Mariga erau toti suspendati, Morfeo si Budan plus altii accidentati. Pisanu, Corradi etc

Ne-am prezentat la ora meciului si intr-adevar era un mic infern. 20000 de mii de fani granata doreau sa-si ajute echipa sa iasa din situatia groaznica pe care o aveau in clasament si sa ne trimita pe noi in loc. Am inceput cu Bucci in poarta, Coly, Paci, Rossi si Zenoni fundasi; Dessena, Morrone, Cigarini si Antonelli la mijloc iar in atac Reginaldo si Lucarelli. Pe banca portarul de rezerva si sase primavera. Absolut incredibil. Reggina cu putine probleme de efectiv si cu un trio ofensiv puternic, Cozza, Brienza si in fata lor Amoruso. Aveau un singur absent. Eu aveam un singur jucator de la echipa mare pe banca. Portarul. Granillo plin si entuziasmul ajungea vizibil la jucatorii gazda. Barreto suteaza foarte tare in minutul 4 si Bucci respinge greu in corner. La centrarea urmatoare Amoruso rateaza de la doi pasi. Avem si noi o ocazie in minutul 12. Apoi in minutul 24 Cirillo - genul de jucator cu putina materie cenusie de care vorbeam insa doar prost nu si violent - il opreste prin fault pe Reginaldo in plin careu in minutul 24. Cigarini inscrie fara emotii. Conducem. Terenul se inclina inspre jumatatea Regginei dar nu reusim sa inscriem al doilea gol. Tot Barreto are urmatoarea ocazie a Regginei in minutul 41, la fel un sut extrem de puternic putin pe langa poarta. In a doua repriza ne aparam cat putem de bine si incercam pe contraatac. Mai mult ne aparam. Cirillo suteaza, Paci deviaza in corner. Apoi in minutul 52 sut din apropiere al lui Modesto respins magistral de Bucci. Apoi ca de atatea alte ori se produce implozia. Paci - fundasul meu central - face un fault pe cat de dur pe atat de inutil. Intrare a martello cum zic italienii, cu piciorul adversarului pe pamant. In jumatatea adversa de teren si neexistind premizele unui contraatac periculos. Asemenea jucatori n-ar trebui sa calce pe un teren de joc. Era a nu stiu cata eliminare de care beneficiam in putinele etape petrecute la Parma. Nici nu apuc sa le strig de pe margine modificarile in aparare - Coly sa mearga in centru langa Rossi, Zenoni sa schimbe partea si Antonelli sa mearga pe stanga - ca Reggina egaleaza. Drept al lui Cirillo, Bucci respinge extrem de prost pe Amoruso care suteaza si-l gaseste pe Antonelli pe linia portii insa mingea ajunge la Cozza care nu greseste. Minutul 56. Ghirardi aflat in tribune cedeaza nervos si pleaca. Cozza, capitanul gazdelor avea sa faca meciul vietii poate. Foarfeca ce rateaza de putin tinta apoi in minutul 64 un drept de la distanta deviat de nefericitul Coly care-l pacaleste pe Bucci. Destinul isi batea - a cata oara ? - joc de mine. Incerc imposibilul, il bag pe un pusti Martinez nascut in '89, il scot si pe Lucarelli care nu jucase absolut nimic-nimic si-l inlocuiesc cu un alt baby, Prijovic. Morrone vocifereaza vizibil la schimbarea asta - pesemne ca e prieten bun cu livornezul - si-i fac semne sa taca dracului din gura altfel intru in teren si-l iau la bataie.

Incheiem meciul in inferioritate, invinsi si cu Reggina peste noi in clasament. Zenoni si Cigarini au si ei timp sa mai ia un galben si vor fi suspendati etapa urmatoare, acasa cu Genoa. Probabil voi juca cu jucatori de la tineret si in primul 11, incredibil. Reggina 33 de puncte ca si Empoli - noi tot 31. Titlurile in ziare a doua zi erau toate de genul Brava la Reggina a crederci, questa volta Cuper non poteva fare molto di piu. Aveam sa ma intristez si mai mult (unul din defectele mele, pun totul la inima) cand fostul antrenor al Parmei avea sa dea dovada de o mojiciei si o... efectiv nu-mi gasesc cuvintele pentru un asemenea om de joasa speta, oricum de un singur lucru cu siguranta nu ducea lipsa - tupeu - si avea sa se autopropuna sa-mi ia locul. Un linge-n-fund de ultima speta. Un Ginel™. Avea sa declare: Eu cunosc bine echipa. Stiu ce tip de situatie exista acum si in momentele astea e nevoie de o schimbare. In acel grup au aparut unele situatii particulare ce trebuiesc gestionate intr-un anumit mod. Eu as sti ce sa fac. Sper sa ma intorc, nu pentru binele meu ci pentru al Parmei si daca sunt rechemat in timp optim echipa o salvez. A avut decenta sa admita macar ca nimeni nu l-a intrebat de sanatate cu atat mai putin sa-l cheme. Sa te caute moartea, slugoi fara caracter. Unul dintre cele mai josnice persoane pe care mi-a fost dat sa le intalnesc vreodata. Domenico Di Carlo, marele salvator. Incredibil, eram in exact situatia in care adusese el Parma si acum cu trei etape inainte de final venea el, Messia. Ce caricatura...

Apropos de caractere de fier imi amintesc si de Morrone. In aceeasi zi aparea pe site-ul clubului un comunicat in care chipurile isi cerea scuze. O alta mascalzonerie pentru ca scuzele se cer personal nu in ziare, pe site sau in oglinda: Gestul meu era datorat tensiunii si nervozismului pentru ca pierdeam o partida cu o miza extrem de importanta. Cer scuze antrenorului pentru ca responsabilitatea alegerilor e a sa, noi jucatorii avem datoria sa le respectam si acceptam. Imi pare rau ca unii au dorit sa interpreteze gestul meu ca pe un semnal de lipsa de respect in vestiar si fata de antrenor: pentru asta cer scuze colegilor si clubului. Eu am incredere in antrenorul Hector Cuper. Le-am dat o zi libera. La Brescia, locul de resedinta al patronului era mare consfatuire la sediul companiei familiei Ghirardi. Acesta cu cei mai stransi colaboratori - responsabilul cu partea tehnica Andrea Berta si directorul sportiv Gabriele Zamagna - nu stiu ce au dezbatut dar presedintele avea sa declare Come ho gia detto ieri, confermiamo la fiducia a Hector Cuper. Andiamo avanti cosi. Maine voi fi la Parma si o sa intalnesc echipa si pe antrenor la Centrul Sportiv de la Collecchio inainte de antrenament. Cu Cuper evident o sa vorbesc si despre eventualitatea unui nou cantonament. Daca va dori vom putea opta si pentru solutia asta.

Meciul cu Genoa era privit cu suspiciune de casele de pariuri. O regula nescrisa a fotbalului italian spune ca daca o echipa e linistita, in ape caldute iar una are nevoie disperata de puncte - pentru a se salva in mod special - cea care are nevoie de puncte va castiga. Cred ca era o cota derizorie gen 1.40. Insa eu stiam ca trebuie sa muncim, sa ne luptam pentru victoria aia si ca nimeni nu ne va face niciun cadou. Corradi, Budan, Morfeo, Couto, Paci, Gasbarroni, Zenoni, Cigarini plus altii... un intreg prim 11 aveam suspendat si accidentat. Toti nervosi dom'le. De asta eram in situatia actuala pentru ca pe unii se zburlea parul pe spate si pac mai bagau un atac de Serie C2, pac se mai luau la harta cu arbitrul. Si noi pac pierdeam 3 puncte. L-am titularizat pe portarul de rezerva. Bucci o facuse de oaie etapa trecuta, golul de 1-1 il avea pe constiinta. Ne ingropase practic. Pavarini in poarta. Coly, Falcone, Rossi Castellini in aparare, Dessena pe jumatate recuperat, Morrone, Mariga, Parravicini, Reginaldo, Lucarelli. Asa arata primul 11. Dominam inceputul de meci dar in minutul 9 Genoa trece pe langa gol la o incursiune pe contraatac a lui Juric. Imi pun mainile in cap, ma disper... parem stinsi. Mariga are prima ocazie in minutul 18 pentru noi. Incepem sa presam si peste sase minute Reginaldo ii fura mingea lui Criscito dar e singur si nu poate decat sa suteze destul de slab, obninem un corner totusi. Libera in minutul 35, Lucarelli pe langa. Suntem calare pe ei dar nu reusim sa inscriem. Reginaldo pune osul serios dar Lucarelli se precipita de fiecare data. Cum numai marii antrenori™ stiu sa faca miscarea asta ii schimb de pe cele doua laturi ale terenului pe Mariga si Dessena. I-am zapacit sigur. Morrone are o ocazie in urma unei ingramadeli la un corner. Inalta zmeul. Incepem a doua repriza tot in atac. Suntem premiati in minutul 54 cand Lucarelli trimite intai in bara - imi inghetase inima, ma gandeam nu e posibil chiar asa - apoi cu capul il invinge pe Rubinho. Gazdele nu stau mult pe ganduri si prin cuplul Sculli-Boriello rateaza egalarea nu peste multe minute. Trec inca o data pe langa golul egalizator in minutul 75 dar cu niste prelungiri ce nu pareau sa se mai termine - cinci minute - incheiem meciul castigatori. Ridicam capul peste linia retrogradarii cu aceste trei puncte.

