Tibi

Din cate se pare, ai reusit sa cumperi paine. Cel mai mare hop l-ai trecut, deci.

In sfarsit! Foarte interesant, mai ales pentru mine. Altfel, Orsolya nu e un nume foarte sexy

- Bravo, bai, de-asta, eu de cand iti zic? - Pai acuma s-a ivit oportunitatea, nea Vasile. - E p**a, de-asta. Acuma ti-a venit tie mintea la cap. Eu de cand tot spun! De-asta. Aicea nu-i de stat. Si eu de-abia astept sa vina decizia si... am tulit-o! O secunda nu mai stau. - Nu stiu, mie intr-un fel chiar imi pare rau, nea Vasile... - Aaaiii, baga-mi-as mana la p**a. De-asta. Pentru ce sa-ti para rau? P***a mamii lor de hoti. Ca n-ai plecat mai repede sa-ti para rau. Oricum, bravo tie. Mai bine mai tarziu decat... de-asta. Eram, asadar, felicitat, dar si usor certat in acelasi timp, de catre nea Vasile pentru decizia mea de a pleca de la Scheff si din tara. Era ultima mea zi de munca si nu imi era simplu. Puneam punct unui capitol important din viata mea, unei perioade linistite, stabile si in care m-am repus pe picioare. Ma incerca un sentiment de melancolie, constient fiind ca imi va fi dor de unele momente petrecute la Scheff Automotive... constient fiind ca imi vor lipsi discutiile cu nea Vasile (in special), cu Martinica, chiar si cu Zoli. Insa acest sentiment de melancolie era devansat de alte sentimente, sentimente care erau legate de urmatorul capitol pe care aveam sa-l incep. Eram nerabdator, dar nu stiam cu adevarat ce ma asteapta, iar asta imi crea o stare de neliniste, de anxietate, chiar de usoara ingrijorare. In adancul mintii, totusi, stiam ca fac ceea ce trebuie si asta ma ajuta. Odata incheiat programul, mi-am luat ramas bun de la colegi, m-am uitat pentru ultima oara la halele in care am petrecut atatea ore si am iesit pe poarta fabricii trist, dar impacat. Trei zile mai tarziu, aveam sa trec din nou printr-un moment dificil, caci a trebuit sa-mi iau la revedere de la Alexandra. Ne-am promis ca ne vom vedea cel putin o data la trei luni si ca vom vorbi zilnic la telefon, incercand astfel scurtarea distantei fizice. Nu pot sa neg ca aveam impresia ca ne cam minteam, ca ne pacaleam oarecum cu aceste promisiuni si cu aceasta determinare cu care parea ca ni le facem. Mai ales ca eu eram surprins si dezamagit de faptul ca Alexandra nu a dorit sa vina cu mine. Ii intelegeam supararea provocata de neconsultarea sa in luarea deciziei mele de a merge in Ungaria si eram constient ca uneori greseam considerand sprijinul si dragostea ei ca fiind sigure, subintelese si de-a gata, dar, cu toate acestea, ma simteam deceptionat. Era un moment important in viata mea si as fi vrut sa o am alaturi de mine. In plus, senzatia mea era ca nu credea ca voi reusi in aceasta noua aventura si ca se astepta sa nu stau prea mult departe de casa. Sigur, in apararea ei exista precedentul Targu Mures, asa ca poate era pe undeva indreptatita sa nu aiba prea multa incredere in mine. "Hai, du-te, fa-ti damblaua si gata. O sa-ti dai seama ca nu umbla cainii cu covrigi in coada nici in Ungaria si o sa te intorci numaidecat." Cam asta imi transmitea Alexandra, chiar daca nu mi-o spunea verde-n fata. Dar... pe cat ma ofusca treaba asta, pe atat ma si ambitiona. Asadar, am lasat totul in urma, mi-am facut bagajele, m-am scos de la intretinere si am pornit la drum cu destinatia Budapesta. De fapt, n-am lasat chiar totul in urma, caci l-am luat pe Golfy cu mine. Da, sufeream de aviofobie.