Era 11 mai 2008 si intalneam o Fiorentina pe cai mari, acestia tocmai depasisera etapa trecuta Milanul dupa esecul acestora la Napoli si in clasament erau pe loc de Champions League. Della Valle isi facea deja planurile ca dupa etapa asta vor fi infaptuit minunea. Eu speram sa nu fie asa - evident - insa din nou trebuia sa iau in considerare moralul, absentele, indisciplina etc. Si in primul rand valoarea adversarului. Fiorentina lui Prandelli incepea cu un ofensiv 4-3-3 insa stiam ca formula aceasta se schimba in functie de momentul jocului si de rezultat - talentat antrenor, va ajunge mare cu siguranta: Frey in poarta; Jorgensen, Gamberini, Ujfalusi, Gobbi pe linia de fund, Kuzmanovic, Liverani, Montolivo la mijloc si Santana, Pazzini, Osvaldo in atac. Eu raspundeam cu Pavarini in poarta, Coly, Falcone, Paci, Castellini in aparare, Mariga, Morrone, Parravicini, Reginaldo la mijloc iar in atac Lucarelli si Budan revenit dupa accidentare. Gazdele incep in tromba, in minutul 4 Kuzmanovic il incalzeste pe Paravicini de la distanta. Insa in minutul 10 contrar cursului jocului profitam de o greseala in defensiva viola si inscriem la o centrare de pe dreapta a lui Coly pentru Budan. Croatul imi lipsise enorm. Gazdele par putin confuze si noi incercam sa obtinem golul doi. In minutul 19 incepe din nou sa-si arate urata fata destinul: intr-un duel la minge Falcone se accidenteaza (intindere la inghinali) si sunt obligat sa fac prima schimbare. Pazzini depaseste doi jucatori in minutul 26 si suteaza extrem de periculos. Foarte putin pe langa. Peste un minut Paravicini respinge o lovitura de cap a lui Kuzmanovic de foarte aproape. In minutul 39 vine egalarea, assist perfect Montolivo si Santana plaseaza mingea perfect. Incepe a doua repriza pe aceleasi coordonate, Pavarini salveaza in extremis o bomba a lui Santana. Minutul 49 aducea o noua ocazie, centrare perfecta Jorgensen si Pazzini rata din pozitie ideala. Existam si noi si in minutul 58 Reginaldo il pune la treaba pe Frey. Prandelli muta primul, ies Liverani si Kuzmanovic si intra Semioli si Donadel. Semioli se arunca in careu in minutul 69 dar obtine doar un galben. Vine si golul in minutul 77, nou intratul Semioli inscrie dupa o noua centrare perfecta a danezului Jorgensen. Dupa doar 3 minute ramanem iar in 10, Rossi - omul pe care il introdusesem in locul accidentatului - protesteaza la adresa arbitrului si acesta il elimina. Niciodata n-am auzit macar de asemenea comportament (repetat) al jucatorilor unei echipe d-apai sa mai si vad. Si acum mi se intampla mie la fiecare etapa aproape. Nervii mei erau intinsi cum nu se poate mai tare.

27126442.jpg

Trecem pe langa egalare si in zece in minutul 84 dar la doua minute distanta primim si golul trei. Coly il lasa singur in careu pe omul sau (Osvaldo) si meciul era incheiat pentru noi. 3-1 pentru gazde, noi ar fi trebuit sa castigam meciul din ultima etapa de acasa cu Inter ca sa mai speram. Doar Livorno era retrogradata, ne jucam inca sansa.

Insa in cursul zilei urmatoare aveam sa primesc stirea fatala, stire ce m-a luat complet pe nepregatite. Ghirardi dorea sa-mi dau demisia. Incredibil. Cu o etapa inainte de final. Cu salvarea inca posibila. Niciodata nu se mai auzise de un antrenor dat afara in conditiile astea, inainte de ultima etapa. Niciodata. Volevo dare una scossa allo spogliatoio avea sa declare Ghirardi. De parca asa si acum incerci sa produci o reactie in vestiar. Inainte de meciul decisiv din ultima etapa !! Incredibil, nu puteam sa cred. Dimineata eram confirmat si la pranz demisionam. Eram inlocuit cu antrenorul Primaverei. Eu, Hector Cuper schimbat cu antrenorul de la Primavera. Incredibil...

A doua seara deja imi faceam bagajele. Inainte sa plec din oras aveam programat un fel de interviu cu un jurnalist italian si cu unul de nu stiu ce nationalitate dar oricum asta avea sa-mi puna doar o intrebare decenta in rest numai nimicuri: in lumina proceselor si scandalurilor in care fusese implicata Juventus ce parere am despre arbitrajul de care am avut parte la Inter. Aveam sa citesc peste vreo doua zile parte din raspunsul meu: Cuper has now had his say on the matter, and he also feels that Inter, who had been six points clear of Juve with five games of the season to go, were also robbed. I have run over and over the events of that year and I'll say to you one thing - we played against Chievo and Ronaldo was denied a decisive penalty said the now ex Parma boss. Inteviul cu cel italian avea sa fie mai lung si mai exact reprodus in paginile ziarului. Se amintea intre altele de presedintele Ghirardi ce dorise sa dea una scossa allo spogliatoio, care-si luase tutte le responsabilita. Era relatata nedumerirea mea dupa aceasta nemaintalnita demitere la o etapa inainte de sfarsit de campionat concentrata in Ce sens are ?, intrebarea care mi-o puneam continuu de ore si ore deja. M-a intrebat daca Ghirardi dorea sa supervizeze formatia si i-am raspuns Prostii. Niciodata un presedinte nu mi-a cerut asa ceva; daca e adevarat ca a fost cumparata partida cu Genova si am raspuns ironic: Puteau sa-mi spuna. Nu m-as mai fi agitat atat pe banca. Despre viata extrasportiva a fostilor mei jucatori - Un fotbalist nu ar trebui sa uite sa fie profesionist nici la 25 de ani. Eu nu o fac niciodata. Exista insa un timp pentru orice. M-a intrebat daca ma simt un pierzator - Pierde cine nu crede in ce face, eu muncesc cu pasiune. Daca ma simt ghinionist, un mare antrenor incapabil sa prind marea prada: Am pierdut doua finale de Champions cu Valencia, o finala de cupa europeana cu Mallorca, am pierdut titlul cu Inter. Finalele mele le-am pierdut la penalty-uri dar am ajuns acolo. Asta e victoria. Antrenez de 15 ani. Nu am antrenat un an jumatate dar nu pentru ca nu m-ar fi cautat nimeni, m-au cautat multe echipe. Nu am acceptat pentru ca nu spun "da" la un cec ci unui proiect. A antrena nu inseamna a alerga. Sunt un om norocos. Nu sunt Capello, el a castigat tot. Eu sunt Cuper, sunt bucuros. Mi-au fost reamintite cele doua demiteri in patru luni. Sunt demiteri diferite. La Betis eram de la inceputul sezonului, la un anumit moment presedintele a cedat presiunii suporterilor in ce-l priveste. Acolo cu siguranta nu eram eu problema, publicul ma placea, jucatorii la fel. Am avut un raport bun cu jucatorii chiar si aici. Episodul cu Morrone dupa meciul cu Reggina ? E ok. S-a scuzat si e totul in regula. Acesta demitere insa nu se explica. E ca atunci cand te paraseste o femeie. Mai intai nu realizezi apoi incepi sa te intrebi unde ai gresit. M-a intrebat daca vad Parma salvindu-se si i-am raspuns ca da, ca sper: Am venit aici cand lipseau 11 etape pana la sfarsitul campionatului. Cand ai in fata 33 de puncte orice este posibil. Daca am inceput sa tremur dupa meciul cu Napoli ? Trei eliminati, arbitrul a gresit totul. O zi dintre cele mai rele... Apoi si el ma intreaba de 5 mai Partida respectiva n-a hotarat nimic. Calciopoli a explicat multe episoade. Si penalty-ul nedat impotriva celor de la Chievo. Posibila destinatie ? Cred ca nimeni pentru o perioada nu ma va mai chema sa antrenez, nu in Italia cel putin. Dar cu siguranta n-o sa raman mult departe de fotbal. Iar intr-o zi o sa ma intorc in Italia. Si nu ca turist. Fotbalul uita cu rapiditate, mai ales aici. Un sfat pentru antrenori in general si pentru cei tineri in special ? Fa doar lucrurile de care esti convins. Infrangerile nu te vor rani niciodata.

Link to comment
Share on other sites

Pe Ennio Tardini peste cateva zile Parma avea sa piarda cu 0-2 si sa retrogradeze. Dar eu eram deja departe. In toate sensurile. Relaxare aprope totala cateva saptamani. Apoi din nou o propunere indecenta. Din nou m-am simtit provocat. Era in plus o experienta inedita, mi se propusese postul de antrenor al unei nationale. Georgia. Nu era Argentina dar tot experienta noua era. Pe 1 august semnam cu georgienii la Tbilisi - urat oras - pe doi ani. Il inlocuiam pe germanul Klaus Toppmoller. Inca o data nu stiam in ce ma bag si nu aveam pe nimeni care sa ma consilieze asa cum trebuie. Printre putinele lucruri pe care le stiam erau ca aveam un singur amical - cu Tara Galilor pe 20 august in Swansea - inainte de preliminariile FIFA World Cup ce incepeau cu un meci acasa impotriva Irlandei pe 6 septembrie. Ca secund l-am adus pe Jose Carlos Fantaguzzi. Nascut la Buenos Aires in '62 acesta imi fusese coleg la Ferro Carril de unde plecase la Betis, din nou in Argentina si isi incheiase cariera de jucator in Israel. Ca antrenor incepuse la juniori la Ferro apoi antrenase la Huachipato si Universidad Catolica in Chile si din nou in Argentina la Atletico Rafaela. Mai antrenase si in Paraguay (la Nacional parca) si o alta echipa din Argentina - Tiro Federal. Era un tip in regula. Discret, muncitor si competent. Mi-am intregit echipa cu Angel Puebla - un preparator fizic de cea mai buna calitate. Pe acesta il cunoscusem in Spania. Nascut la Madrid tot in '62 era licentiat in educatie fizica si avea si o gramada de alte diplome si competente. Era un as in materie, ce sa mai. Lucrase cu Del Bosque la Real in sezonul 93-94 si cu Rafa Benitez anul urmator. La Merida sezonul urmator apoi se ocupase de categoriile inferioare de la Real vreo 6 ani. Cand am venit la Valencia l-am gasit acolo si l-am pastrat - un profesionist de nota 10 Angel. Speram sa facem treaba buna impreuna.

La 5 zile dupa ce semnam contractul cu georgienii si ma mutam (singur, nici macar sotia mea n-a vrut sa auda) la Tbilisi (urat oras, am mai zis ?) trupele georgiene lansau o ofensiva asupra capitalei Osetiei de Sud, Tskhinvali. Rusia raspundea cu trupe de sol si bombardamente. Asta le depasea pe toate de pana acum... nimerisem in inima unui nenorocit de razboi !! Situatia a ramas in continuare periculoasa si primul meci, deschiderea campaniei noastre in loc sa se desfasoare la Tbilisi din ratiuni de securitate l-am disputat in Germania la Mainz. Adio avantajul terenului propriu. Asta insemna adio 50% din potentialul nostru georgienii find intr-o grupa H cu Italia, Irlanda, Bulgaria, Cipru si Muntenegru mai degraba candidati la ultimul loc decat la calificare sau macar sa ajunga pe aproape.

In amicalul cu Tara Galilor am obtinut o victorie ce avea sa para ca renumita vorba norocul incepatorului. Galezii ne-au condus cu 1-0 pana in minutul 66. Am egalat si am castigat pe sfarsit de meci. Ca impresie... erau bataiosi georgienii. Cu fotbalul nu se ingramadeau dar spirit aveau. Tocmai din cauza asta faptul ca aveam sa jucam nu stiu cate meciuri acasa in alte parti decat in Georgia era o lovitura uriasa. Staruri... Kaladze in primul rand. Apoi Levan Mchedlidze de la Palermo (atacant), fundasul Lasha Salukvadze de la Rubin Kazan si Levan Kenia (mijlocas) de la Schalke. Mai era fundasul de la Lokomotiv Moscova Malkhaz Asatiani si... atat.

Primul meci dupa cum am zis l-am jucat la Mainz. Infruntam o Irlanda condusa de respectabilul Trapattoni. O Irlanda intesata de jucatori cu nume si valoare. Shay Given in poarta, Richard Dunne, Finnan, O'Shea, Steven Reid in aparare, Hunt, Kevin Kilbane, McGeady, Whelan la mijloc si Doyle si Robbie Keane in atac. Keane imi aducea aminte de Inter si de Ceata lui Pitigoi™. Din pacate meciul n-a avut istoric. Fara fani eram impotenti. Nici cu ei nu stiu daca am fi facut mare branza insa irlandezii au inscris in minutul 13 si apoi nu s-au mai uitat in spate. 0-2 in minutul 70 si tot ce am putut face a fost sa inscriem si noi golul de onoare. 1-2 acasa. La Mainz. Peste doar 4 zile jucam cu Italia, afara. Jucam pe Friuli, stadionul celor de la Udinese. Italienii - antrenati de un Lippi deloc simpatic persoanei mele aveau sa castige greu. Italieneste mai exact. Un sut torpila (nefericit termenul in contextul lucrurilor ce se desfasurau la noi in tara) al lui De Rossi in minutul 17 si apoi inca un gol in minutul 90 si din primele doua meciuri nu obtinusem nimic. E drept, erau cele mai grele echipe cele ale Irlandei si Italiei si nici faptul ca le-am jucat atat de devreme fata de momentul instalarii mele nu ma ajuta dar oricum as fi dat-o tot 0 puncte aveam in clasament. Urmatoarele meciuri de peste o luna aveau sa fie decisive in ce priveste sansele noastre. Cu Cipru si Bulgaria, ambele considerate acasa. Probabil urma sa le jucam cine stie pe unde.

Spre surprinderea mea chiar aveam sa jucam acasa. Un public cald, frumos - georgienii desi nu am intrat foarte des in contact cu ei m-au impresionat si am ramas numai cu ganduri bune legat de acestia - ne-au sustinut in numar mare. Sa tot fi fost 40000 de oameni pe Boris Paichadze. Am reusit doar un 1-1, absentele - din diferite motive - din lotul nostru au cantarit decisiv. Cipriotii - bataiosi si ei din natura - au deschis scorul prin atacantul Konstantinou in minutul 67 iar noi am egalat 6 minute mai tarziu prin fundasul Levan Kobiashvili. In planurile mele meciul figura cu 3 puncte insa nu s-a putut mai mult.

Din nou la 3 zile distanta jucam cu Bulgaria. Bulgarii jucau un clasic 4-4-2 cu Petkov in poarta, Valentin Iliev, Ivanov, Milanov si Tunchev in aparare, Georgiev, Yankov, Martin si Stilyian Petrov la mijloc iar in atac Velizar Dimitrov oarecum in spatele lui Berbatov. Era o formatie net superioara noua si din nou din pacate n-am putut sa le oferim celor peste 40000 de oameni veniti o victorie. Un 0-0 care ne ducea la 2 zestrea de puncte. Insa acum veneau meciurile din deplasare, primul cu Irlanda. Si deja intampinasem primele probleme, tipice pentru mine. Accidentari, suspendari, vedetisme...

Pana la meciul cu Irlandezi am reusit sa perfectam un meci cu Romania. Romanii probabil nu mari amatori de fotbal au venit in numar extrem de redus la meci, 2500 sa fi fost maxim. Pe un stadion urias. Romanii aliniau probabil o formula apropiata de cel mai bun 11 al lor: Lobont - Ogararu Tamas Radoi Rat - Cocis Lazar Nicolita Tames iar in atac Costea-Marica. Eu cu o formula experimentala. Am deschis scorul ca si in meciurile precedente si ca si in meciurile precedente am fost egalati. Greu, in minutul 62. In minutul 70 Goian inscria pentru 2-1 si se tragea cortina. Meci util.

Dupa aceasta partida am fost solicitat pentru un interviu din partea unei publicatii engleze. Era mai mult o discutie amicala asa ca am lasat garda jos si am vorbit foarte relaxat ziaristului de la Guardian: Cand le-am spus copiilor ca plec in Georgia acestia au crezut ca glumesc. Sigur, e minunat sa antrenezi Valencia sau Inter sau Parma dar imi place sa muncesc - acesta e lucrul cel mai important. Despre meciul tur cu Irlanda ? E istorie deja. Am pierdut la Mainz si nu sunt sigur ca am fi castigat cu siguranta nici in Tbilisi. Citind peste cateva zile aveam sa ma felicit pentru abordarea prietenoasa pe care o abordasem, englezul dupa cum mi se paruse nu era genul speculativ si in loc sa mai puna de la el mizerii cum se procedeaza spusese lucruri decente: Cuper's attempts to prevent his side lapsing into self-pity are laudable, but the truth is that Fifa's decision, while almost certainly the right one, had a significant impact on Georgia's hopes of qualification. And they did have hopes. Italy are clear favourites to qualify, but Ireland, Bulgaria, Cyprus and Montenegro do not represent insurmountable opposition. With a bright start under a manager with a fine pedigree, second place in the group and a qualifying play-off was a possibility. Am fost intrebat apoi despre parcurs si cum merg lucrurile in general la echipa: Nu poti sa fii niciodata fericit cand echipa ta pierde dar sunt multumit de cum am jucat cu Bulgaria si Italia. Chiar daca meciul cu Cipru a lasat de dorit au existat si acolo lucruri bune. Lucram la inchegarea relatiilor de joc. Ma simt ca acasa aici. Imi plac orasul, tara, oamenii: sunt foarte calzi si placuti. In Vest sunt o gramada de preconceptii asupra Georgiei dar pentru mine acestea au fost distruse demult. Tara are un imens potential in fotbal. Jucatorii georgieni sunt toti deschisi, e usor de lucrezi cu ei. Unii trebuie doar sa lucreze mai mult. Fara munca din greu e imposibil sa ajungi la potentialul tau maxim. Multi dintre jucatorii pe care i-am vazut sunt nascuti sa joace la un nivel mai ridicat. Jucatorii georgieni ar trebui sa fie mandri de calitatile lor. Sunt talentati si creativi si echipa lor nationala poate sa joace un fotbal bun. Ma asteptam ca bariera limbajului sa faca lucrurile mai dificile - nu a reprezentat un obstacol. Am doi translatori care ma ajuta dar am realizat ca o gramada de jucatori inteleg scurte fraze sau adresari ferme fara translator - atac, aparare; chestii dintr-astea. Aparare mai degraba decat atac ar spune criticii mei, admit ca aceasta abordare stricta m-a condus la aceasta ciudata dificultate. Jucatorii inteleg ca nu sunt inamicul, doar supervizorul. Sunt cu ei - sa-i ajut sa castige. Asatiani ? Malkhaz Asatiani e unul dintre cei mai valorosi jucatori ai nostri. Apartine de Lokomotiv dar ultimul an l-a petrecut imprumutat la Dynamo Kiev. Intr-adevar, l-am lasat in afara lotului. A plecat din cantonament suparat ca l-am lasat afara din primul 11 care a infruntat Italia. Era si ramane un candidat pentru echipa. L-am lasat afara doar pentru ca planul meu tactic cerea asta. Intre noi nu e nimic personal. Alte probleme ? Desigur, problemele nu m-au ocolit niciodata. Ne lipseste deja atacantul Levan Mchedlidze de la Palermo, fundasul central Lasha Salukvadze de la Rubin Kazan si mijlocasul Levan Kenia de la Schalke. Toti accidentati. Kaladze de la Milan e de asemenea cu un mare semn de intrebare. E... cum spuneti voi... annoying ca toti s-au pricopsit cu accidentari acum dar absentele fac parte din fotbal. Ziaristul concludea elegant si cu o oarecare doza de adevar Still, having repeatedly stressed the important of his players leaving Georgia for western clubs, Cuper finds himself with only three players based outside the former Soviet states for what remains a crucial game for his side. Unlikely as it may sound, a victory at Croke Park could yet pull them back into the hunt; anything else, and they are faced with the numbing task of picking up points to improve their coefficient to try to get a better seeding next time round. Frankly, this draw couldn't have been much better for them: this was their chance – injuries and the war, though, have rather checked their challenge before it had a chance to begin.