M-am dus la munca, dar numai la munca nu mi-a stat gandul. Pentru prima oara in viata mea, simteam nevoia acuta de a o lua de la zero. Auzisem de multe ori expresia asta de la diverse persoane, dar pentru prima data eram in stare sa o inteleg, sa vad dincolo de cliseu. Bine, chiar de la zero e clar ca nu o puteam lua, nimeni nu cred ca o poate face, dar intelegeti ideea... Eram constient ca nu puteam sterge cu buretele aproape zece ani de relatie cu Alexandra. Si nici nu vroiam. M-am gandit deci la discutia avuta cu ea si la ceea ce urma sa fac in continuare. Inapoi nu mai puteam da, asta stiam sigur, asa ca, dupa lungi deliberari cu mine insumi, am luat decizia de a pune piciorul in prag cand ajung acasa si va trebui sa reluam discutia. N-am avut noroc de liniste in penultima mea zi la Scheff, zi in care am avut o sumedenie de probleme la masini care parca isi propusesera sa produca exclusiv rebuturi. In plus, a trebuit sa fac si pe profesorul, adica sa-l scolarizez pe Zoli la control, caci el a fost alegerea sefului meu pentru inlocuirea mea. Totusi, din tot raul a iesit si un pic de bine. Am primit un mic imbold de la Zoli in ceea ce priveste problema mea. M-a incurajat si mi-a dat incredere, in felul lui. "Du-te, frate, nu mai sta. Las-o daca nu vrea sa vina si gata. Ii zici <<Tu P***a, vrei sa vii cu mine, bine, nu vrei, si mai bine!>> Nu rade, ca cu astea asa tre' sa vorbesti, ca altfel nu inteleg si te mai iau si de fraier. Nu cumva sa faci greseala sa te rogi de ea. Cea mai mare prostie. Da, frate, serios, asa-s pizdele astea, proaste. Si vor sa te traga si-n jos. Daca faci ce zic ele, nu mai faci nimic cu viata ta... Pai las-o-n p**a mea. Ce vrea? Sa nu te duci la Budapesta? Sa lucrezi cu Bölöni? Cu Bölöni, frate?! Pai ala e mare antrenor de fotbal! Cum sa nu te duci? Aia-i nebuna? Da' mai bine las-o, frate, ca iti gasesti tu alta pe-acolo. Sau altele! Ha-ha. Doar e Budapesta, frate, iti dai seama ce pizdaraie e acolo? De fapt, stii ce? Nici n-o mai intreba. Pleci si aia e. Si inainte sa pleci, o dai afara din casa in suturi. Pai nu, ce p**a mea?" Nu. Normal ca nu. Dar din tot delirul lui Zoli, care avea evident niste frustrari legate de relatiile lui cu femeile, am extras ideea de baza si am fost de acord cu ea. In plus, vorbele lui m-au binedispus putin si au avut darul de a ma mai detensiona. Chiar si asa, cand am ajuns acasa, m-am oprit putin la usa apartamentului. Am avut un moment de ezitare in care mi-am pierdut din fermitate, din darzenie. Constientinzand ca nu pot sta ca prostu' la usa la nesfarsit si ca trebuie sa-i spun Alexandrei ce am de spus pana la urma, am intrat. Nu stiu daca aveam vreun drept, cel mai probabil nu aveam, ma simteam dator si vinovat fata de ea, de aceea si aceste indoieli si ezitari, dar nu mai puteam da inapoi. De cum am patruns, m-a izbit un miros puternic de mancare gatita. M-a surprins un pic acest lucru. Si mai mult m-a surprins insa faptul ca Alexandra mi-a iesit in intampinare si m-a sarutat scurt, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. - Cum a fost la munca, pui? m-a intrebat zambitoare. - Bine... i-am raspuns lung, suspicios. - Ti-e foame? - Mi-e un pic, da. - Bun. Ti-am facut papricas de pui cu smantana. Eram derutat complet. Nu intelegeam nimic si ma trezisem dintr-odata dezarmat si inmuiat. Am luat cina alaturi de Alexandra (care nu prea a mancat, scuzandu-se ca s-a saturat doar cu mirosul) intr-o liniste deplina. Liniste care trebuia sparta la un moment dat, asa ca vazand ca ea n-are niciun gand in acest sens, am facut-o eu: - Ce s-a intamplat? - La ce te referi? - Hai pui, ca stii foarte bine la ce ma refer. - Nu stiu. - Pai cand am plecat plangeai si acum esti vesela, i-am replicat pierzandu-mi putin rabdarea. - Chiar treb'e sa vorbim despre asta? - Pai nu stiu... La un moment dat va trebui sa vorbim, nu? - De ce? De ce sa nu ne bucuram de aceste ultime cateva zile impreuna? Vorbim dup-aia. - Stai un pic. Cum adica "ultime cateva zile impreuna"? - N-ai zis ca te-ai hotarat sa pleci? - Pai si te desparti de mine? am intrebat-o usor iritat. Nu stiu cum facuse, dar reusise sa detina controlul acestei discutii. Eu eram derutat, ea calma. Si imi vorbea cu o destindere inexplicabila. - Cum sa ma despart de tine, pui? Ce-ai? (amuzata ca de cuvintele unui copil) - Pai si-atunci? Ce-ai vrut sa zici? Am apucat sa realizez intre timp nonsensul de care radea si ea, dar tot nu intelegeam. - Ok, daca insisti sa vorbim acum, vorbim. Am zis "aceste ultime cateva zile impreuna" pentru ca pleci. Si eu raman. Uite, acum imi dau seama... m-am exprimat eu gresit, scuza-ma, am vrut sa zic de fapt "ultime cateva zile impreuna pana pleci". - Cum sa ramai? De ce sa ramai? - M-am gandit si... eu nu vreau sa plec, stii ca imi place aici, si daca a mers cand ai fost plecat la Targu Mures, de ce n-ar merge si acum? - Pai da, da'... - Stiu... Budapesta nu e asa aproape, dar totusi... nici asa departe nu e. O sa ne vedem des. - Nu stiu ce sa zic... - Gandeste-te, pui. Si-asa... intr-o saptamana normala cat timp ne petrecem impreuna? Tu cu programul tau, cand schimbul unu, cand doi, cand trei... sunt zile cand nici nu ne intersectam. - Asta asa e, da'... - Asta deocamdata. Pentru moment. Poate mai incolo o sa vin si eu la Budapesta. Sau poate n-o sa-ti placa tie acolo si o sa te intorci tu aici. Te-ai gandit la asta? - Deci tu asta speri, sa inteleg? Sa dau chix acolo si sa ma intorc? - Nu, pui, normal ca nu sper asta... cum poti sa spui asa ceva? Dar n-are rost sa ne grabim, nu crezi? Sa vedem mai intai...

Am vorbit cu seful meu chiar in acea seara si i-am comunicat faptul ca vreau sa plec. N-a avut nicio tresarire si a fost chiar intelegator. Mi-a cerut doar sa ma prezint si in urmatoarele doua zile la serviciu pentru a scolariza unul dintre operatori la controlul de calitate. In mod normal, conform contractului, ar fi trebuit sa mai stau 15 zile, asa ca i-am multumit. Am ramas, totusi, si cu un gust amar. Doar doua zile erau considerate suficiente pentru a invata pe cineva sa-mi ocupe postul? Mult mai greu a fost sa-i spun Alexandrei de hotararea pe care o luasem. Am ajuns acasa tarziu, pe la miezul noptii, iar ea era somnoroasa, deci morocanoasa. Am preferat asadar sa-i spun a doua zi. Insa nici a doua zi nu m-am grabit. M-am trezit pe la ora 11, am facut un dus si de-abia apoi am invitat-o sa vorbim si sa bem o cafea in bucatarie. - Stii... m-am mai gandit si... cred ca ar fi bine sa plec in Ungaria... sa