Tocmai terminasem de citit articolul cand observ pe o alta pagina un titlu cel putin interesant legat de ultimul meci al lui Juventus in Champions League:

106hq42.gif

Cu relativ aceeasi formatie (Damien Duff parca nu jucase in tur) Trap era sa ramana fara niciun punct insa ca de obicei ceva s-a intamplat, cineva si-a bagat coada. Am preluat conducerea pe Croke Park in fata a 45 de mii de oameni inca din primul minut, atacantul pe care-l bagasem in locul lui Mchedlidze mi-a confirmat increderea investita in el. Am rezistat 75% din meci ca apoi hotia sau destinul sau un ghinion teribil sau poate toate trei adunate sa conduca la un penalty absolut halucinant:

Daca au fost comise infractiuni au fost comise de irlandezi: hent si offside. Nici nu pot sa-mi imaginez ce a fost in mintea arbitrului. Un finlandez nenorocit. Mancator de conserve de ren. Probabil un hent la o mana lipita de corp a jucatorului meu maxim. Era absolut hilar cum asistentul ii facea semn ca nu s-a intamplat nimic neregulamentar din partea noastra si ca trebuia data decizie impotriva irlandezilor (la un momentdat i-a facut si semn sa se apropie), cum toti jucatorii mei il indemnau pe central sa se consulte cu asistentul si cum preputul asta de om se incapatana. Ca nu, ca a vazut el... ce jigodie. Bineinteles ca acolo s-a rupt firul si am pierdut meciul chiar. Incredibil. O alta hotie demna de tagma arbitrilor italieni aserviti clanului Moggi. A doua zi ziarele titrau cu nerusinare Ireland given a helping hand. Dupa faimosul incident cu hentul lui Henry Roy Keane avea sa-si puna toti irlandezii in cap spunind printre altele There was one match against Georgia where Ireland got a penalty and it was one of the worst decisions I’ve ever seen which changed the whole course of the game. Word. Nici eu nu puteam spune mai bine.

A fost o dura lovitura dar eram o tarisoara mica si ce puteam sa facem... cert e ca pana la sfarsitul calificarilor totul a mers din rau in mai rau, atmosfera s-a stricat si rezultatele au fost catastrofale. Am pierdut in deplasare in Cipru cu 1-2 si am facut doar un 0-0 amarat acasa cu Muntenegru. Un alt meci memorabil a fost reprezentat de meciul cu Italia. Pe un Boris Paichadze plin ochi (55000 de oameni) cu cusmi, fulare si multa vodca cum numai in republicile ex sovietice poti vedea intalneam Italia. Bineinteles jucam doar pentru palmares si pentru mandrie insa inca o data destinul si-a batut joc de mine intr-un mod incredibil. Rezultat dupa prima repriza 0-0. Indicatiile mele tactice isi gasisera ecoul in jocul echipei

hectorcuperitalyvgeorgi.jpg

Rezultat final insa... 0-2. Autorii golurilor... cate unul de caciula, unul Kakhaber si unul Kaladze. HA-LU-CI-NANT. Primul autogol a fost de cascadorii rasului de-a dreptul in timp ce al doilea a fost de atacant pur. Invatase ceva de la Inzaghi. Pana in momentul inscrierii primului cu mana pe inima pot sa spun ca eram calare pe italieni. Nu ca ar insemna foarte mult asta cand joci cu ei. Dumnezeii ma-sii de treaba.

Titlurile a doua zi aveau sa fie toate de genul Incredibile a Tbilisi; il difensore del Milan "firma" entrambe le reti azzurre sau Georgia-Italia 0-2: Kaladze e un disastro. Am incercat sa-l imbarbatez, era omul meu cel mai valoros si capitanul echipei dar...

Intre meciul cu irlandezii (cu cantec) am reusit performanta sa pierdem si cu Moldova un amical (acasa) iar dupa meciul de poveste cu italienii am reusit o comparabila performanta, am pierdut afara cu islandezii. 1-3. Sigur, am incercat tot felul de jucatori, posibile solutii dar totusi imi era rusine sa-mi arat obrazul dupa aceste rezultate. Nu era o surpriza astfel ca pierdeam si meciul din deplasare cu Muntenegru. 1-2. Tot era bine ca inscriam - intotdeauna trebuie sa vezi aspectele pozitive. Ultimul meci al grupei a fost unul de cosmar. Jucam la Sofia si bulgarii ne-au dat 6 goluri intr-o singura repriza. Scorul arata la pauza 6-1 iar la final 6-2. C-asa-i in tenis. Inutil sa mai spun ca am decis sa ma retrag de la carma micutei nationale, in ritmul asta datorita ghinionului pe care se pare ca-l aduceam cu mine peste tot ar fi ajuns saracii oameni de pe 108 unde erau la un momentdat pe locul 300 sau ceva de genul in clasamentul nationalelor. Evident conducatorii federatiei nu s-au opus plecarii mele. Comunicate de multumiri, multumim pentru profesionalismul de care a dat dovada... tot pachetul. M-am ascuns in Palma si n-am mai dat ochii cu nimeni o saptamana. Familie doar.

Link to comment
Share on other sites

Am fost atras afara din vizuina de agentul meu care m-a momit cu o oferta ce desi nu parea o idee buna nici din punct financiar nici al anvergurii formatiei care ma oferta avea sa reprezinte un punct de stabilitate si chiar de fericire in cariera mea. Pentru prima data faptul ca nu stiam sa spun nu avea sa-mi ofere satisfactii. Poate nu majore dar au venit la pachet cu multa liniste, lucru de care dusesem lipsa complet in ultimii ani. Pe 3 noiembrie 2009 semnam cu micutul club grec Aris Salonic. Am semnat pana la sfarsitul sezonului. Presedintele Thanasis Athanasiadis mi-a parut de la prima intalnire un om de treaba si aveam incredere ca vom face treaba buna. Veneam cu Fantaguzzi si cu Angel la al doilea club ca importanta din al doilea oras din Grecia.

Grecii erau in plin sezon. Il incepusera cu brazilianul Mazinho pe banca, Mazinho fiind un fost jucator (chiar mare as putea spune). Fundas stanga daca ma ajuta memoria, principala sa performanta fiind castigarea Campionatului Mondial din '94. In meciul cu Olanda era al treilea om care legana bebetu alaturi de Romario si Bebeto. Il tineam minte. Ii tin bine minte pe brazilieni cum sunt sigur ca si ei ne tin minte pe noi. Il mai tineam minte si din Spania unde jucase amar de vreme pentru Celta Vigo parca. Da, el trebuie sa fi fost... Personal nici acum nu stiu de ce fusese demis, lasase echipa pe locul 5 dupa 9 etape. Dar nu era datoria mea sa investighez asta ci sa antrenez. Aveam la dispozitie un lot pestrit interesant. Format din 29 de jucatori si cu 9 greci, 3 brazilieni, 4 argentinieni, 4 spanioli, 2 albanezi, 2 americani si cate un tunisian, francez, un slovac si chiar un irlandez. Erau si cativa jucatori de care mai auzisem in cariera mea: Sergio Koke, spaniol care-si incepuse cariera la Malaga si apoi jucase la Marseille era capitanul echipei si asa a ramas si dupa venirea mea, Freddy Adu imprumutat de la Benfica dar accidentat, francezul Meriem care insa n-avea sa faca multi purici la noi, Javier Campora, varf argentinian ce-si dusese o parte din cariera pe plariuri mexicane de unde venise la noi (semnase un contract de un an jumate si ma bazam pe golurile sale), mijlocasul stanga spaniol Javito care venise la noi de la Barcelona B, varful Sebastian Abreu care nu mai avea nevoie de nicio prezentare dar pe care urma sa-l pierdem in pauza de iarna urmatoare, alt varf - americanul Eddie Johnson imprumutat de la Fulham, fundasul argentinian Nasuti care venea imprumut din Argentina si alt fundas - la fel, argentinian - venit de la Huracan, club de care ma legau atatea aminitiri. Alti jucatori importanti erau portarul Sifakis care avea o reala valoare - el avea sa fie titularul cu siguranta - , fundasul dreapta brazilian Neto care juca la noi din 2007 si si in ziua de fata joaca tot acolo - un fundas lateral tipic brazilian, scund, agil si dotat din punct de vedere tehnic, batea lovituri libere, putea sa joace si mai in fata, ce sa mai... valoros. Un alt brazilian si tot aparator, Ronaldo Guiaro avea o certa valoare. In varsta de peste 30 de ani acesta activase la Benfica 5 ani, inca 4 la Besiktas (la ambele jucand titular cam tot timpul) si apoi in 2007 venise la noi. Avea sa ramana aici pana in 2011. Un aparator central cel putin interesant si de o certa valoare. Trecind la linia de mijloc aveam si aici ceva jucatori cel putin decenti: tunisianul Mehdi Nafti ce avea o bogata experienta in Spania unde jucase 5 sezoane si totalizase 110 prezente plus inca 4 ani in Anglia la Birmingham. Aici inca 70 de prezente dupa care din 2009 venise la noi. Ca si Javito tot de la Barcelona B venise si wingerul Toni Calvo. Nu facuse multi purici acolo dar la Aris era deja din 2007. Alt mijlocas cu lungi state de plata la greci era bolivianul Ronald Garcia. Principalul sau defect era fragilitatea fizica, se accidentase de-a lungul carierei sale de un numar incredibil de ori. Ultimul pe lista dintre mijlocasi - Dario Fernandez. Argentinianul era imprumutat de la Beitar Jerusalem si mai avea in spate trei ani la grecii de la Panionios. In atac ma bazam in special pe spaniolul Koke si pe argentinianul Campora.