plecam, am aruncat bomba dupa doua guri de cafea. - Cum adica?! a tresarit si m-a intrebat usor descumpanita. - Pai... m-am decis sa accept oferta unchiului meu. Pana la urma, cred ca e o sansa buna pentru mine. Pentru noi, am adaugat imediat. - N-ai zis ca nu te duci? Ca vrea sa te cheme servitorul lui? Tu cu gura ta ai zis. - Stiu ce am zis, da'... m-am gandit mai mult si... - Si eu?! Eu ce fac? - Ce sa faci? Vii cu mine. - Vin, vin, da' ce o sa fac acolo? Ce o sa lucrez? - Nu stiu... Poate ca nici nu va mai tebui sa lucrezi. - Poate? Aha. Nu te-ai gandit la asta deloc, nu? - Ba da... Ce-i drept, nu o facusem. - Sigur. Si? Cati bani o sa castigi? - Pai nu stiu exact cati bani... Nu l-am intrebat. - Ce?! Cum adica nu l-ai intrebat?! Cum sa nu intrebi? - Stai, pui, nu te enerva... - Da' nu ma enervez deloc, sunt foarte calma, mi-a replicat nervoasa. - Mi-a fost rusine sa-l intreb de bani... Oricum, fii sigura ca mult mai multi decat imi da Scheff. - De unde stii? Daca nu ti-a spus. - Pui, nu-ti face griji de bani. Ai incredere in mine. - Nu, deci chiar nu stiu ce sa zic... M-ai luat complet pe nepregatite. Credeam ca e un subiect incheiat... ce s-a schimbat? m-a intrebat pe un ton ce se imblanzise. - Nu stiu... Adica nu s-a schimbat nimic. Cred ca tocmai asta e problema. Nu te-ai saturat? Acelasi lucru in fiecare zi... - Nu stiu, eu credeam ca toate lucrurile merg bine. Da, de acord, e o oarecare rutina, da' asta e. E ceva normal, nu? E ceva chiar atat de rau asta? Nu cred. - Eu am senzatia ca avem nevoie de o schimbare in viata noastra. Sa mai vedem si alte locuri, alti oameni. Sa incercam lucruri noi. Sa o luam de la capat. - Bun. Esti sigur? - Da... - Pui, e ceva foarte important. Te mai intreb o data. Esti sigur? - Da. Sunt sigur. Nu puteam fi sigur, dar ma cam incoltise. - Bine atunci. Si acum ce urmeaza? Ce facem? Care sunt pasii? - Ce sa facem? Iti dai demisia de la Vodafone si gata. Plecam la Budapesta. Eu deja am vorbit la munca. Mai merg azi si maine, ma duc luni sa-mi inchei socotelile si gata. - Ce?! Cum adica ai vorbit deja? - Am vorbit cu sefu'... Ce? am intrebat-o confuz. Tonul ei redevenise agresiv, chiar mai agresiv decat fusese inainte. - Tu esti sanatos la cap? Adica tu ai vorbit la munca inainte sa-mi zici mie? Inainte sa te consulti cu mine? - Pai... Eram mut. Habar n-aveam ce sa-i raspund la aceste intrebari. - Adica eu n-am nimic de zis? Parerea mea nu conteaza? Tu iei de unul singur deciziile, faci ce vrei, si doar ma anunti?! - Normal ca ai ceva de zis, pui... - Nu ma lua pe mine cu "pui"! Sa nu te mai vad! Si a trantit usa dupa ea. Chiar si cu usa de la bucatarie inchisa, o puteam auzi plangand in sufragerie, asa ca m-am dus la ea sa incerc sa repar ceea ce stricasem. I-am spus ca ii inteleg supararea si ca imi cer iertare, dar in zadar. N-a fost deloc receptiva. N-am stiut ce sa fac, nefiind obisnuit sa ne certam. De fapt, cred ca aceasta era cea mai mare cearta dintre noi. Prin urmare, discutia cu Alexandra n-a mers deloc bine. Adica am dat-o eu in bara la sfarsit, inecandu-ma ca tiganu' la mal. Multe nu mai puteam face la momentul respectiv, asa ca am lasat-o singura sa se calmeze si am plecat la serviciu ingandurat si suparat, cu elanul taiat.