Mi-am inceput parcursul cu un meci acasa cu echipa de pe locul 4, Kavala. La Kavala in poarta era inaltul portar ex-Perugia, Kalac. Era incredibil numarul de straini din campionatul Greciei aveam sa remarc. Pentru primul meci aveam sa joc in formula Michalis Sifakis - Carlos Arano, Neto, Efthimios Kouloucheris, Valentin Roberge - Dario Fernandez, Pitu, Mehdi Nafti, Javito - Sebastian Abreu si Koke. Impactul cu campioantul grecesc avea sa fie puternic. Se lupta pentru fiecare balon de parca se juca o finala de campionat mondial. Oaspetii nostri aveau sa termine meciul in 7 jucatori de camp iar meciul se termina intr-o bataie generala. Din fericire fara efecte negative pentru noi mai ales ca urma derby-ul orasului: PAOK-Aris. Pana la acesta am avut timp sa ma familiarizez inclusiv cu orasul. Lumea ma cunostea si ma saluta cu bucurie. Evident incercam sa ies cat mai putin in evidenta - firea mea - si din fericire reuseam destul de bine. Strazile din Salonic erau imensa majoritate extrem de stramte, de abia daca se putea strecura o masina micuta. N-am vazut nici roata de Jeep. Multi turisti si preturi foarte mari, de magazine de lux chiar la produsele de imbracaminte si parfumerie. Imi placea orasul, speram sa raman ceva timp aici. Avea un anumit aer de Palma de Mallorca doar ca mai putin occidental. Numit dupa Ares, zeul razboiului clubul imi trezea un vadit interes ca si orasul de altfel. Istoria bizantina era prezenta la tot pasul, o multime de monumente si obiective protejate chiar de UNESCO. Dupa o destul de lunga asteptare am reusit sa vizitez Turnul Alb apoi m-am plimbat pe malul apei destul timp.

Dupa meciul cu PAOK n-am iesit din casa. PAOK erau pe trei, aveau un an bun si ne-au primit intr-un adevarat infern. 30000 de oameni se manifestau cum nu mai vazusem vreodata. Era efectiv iadul pe pamant. Priveam mai mult tribunele decat sa le dau ultimele sfaturi alor mei. Eram efectiv captivat de nebunia frumoasa din tribune. Meciul avea sa aiba aproape de toate. Multe goluri, aceleasi imbranceli care in ultima secunda nu s-au transformat intr-o noua bataie, joc dur si faze discutabile. Trecind peste faptul ca s-au dat 2 penalty-uri impotriva noastra (cel de 1-0 si cel de 3-0) pot sa spun ca gazdele aveau ceva calitate. Il intalneam pe Bruno Cirillo la PAOK (el nu face parte din categoria jucatorilor de calitate). Portarul Kresic, Pablo Contreras, Vitolo, Pablo Garcia, sarbul Ivic, Vierinha si mai ales bosniacul Zlatan Muslimovic aveau valoare. Mai ales ultimul. Ar trebui sa fii o nulitate absoluta in materie de antrenorat™ sa spui ca bosniacul nu avea valoare. Meciul s-a terminat cu 12 galbene (printr-o minune niciun rosu) si 5 goluri. 4-1 pentreu gazde. Nu cel mai bun debut pentru mine. Decisiv a fost primul penalty, arbitrul a fluierat un hent (maxim involuntar dupa mine) la Neto. Neto avea sa inscrie pentru noi golul de onoare dar raul fusese deja facut. Cu atmosfera din tribune am ramas in special dupa acest meci mai degraba decat cu jocul prestat. O nebunie:

Dupa meciul asta aveam sa atingem cea mai joasa pozitie din acel an, locul 9. Episoadele aveau sa ne conditioneze si in meciul urmator, acsasa cu Panionios. Panionios ii aveau ca nume cunoscute in special pe Fabian Estoyanoff si pe Bosko Balaban si la fel erau intr-un excelent moment de forma, locul 5. Meci de mare lupta dupa cum ma obisnuisem conditionat intai de o eliminare a lui Arano in minutul 73. Noi am inscris insa primii cu o alta libera a fundasului brazilian Neto insa la ultima faza a meciului la un corner am luat gol. Minutul 94. 2 puncte care imi fugeau din buzunar uite asa. 8 galbene si un rosu, fata de precedentele fusese un meci destul de cuminte. Aveam sa castig primul meci etapa urmatoare, afara la Levdiakos. Gazdele se zbateau in zonele joase ale clasamentului si principala lor arma era nigerianul Victor Agali care din fericire n-a funcionat in ziua respectiva. Aveam sa castigam cu 2-0, goluri Campora si Nafti.

Cea mai mare rusine a sezonului aveam s-o patim in meciul urmator. Jucam acasa cu cei de la Asteras Tripolis si am pierdut cu 0-1 in fata a peste zece mii de oameni. Aveam sa-mi fac mea culpa in presa si promiteam altceva pentru meciurile urmatoare. Faceam si apel la public -nestiind ca nu era nevoie, grecii mancau fotbal pe paine- tinind cont ca urma un meci de foc. Cu Olympiacos Pireu. Tot acasa. Inca ma durea infrangerea cu Tripolis, un corner-un cap-un gol. Fotbalul e simplu.

Pe un Kleanthis Vikelidis - asa se numea stadionul nostru - plin (24000 de locuri) aveam sa facem un meci urias. Cu abnegatie, cu motivatie, jucind cu darzenie si la sacrificiu aveam sa castigam in fata gigantilor de la Olympiacos. Era primul duel in care intalneam un antrenor cat de cat cu nume rezonant. Brazilianul Zico era pe banca celor de la Olympiacos. Avea multi jucatori valorosi si cu atat mai importanta era victoria noastra. In poarta Nikopolidis, Raul Bravo, Leonardo, Didier Domi, polonezul Zewlakow, Dudu Caerense, perla Luciano Galetti, Oscar Gonzalez si varful Konstantinos. Pe banca jucatori ca aparatorul Torosidis - jucator de nationala - Zairi si Diogo. Eu ajunsesem deja sa-mi formez o idee extrem de clara asupra primului 11 si jucam cu Sifakis - Carlos Arano, Neto, Ronaldo Guiaro, Cristian Nasuti - Toni Calvo, Mehdi Nafti, Javito, Athanasios Prittas - Javier Campora si Koke. Doar Prittas nu facea parte din primul 11 ideal in rest 90% din ce consideram primul 11 avem la dispozitie.

Aveam sa-mi dau seama cu bucurie ca suporterii nostrii nu erau cu nimic inferiori celor de la PAOK, dimpotriva poate. Stadionul avea sa ia foc practic de nenumarate ori, nu doar la inceputul meciului. O nebunie. Cu asa atmosfera fotbalul cadea pe planul doi. Sau rezultatul mai degraba. Totusi speram sa nu-mi pun prea mult la incercare proprii fani, cine stie pana unde mergea dragostea lor si cum se putea transforma in ura. Deocamdata gustam spectacolul tribunelor:

Link to comment
Share on other sites

Meciul a fost unul de mare lupta - cum altfel - si s-a decis printr-un nou episod, de data asta in favoarea noastra. Omul cel mai important al gazdelor, portarul nationalei avea sa contribuie masiv la inscrierea singurului gol al partidei. Un aut al nostru vecin cu cornerul, unul dintre jucatori poarta mingea paralel cu linia de fund si foarte aproape de aceasta apoi portarul pare o sa prinda, de fapt ii este impinsa printre picioare si Campora o impinge in poarta. Cei 15000 de fani dau foc inca o data la stadion. Nebunie:

Avea sa fie doar prima din sirul de patru victorii pe care le inalntuiam. 3-0 afara la Atromitos cu goluri Calvo si de doua ori Campora si cu un rosu pentru gazde in minutul 27 (tensiune mare, gazdele erau deja conduse cu 2-0), o victorie fantastica cu cealalta rivala din oras, Iraklis Salonic cu 4-2 cu goluri cam ca in precedentul meci (2 Calvo 2 Campora) si ultima un 1-0 afara la PAS Giannina. Aici Nafti ne-a adus victoria cu un sut excelent cu piciorul drept. O serie grozava ce ne aducea pe locul 4. Urma un alt duel urias cu Panathinaikos. Paradoxal desi oaspetii aveau sa ne domine tot meciul si sa aibe o multime de ocazii pot spune ca victoria ne-a scapat printre degete. La unul dintre putinele noastre atacuri am avut o dubla imensa ocazie in minutul 69. Bara si apoi portarul gazdelor a respins in extremis de sub transversala. Oricum fanii nostri ca si mine de altfel au fost bucurosi. Panathinaikos era de departe cea mai puternica echipa din Grecia. Salpingidis, Djibril Cisse, Katsouranis, Christodoulopoulos, Karagounis, Gilberto Silva, Vyntra... o pleiada de jucatori excelenti pentru nivelul respectiv. Cea mai mare afluenta de public din intreg sezonul, 24000 de oameni pentru un meci nu atat de frumos dar sanatos.

Ne continuam traseul si in cupa, Mazinho castigase in prima etapa cu 4-3 afara la o echipa de liga inferioara iar noi castigam acum cu 2-0 luindu-ne o asa zisa revansa in fata celor de la Asteras Tripolis care ne invinsesera surprinzator la noi acasa in campionat. Urmau sferturile cu meciuri tur-retur. Dupa sirul de 5 rezultate excelente au urmat doua infrangeri. Prima afara la Xanthi Skoda - cu care aveam sa jucam si in etapa urmatoare in cupa - cu 1-2 si a doua la ultima clasata, o infrangere absolut rusinoasa: 0-2 cu Panthrakikos Komotini. Decisiva lipsa portarului nostru in acest meci si a altor catorva jucatori. Plus greseala mea de a subestima adversarul si a incerca sa experimentez. A urmat turul sferturilor de cupa cu Xanthi, am obtinut un 1-1 pretios afara. In retur aveam sa castigam clar cu 3-0 acasa prin goluri ale lui Campora, Freddy Adu (revenit) si Koke. Ma asteptam mult mai mult de la Koke pana in acest punct al sezonului si am purtat o discutie lunga cu el. Aveam incredere ca va performa mult mai bine pe viitor.

Meciul din etapa urmatoare avea sa inceapa nefast pentru noi cu gol primit in minutul 2. Pana la pauza aveam sa intoarcem insa prin Koke si Adu. Sifakis isi revenise si dadea multa siguranta echipei. Am avut nevoie de acest lucru pentru ca aveam sa jucam in 10 din minutul 58, Garcia lua al doilea galben. Urma o deplasare infernala la alta echipa grea a campionatului, AEK Atena. Cu jucatori ca Geraldo Alves, Araujo, Majsorovic, Pantelis Kafes, Leonardo, Scocco si Blanco si antrenati de Dusan Bajevic acestia aveau sa ni se dovedeasca superiori si sa ne invinga cu 1-0. Corner, cap gol dar tot victorie se numea.

Castigam apoi meciul urmator cu Larisa printr-un 2-0 semnat de Nafti si Campora. In urmatoarele 5 meciuri aveam sa intalnim de trei ori Kavala, echipa care desi nu impresiona prin nume juca excelent si era chiar in spatele nostru in clasament. Noi pe 5 ei pe 6. Primul meci a fost in campionat si s-a incheiat nedecis, 1-1. Punctul lor de forta era cu siguranta atacul unde Ebi Smolarek si cu Diogo Rincon faceau legea insa ca toate echipele aveau nenumarati straini care aduceau calitate jocului lor. Am deschis scorul in minutul 8 prin Calvo dar am fost egalati in minutul 78 din lovitura libera. Pe de-o parte era preocupant ca luam goluri din faze fixe (cornere si libere) pe de alta era imbucurator ca doar asa luam gol. Imediat dupa acest meci, peste cateva zile urma meciul sezonului pentru noi. Aris-PAOK. Orasul era un butoi de pulbere, stadionul mai mult de atat. Aveam sa facem un meci magic si sa castigam cu 2-0 prin goluri ale lui Campora din pasa aceluiasi Nafti de fiecare data. Campora avea sa rateze la 0-0 si un penalty sutind in bara. Era dat dracu' Campora asta. Meciul avea sa se termine pentru gazde si cu doi eliminati, dupa 2-0 pentru noi acestia si-au scapat nervii de sub control. Insa ca de obicei totul palea in fata spectacolului din tribune. Niciodata nu mai vazusem ce imi era dat sa intalnesc in Grecia: http://www.youtube.com/watch?v=z7-of3jhXIw

Jucam in semifinalele cupei si aveam o sansa mare. Trebuia sa trecem de Kavala si trebuia s-o facem in primul meci acasa pentru ca in deplasare jucai mereu in 11 contra 14. Cam cum jucam cand intalneam Juventusul. I-am invins pe cei de la Kavala cu 3-1. Penalty Koke, Onwuachi a egalat apoi in a doua repriza am beneficiat de un autogol al unui brazilian de la gazde si am inscris golul de 3-1 prin Javito. In retur aveam sa facem 1-1. Koke inscria golul nostru. O performanta mare pentru mine si Aris ajungerea in finala Cupei. Urma sa jucam cu Panathinaikos care ne cam dominase 70% din meci la noi acasa. Si aveam sa jucam la Atena. Insa mai erau cateva meciuri pana atunci. 1-1 afara cu Panionios gazdele inscriind in minutul 80 printr-un sut de la extrem de mare distanta (din nou ne lipsea portarul titular), victorie cu Levadiakos acasa (1-0) si o infrangere la Asteras Tripolis (1-2). Saraciile astea ne invingeau si in tur si in retur. Bine ca le eliminasem in cupa. Ultima etapa jucam un meci de orgoliu cu Olympiacos. In deplasare. Intr-o atmosfera absolut nebuna aveam sa pierdem cu 1-2. La gazde apareau nume noi, portarul Urko Pardo, Maresca si LuaLua. Chiar Maresca avea sa ne inscrie golul decisiv din penalty in minutul 45. Pentru noi inscria Calvo tot din penalty. A fost un meci pe care l-am avut in mana, Pardo fiind eliminat la faza penalty-ului nostru in minutul 42. Insa nu am stiut sa profitam si in minutul 55 si fundasul meu Arano parasea terenul prea devreme. Mare pacat. Puteam sa le dam peste bot gazdelor ce aveau sa termine campionatul pe locul 2. Si altul ar fi fost si moralul pentru finala.

Link to comment
Share on other sites

Finala cupei a fost de poveste. Nu din cauza scorului, desfasurarii sale sau a altor lucruri de genul. Ci a unui amanunt pe care aveau sa-l noteze pana si agentiile de presa europene: Against Panathinaikos 30,000 Aris fans descended to Athens to what has been described as the biggest football fans move in Greece ever. Numai drumul in sine fusese o adevarata poveste, 500 de kilometri nebuni:

Eram mandru de echipa mea si de orasul pe care deja il consideram al meu. Era ceva ce nu poate fi explicat in cuvinte. Repet, fotbalul era deja pe planul doi. Iar pentru mine fotbalul a fost intotdeauna pe primul plan. Spectacolul din tribune odata ce am ocupat Atena inutil sa spun ca a fost fantastic:

Link to comment
Share on other sites

Efectiv nu ma puteam satura de nebunia tribunelor. Indescriptibil...

Ca si la Olympiakos si la gazde aparusera fete noi: Leto, Simao si Sotiris Ninis. Tocmai un gol al unuia dintre acestia de la mare distanta - Leto - avea sa incline balanta in minutul 62. Era inca o finala pierduta de mine - a cata oare ? - dar parca cu 25000-30000 de suporteri proprii (dintre cei 50000 in total) care te aplaudau si sustineau ca si cum pe teren ar fi fost zei si nu oameni nu mai simteai deziluzia atat de tare nici ca jucator nici ca antrenor.

Nu aveam mult timp sa deplangem pierderea cupei pentru ca peste doar peste 4 zile incepeam jocurile din play-off. In primul meci jucam acasa si aveam ocazia sa ne luam revansa in fata celor de la Olympiacos pentru meciul din ultima etapa. Jucam meciul extrem de ofensiv cu Koke si americanul Eddie Johnson sprijiniti de celalalt american - Freddy Adu. A fost un alt meci de tinut minte, am castigat cu 2-0 si am ratat si un penalty in minutul 54. Ambele goluri au fost inscrise de Eddie Johnson, primul in minutul 40, superb, cu capul punind portarul pe picior gresit iar al doilea cu un sut cu dreptul in minutele de prelungire. A fost o noapte frumoasa. Urmau insa doua deplasari de foc, prima in oras la PAOK cealalta la Atena pentru meciul cu AEK. Din pacate cu PAOK n-am reusit sa facem un joc decent si gazdele cu un Ivic in zi mare (gol si pasa de gol) ne invingeau cu 2-0, scor stabilit inca din prima repriza. Insa ii asteptam in ultima etapa a play-off-ului pe Kleanthis Vikelidis. In infern. Am pierdut si meciul urmator de la Atena. Ca atatea in perioada petrecuta in Grecia a fost unul nebun. 2 penalty-uri, 4 rosii (doua de fiecare parte dar primul al lor; noi nu am stiut sa profitam) si sase goluri. 2-4. Si acum cand ma gandesc ca am condus cu 2-1 si am luat trei goluri apoi jucand 10 contra 9 nu imi vine sa cred. Incredibil.