Cumpana dintre anii 2013 si 2014 am petrecut-o acasa, alaturi de Alexandra si de cuplul nostru prieten, Radu si Andreea. Devenise un fel de traditie in ultimii ani. Alexandrei ii placea mult de ei, Andreea era cea mai buna prietena a sa inca din copilarie, dar mie, sincer, mi se pareau plictisitori. Insa nu ma deranjau cu adevarat, asa ca ii faceam pe plac iubitei mele si nu strambam din nas atunci cand isi dorea sa-si petreaca timpul cu ei. Concediul a trecut ca vantul, iar inca din 3 ianuarie, mai devreme decat as fi vrut, a trebuit sa ma intorc la munca si la viata mea de zi cu zi. Mai era si vineri... Bine macar ca eram schimbul doi. In primul meu drum catre Scheff pe anul 2014, m-am intalnit cu un coleg, Zoli. "N-am inceput bine anul" mi-am zis in gand. N-aveam nimic cu Zoli, era un baiat de nota 10, cu care ma intelegeam, doar ca mi se parea obositor. Deborda de energie, vorbea in continuu, radea intr-una, de cele mai multe ori de ceea ce chiar el spunea. Dar poate cel mai enervant lucru la el era ca punea intrebari la care tot el raspundea imediat, fara sa-ti dea nicio sansa sa raspunzi. Ne-am salutat, apoi si-a inceput recitalul. Mi-a povestit vrute si nevrute in cei 2-300 de metri in care am mers impreuna, fara ca eu sa-l intreb nimic. Sute de cuvinte care au trecut pe langa mine, fara rost... Cateva, insa, au reusit sa-mi patrunda in urechi. "Ia uite-le p-astea doua, frate. Sa-mi F*t una." mi-a spus, atragandu-mi atentia asupra a doua fete ce-au trecut pe langa noi, ca mai apoi sa conchida: "Ba, da' nu stiu cum se face, frate, da' astea mai mici sunt mai bune". Intr-adevar, erau "bune" cele doua fete si erau mici de inaltime. Ajuns in fabrica, mi-a venit sa sarut podeaua halei, atat eram de bucuros ca scap de Zoli. El urma sa mearga in treaba lui, la masina, eu la masa mea de control, acolo unde ma puteam bucura de liniste. M-am asezat pe scaun si am inceput sa-mi fac actele. Atunci am realizat ca nu mi se facuse deloc dor de locul meu de munca, chiar daca in ultimele zile in care am stat acasa ma cam plictisisem. Nici de restul colegilor nu mi se facuse dor, nu numai de Zoli. Si nici lor de mine. Ne-am salutat anost, singurul lucru care trada faptul ca era prima zi de munca dupa concediu si prima zi in care ne vedeam in noul an era urarea de "la multi ani", rostita pe acelasi ton anost. Mi-a trecut apoi prin minte un gand care m-a speriat. Devenisem cu totii niste roboti, iar eu aveam in fata mea inca un intreg an de zile in care urma sa fac acelasi lucru. Un intreg an tras la indigo cu cel care tocmai trecuse. Si cu cel care trecuse inaintea acestuia s.a.m.d. "Atat e? Gata?" m-am intrebat usor inspaimantat si coplesit. Apoi insa, am fost distras de la aceste ganduri cand m-am apucat efectiv de lucru. Pret de aproape doua ore am muncit si n-am gandit, verificand cu binecunoscuta-mi seriozitate piesele luate prin sondaj de la masini. Fiind prima zi, dupa multe zile in care masinile nu au functionat, cateva dintre ele au avut probleme la repornire, asa ca nu au putut produce piese. Pentru mine asta era o veste buna, aveam mai putine piese de controlat. De-obicei era o veste buna, caci acum am avut mai mult timp sa ma gandesc aiurea... Inainte de pauza de masa, adica la jumatatea programului, eram gata. Am profitat si am zabovit ceva mai mult in sala de mese. Acolo, i-am putut asculta din nou pe Martinica si pe nea Vasile. Uite, de asta parca imi era dor. - Ia zi, Mariane, te-ai dus la chef? - Ce chef, nea? - Pai cum, ba, de-asta? Cum adica