La fel de incredibil a fost si modul in care am fost egalati in meciul urmator, returul cu AEK. Conduceam inca in minutul 93 cand Leonardo, mijlocasul brazilian avea sa prinda un sut fenomenal. Si eram egalati. In penultimul meci iar am avut meciul in mana. Jucam afara la Olympiacos si gazdele aveau sa aibe din nou un eliminat, acelasi ca si in meciul din campionat. Polonezul Zewlakow. Din minutul 38 pana in minutul 78 am jucat cu om in plus apoi Nasuti a luat doua galbene in patru minute si ne-am linistit. 0-0 scor final cu 12 galbene si doua rosii. Urma ultimul meci din play-off si nu puteam sa le oferim cadou mai frumos fanilor decat o victorie cu 3-2 impotriva dusmanilor de la PAOK. Penalty-uri, tensiune, spectacol in tribune... campionatul se incheia fantastic pentru noi iar daca ar fi sa-mi acord o nota pentru prestatiile reusite as zice un 8. Ne calificam pentru Europa League, o noua aventura ma astepta sezonul urmator.

Trebuia sa luptam pe trei fronturi sezonul urmator, doream sa facem o figura frumoasa in Europa. Ne astepta un sezon lung, porneam din turul trei al calificarilor. Asa ca am inceput sa caut jucatori. Evident gratis pentru ca finantele clubului nu permiteau mai niciun efort financiar. Singurul jucator pentru care aveam sa platim bani jos era columbianul Juan Toja de la Steaua, echipa romaneasca. 500000 de euro. In rest o multime de jucatori ce veneau liberi de contract. O multime pentru ca aveam sa pierd mare parte din echipa si mai ales oamenii grei. Mai devreme sau mai tarziu de la sfarsitul sezonului de abia incheiat pana in momentul in care aveam sa ma despart de formatia greaca aveam sa pierd o multime de jucatori in frunte cu greii Koke, Campora, Nafti, Arano, Javito, Toni Calvo, Nasuti. Nu mai vorbesc de jucatorii care se reintorceau la baza dupa imprumuturi, Freddy Adu, celalalt american etc. Eram obligat sa inlocuiesc jucatori de top cu jucatori gen Danijel Cesarec (varf) si Nikos Lazaridis (fundas) de la Asteras Tripolis, Konstantinos Kaznaferis si Konstantinos Mendrinos de la Giannina, Deividas Cesnauskis (mijlocas) de la Ergotelis, si altii din ligile inferioare. Fie din Grecia (portarul Markos Vellidis) fie din Spania (alt portar, Juanma, acesta mult mai experimentat pentru care aveam planuri destul de mari) fie din Brazilia (fundasul stanga Michel). Din Spania mai venea o mica armata, Alvaro Portilla (winger stanga de la Atletico Madrid B), Oriol Lozano (fundas central de la Racing) si Cristian Portilla (mijlocas central de la Sporting Gijon). Atacantul Carlos Ruiz de la Puebla din Mexic, Bobadilla de la Borussia Monchengladbach si in rest am mai promovat de la tineret. Ii uitam pe Ricardo Faty de la Roma (mijlocas defensiv) si pe Fabiano, varf brazilian ce venea de la Rapid Vienna. Insa ii uitam doar pentru ca la echipele lor erau a cincea roata la caruta, ramanea de vazut cat de bine aveau sa joace pentru mine. Multumit de experienta cu Okubo de la Mallorca mai pescuiam o data in campionatul nipon: Daisuke Sakata de la Yokohama Marinos. Atacant evident. Problema era ca avea sa vina la noi nu acum ci la jumatatea sezonului. Practic eu nici n-am apucat sa-l folosesc.

Datorita parcursului extrem de bun in campionat si cupa mi-a fost propusa o prelungire a contractului cu un salariu substantial ajustat. Am acceptat evident. Nu-mi stateau gandul la bani oricum, cand vii la Interul lui Moratti dupa doua finale de Champions si practic iti primesti banii pe contractul de 3 ani cu banii aia poti trai cateva vieti, Moratti avea multe defecte dar zgarcit nu era. Cel mai bine o stia tot Recoba.

Am inceput sezonul oficial cu meciurile de Europa League. Trebuia sa trecem doua tururi ca sa ajungem in grupe. Primul cu o echipa poloneza necunoscuta mie-mi: Jagiellonia Bialystok. Am castigat afara 2-1 cu doua goluri Calvo. In retur avea sa ne califice cu golurile sale atacantul Cesarec. Polonezii s-au lasat greu conducind chiar cu 2-1 la noi acasa. Totu-i bine cand se termina cu bine. Urma turul decisiv cu Austria Viena. Aveam primul meci acasa si era esential sa nu luam gol. Nu exista regula mai importanta intr-un tur-retur. Paradoxal suportul celor 20000 de fani nu ne ajuta prea mult in sensul asta, reprezenta mai mult o presiune. Cu putin noroc si ceva inspiratie am resit sa impac si capra si varza. In formula Sifakis - Neto, Michel, Ronaldo Guiaro, Oriol Lozano - Cesnauskis, Nafti, Javito, Toja - Danijel Cesarec si Koke aveam sa blocam un adversar neasteptat de bataios pana spre sfarsitul meciului iar cu inspiratia de care vorbeam (l-am inlocuit pe Cesarec cu Ruiz) aveam sa castigam meciul in minutul 93. Ruiz a prins un drept de zile mari si facea parte din oras fericita. Trebuia doar sa rezistam acum in Viena pentru a ne califica in grupe.

Am pregatit returul cu atentie si fiecare isi stia sarcinile si ofensive si mai ales defensive. Eram multumit de ce jucam desi era clar ca se poate si mai bine. Eram incantat in special de columbianul Toja. Venit dintr-un campionat de mana a treia acesta avea si un cert renume de playboy insa evolutiile sale erau excelente. In trei meciuri oficiale terminase doua in teren iar in turul cu austriecii il inlocuisem dupa vreo ora doar pentru ca omul sau nou intrat in teren era cu vreun cap jumate mai inalt decat el si am zis sa incerc sa evit surprizele in meciul de acasa, meci esential. Si in meciul din deplasare jucam tot cu el titular singurele schimbari fata de meciul tur fiind Nikos Lazaridis (fundas) in locul lui Oriol Lozano si Carlos Ruiz (care ne adusese in postura de favoriti) in locul lui Cesarec. Aveam sa fiu inca o data inspirat pentru ca Ruiz inscria in minutul 4 cu un nou sut cu dreptul la prima noastra faza inchegata. Gazdele ne-au presat tot meciul dar ne-am aparat pe baricade (am terminat cu 5 galbene fata de niciunul pentru gazde) si ne-am calificat cu un 1-1. Linz, omul de gol al gazdelor a inscris si el in repriza a doua insa emotii mari nu am prea avut. Ne calficam in grupele Europa League, un rezultat important pentru macedonenii mei care avusesera ultima campanie (incheiata pe undeva prin turul 3) in Europa in urma cu vreo 30 de ani. Inceput de sezon de bun augur.

Peste cateva zile doar incepea campionatul. Trei zile mai exact. Aveam un meci de debut greu la Kavala care ne batuse pe unde ne prinsese anul trecut mai putin in cupa. Titularii erau sleiti de puteri dupa meciurile din Uefa asa ca am facut un turnover de zile mari inlocuind practic toata echipa. Doar portarul si inca vreo 2 jucatori au rezistat. Formula cu care incepeam campionatul era Sifakis - Michel, Efthimios Kouloucheris, Oriol Lozano, Kristi Vangjeli - Cesnauskis, Konstantinos Mendrinos, Javito, Athanasios Prittas, Toja - Cesarec. Impropriu spus 4-4-2, era mai degraba un 4-4-1-1 cu columbian pe post de jolly joker, cu libertate mare de miscare. Mi-a mers figura si dupa un nou meci de mare lupta (9 galbene, o minune faptul ca rosul n-a aparut) am castigat cu 1-0. Lozano cu un sut din afara careului ne aducea cele trei puncte in minutul 27. Ocazii au mai fost de ambele parti insa conta doar ca eram castigatori in fata unui adversar incomod dupa un inceput de sezon cu cele 4 meciuri de Europa League. Urmau doua saptamani aproape in care sa ne refacem fortele, urmau doua meciuri extrem de grele, ambele acasa. Primul cu Panathinaikos al doilea cu Atletico Madrid. Pe langa spanioli (pe care-i asteptam ca pe painea calda dorind sa-mi iau o mica revansa pentru rezultatele - care desi explicabile tot slabe se numeau - din Spania, ultimele mele performante.

Meciul cu Panathinaikos a fost unul de calitate. Din pacate o noua decizie de arbitraj pe care nu o pot judeca altfel decat eronata a decis meciul. Un penalty obtinut de fundasul lor Vyntra si executat de Cisse si ne astepta o repriza in care sa incercam sa rasturnam meciul. N-am reusit. Pana avea o echipa de mare calitate si pe cat timpul se scurgea pe atat inchideau si mai mult meciul jucind si mai defensiv. Aveau o singura bresa, fundasul Boumsoung pe care il stiam bine - o bomba de jucator - si am incercat sa fortam central insa era greu, foarte greu iar in atac Cisse, Simao, Ninis si noua achizitie Sidney Govou ne puneau probleme uriase de fiecare data cand avansam cu prea multi jucatori. A fost o lectie buna pentru mine pentru meciurile de Europa League, mai ales pentru cele cu Atletico - campioana in exercitiu - unde ne astepta o formatie ofensiva. Celelalte echipe din grupa - Rosenborg si Bayer 04 - erau si ele periculoase dar intentionam sa abordez alte partituri cu ele.

In preziua meciului cu Atletico a aparut un articol laudativ™ chiar pe site-ul Uefa. Titlul era Europa League dossier: Aris Thessaloniki

Iar parte din continut suna cam asa: Europa League holders Atletico Madrid open their new campaign with a trip to Greece on Thursday evening. Greek-based journlalist Scott Anthony explains how Hector Cuper is rebuilding his reputation at Aris Thessaloniki. As the ‘second’ club of Greece’s second city, Aris Thessaloniki FC’s have mostly lived in the shadow of neighbours PAOK since their pre-second world war heyday. In fact, since the 1980s Aris FC have arguably been living in the shadow of their own great ‘Empire of Aris’ basketball team. Thus Thursday’s match against Europa League champions Atletico Madrid offers the sports club’s football outfit the best chance to step out of the shadows since they progressed to the third round of the old UEFA cup in 1980. You can wager that Aris fans – notorious for their Boca Juniors-esque brand of boisterousness – are going to make the most of it. Of course, Atletico know all about being a city’s second club, and there’s lots else they’ll recognise about the Aris set up. In recent years Aris, like Atletico, has proved a good place to revive flagging careers. Only seven years ago manager Hector Cuper was in charge at Inter Milan, and previously to that he'd led Valencia to two European Cup finals. But after a woeful winless spell in charge of the Georgian national team, Aris plucked him from the footballing scrapheap in 2008.

Since arriving in Thessaloniki 18 months ago the Argentinean has been a revelation. The George Graham-esque discipline installed by Cuper has mirrored chairman Thanassis Athanassiades’s frugal running of the club. As a result Aris have established themselves as a top-five side, while other ‘bigger’ clubs (such as AEK Athens) have begun to flounder in debt.

Equally, just as Diego Forlan and Paulo Assuncao rejuvenated their careers at Atletico, Aris has given the kiss of life to Spanish midfielders Toni Calvo and Javito. Previously languishing at Barcelona’s B team, since moving to Greece they have become two of the Super League’s most impressive performers. This summer Cuper added to Aris’ legion of down-at-heel former startlets by signing Freddy Adu, once the big hope of US soccer, and the French former Roma midfielder Ricardo Faty. Scattered throughout the Aris side are the shrewdest signings this side of Championship Manager, from former Birmingham City midfielder Mehdi Nafti to prolific Guatemalan Carlos Ruiz. Much has been made in the Greek press of Aris’ unbeaten home record in Europe but Atletico Madrid will provide a sterner test than Slaven Belupo did two years ago.

Koke is a name few football fans outside of Greece would recognise, but since signing from Marseille for a bargain £850,000 in 2006 the Spaniard’s influence over this Aris side has grown exponentially. Playing in the hole behind a lone striker, Koke is the talisman of Cuper’s team and if Aris are to extend their unbeaten record then he will be key.

As it is, ‘unbeaten’ may well be the operative word. Cuper favours a 4-4-1-1 and on their visit to Panathinaikos last season Atletico packed their patient counter-attacking game along with their sun cream. It’s a cliche to say that the Harilaou Stadium is a cauldron but that doesn’t make it any less true. This may be a game that takes some time to come to the boil but which is liable to kick-off when it, well, kicks-off. As Spanish former Aris manager Kike Ernanteth put it on local radio, ‘I don’t see Atletico getting the chance to be very “Atletico” at the Harilaou. You saw at Valencia that in Europe Cuper knows what to do.

A sosit si ora meciului cu Atletico. Aveam ceva indisponibilitati din pacate. Am inceput cu Sifakis - Michel, Ronaldo Guiaro, Nikos Lazaridis, Kristi Vangjeli - Ricardo Faty, Konstantinos Mendrinos, Javito, Athanasios Prittas - Koke si Carlos Ruiz. Un 4-2-3-1 intentionam sa joc cu Ruiz varf impins si Koke in spatele sau pe post de om cu ultima pasa. Atletico juca practic in aceeasi formula doar ca evident avea jucatori de n ori mai valorosi: David de Gea - Alvaro Dominguez, Diego Godin, Antonio Lopez, Juan Valera - Ignacio Camacho, Tiago, Raul Garcia, Fran Merida - Diego Forlan, Simao. Pe banca Reyes, Diego Costa, Suarez... aveam emotii. Stadionul la capacitate maxima, 24000 de oameni:

Ca in toate meciurile de pana acum cand echipa mea juca cu o alta noi eram cei mai experimentati. Sau ma rog, batrani. Atletico de exemplu avea o medie de 24.7 ani fata de cei 28.3 ai nostri. Intotdeauna am considerat ca e un factor extrem de important acesta al mediei de varsta. Iti confera cel putin un avantaj. Desi extrem de talentati pusti ca de Gea, Camacho si Merida pot sa clacheze, pot gresi si intotdeauna prefer sa am un jucator care a trecut prin mai multe in cariera sa. Chiar daca la un nivel mai scazut. Probabil exact acest lucru a inclinat balanta in favoarea noastra, inscria pentru noi dupa fix o ora Javito printr-un sut prin surprindere cu dreptul din afara careului. O faza lucrata pe stanga, lansare, intoarcere si sut fara speranta. Era o revansa frumoasa si pentru el - spaniol fiind - nu doar pentru mine. O victorie mare cu care clubul nu se mai intalnise de multa vreme. Poate niciodata. O victorie europeana. Sa nu uitam ca Atletico erau detinatorii trofeului. L-am felicitat pe Sifakis calduros (parte din victorie era si a sa) si i-am spus Nu peste mult timp o sa fii titular la nationala, meciuri mari te asteapta. Tine-o tot asa. La sfarsitul meciului - meci in care din cauza absentelor n-am facut nicio schimbare practic - mi-am strans mana calduros cu tehnicianul Quique Sanchez Flores, ne cunosteam destul de bine. Avea sa-mi spuna Te asteptam in Primera. Mi-a facut placere, in prima instanta m-am gandit ca se refera la meciul retur van Gaal style apoi mi-am dat seama de ce a vrut sa-mi transmita de fapt. Intotdeauna e placut sa primesti o lauda, de preferinta sincera si in acelasi timp discreta cum era cea pe care o prinsesem putin mai greu datorita vacarmului tribunelor. Apropos de vacarmul tribunelor... dupa aceasta victorie mare a doua zi la antrenament m-am trezit cu un detasament al fanilor care dupa o lunga repriza de ovatii adresate echipei (si mie poate) si-a trimis 3 reprezentanti. Trebuie sa spun ca atmosfera este atat de calda in Grecia incat si antrenamentele se fac (atunci cand publicul are acces si obligatoriu de la federatie exista directiva sa se faca un numar de antrenamente cu accesul publicului - lunar) sub escorta politistilor. Acestia le-au blocat calea celor 3 soli si atunci probabil dupa o schema bine pregatita acestia s-au intors catre contingentul extrem de numeros din tribune si acestia au inceput toti sa strige in cor ceva din care nu puteam decat sa deduc Cuper, Cuper, Cuper vino aici. Sau la noi, nu-mi era foarte clar. L-am lasat pe secund sa se ocupe de antrenament, l-am chemat pe Javito pe post de translator (poate n-a fost cea mai buna alegere pentru ca apoi a urmat o serie de aplauze/cantece dedicate si spaniolului, autorul golului de 3 puncte) si m-am indreptat spre cei trei suporteri galbeni inconjurati de un adevarat cordon de scutieri. Dupa efuziunile de rigoare - fulare puse, imbratisari calduroase, tentative de pupaturi - mi-a fost explicat de Javito in timp ce seful lor vorbea motivul acestei vizite. Trebuia - acesta era cuvantul exact - si Javito mi-a accentuat - sa vin la derby. Era o invitatie ce mi s-a explicat ca n-a mai fost facuta niciunui antrenor al clubului de fotbal. Ce derby ? Ce meci ? Despre ce e vorba ? Eram nelamurit... scutierii (probabil la fel de inteligenti prin toate partile lumii) se comportau de parca ar fi avut in fata o armata de oameni nu trei ciuperci galbene. E drept ca nu se auzea nici perfect datorita celor din tribune... cert e ca pana la urma am inteles. Trebuia sa merg la un meci de baschet, eram invitatul de onoare la Aris-PAOK la baschet. Le-am multumit, le-am strans mainile, m-au luat si m-au intors cu fata spre galerie - in timp ce un mic cordon se desprinsese si se interpusese intre noi si cele cateva sute de suporteri - si am facut cateva valuri impreuna incheiate cu aplauze si tropaituri furtunoase din tribuna si cu ceva gen Ole, Ole Cuper, Ole. M-au infasurat apoi intr-un drapel jumate argentinian jumatate grecesc, aceleasi tentative de pupaturi si ne-am intors fiecare la treaba noastra, eu la antrenament, cei trei in tribuna unde au facut in continuare taraboi si au transmis cu siguranta ca mesajul a fost receptionat; scutierii in dispozitiv, la locurile lor. Am scurtat cu vreo 20 de minute antrenamentul in ziua respectiva, personal eu nu ma puteam concentra. Oricum nu eram in efectiv complet, antrenament serios faceau doar cei ce nu jucasera, titularii faceau recuperare si alergarile usoare, stretching iar ultimele doua deja se incheiasera.

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now

×
×
  • Create New...

Important Information

Pentru înregistrarea pe acest forum va trebui să acceptaţi termenele de utilizare a forumului disponibile aici: Terms of Use. Acest forum folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența de navigare și a asigura funcționalițăți adiționale. Detalii privind politica de confidenţialitate şi cookies sunt disponibile aici: Privacy Policy