ce chef? Chefu' de sfarsit de an. De-asta. Organizat de societate. - Nu m-am dus, bre, ce sa caut? Eu am bani de restaurante? - Pai nu, nu, nu. Costurile suportate de societate. In mare parte, de-asta. - Nu s-a mai tinut, nea Vasile, cheful. Ar fi mers prea putini, asa ca s-a anulat, am intervenit in discutie. - Ei da? Ia uite, ba, de-asta. Poate daca platea societatea tot, ar fi... de-asta. - Nici asa n-as fi mers, nea. Pai ce fac? Ma duc sa stau la masa cu astia care-i vad toata ziua? Cu unguru'? M-am saturat de el, da-l in p**a mea, a dat-o Martinica pe mistouri. - O mai scoti si tu pe doamna la restaurant, bai nesimtitule. De cand n-ai mai scos-o? - Da' n-ai tu treaba, ungure, ce fac io cu nevasta-mea. - Zi, ma, de cand? - Da' nu conteaza... Uite, sa-ti zica nea Vasile mai bine. - Ete p**a, de-asta. - Ai vazut? Vine un moment cand nu mai e nevoie s-o scoti asa des prin oras, pe la restaurante... cand ai un copil, ai alte lucruri mai importante de facut... - Eu nu stiu cum sta femeia aia cu tine, bai Martinica... Desi evident vorbeam in spirit de gluma, era si un sambure adevar in aceasta ultima replica a mea. Sotia lui Martinica era o bruneta frumoasa, care venea si dintr-o familie cu stare materiala buna din cate mi-a povestit el, in timp ce el... era vai de capu' lui. Nu prea reuseam sa inteleg. L-am si intrebat o data, cu ceva timp in urma, in mod serios, nerezistand curiozitatii, cum a reusit sa puna mana pe ea. S-a atacat imediat si mi-a raspuns vulgar, previzibil. Apoi, s-a calmat si a inceput sa-mi explice cum ca "nu conteaza partea materiala, nici partea fizica, ci partea sufleteasca". Am zambit si am lasat-o balta. Apoi, cei doi, impreuna cu alti colegi, s-au angajat in eterna discutie ce avea ca tema greutatea vietii de la Scheff, povara lucrului in schimburi, munca multa si banii putini primiti in schimbul ei. Eram satul de aceasta dezbatere intr-un singur sens, asa ca am plecat. Chiar si dupa aceasta lunga pauza de masa pe care mi-am permis sa mi-o iau, mai aveam inca vreo trei ore de omorat. I-am cerut unei colege un rebus, dar si de acela m-am plictisit rapid. Am citit apoi pe telefon toata presa ce o puteam citi, dar in cele din urma n-am avut incotro si am cazut din nou pe ganduri. Aceleasi ganduri care mi-au trecut prin minte si la inceputul programului. Am simtit parca dintr-o data ca n-am aer. Ca ma aflam intr-o incapere cu pereti care se strangeau in jurul meu. Nu se intamplase nimic, nu se schimbase nimic, dar era pentru prima oara cand incercam aceasta senzatie de sufocare. Nu era decat inceputul unui nou an, care, de fapt, nu insemna nimic. Dar iata ca aceasta conventie de divizare a timpului ma impingea sa meditez serios. Mi se parea logic acum totul. Intelegeam, in sfarsit, de ce simteau oamenii nevoia de a sarbatori trecerea dintr-un an in altul, de a sarbatori "revelionul". Din nevoia unui final si a unui start, a unui sfarsit si a unui inceput. Nevoia de a o lua de la capat cu forte proaspete si cu speranta. Numai ca eu nu sfarseam nimic si, mai ales, nu incepeam nimic. Nu luam de la capat absolut nimic, deci stiam perfect cum avea sa decurga noul an. La fel ca cel dinainte. Ce forte proaspete sa-ti mai aduni in cazul asta? Ce speranta sa mai ai? Ironia sortii era ca eu asta mi-am dorit. Sa am liniste, stabilitate, sa am o viata lipsita de zbucium si de surprize. O viata structurata si previzibila. De fapt, plictisitoare. Ei bine, uite ca acum tocmai asta ma speria. Ma coplesea teribil. Totul mi-era clar. Ce putea sa urmeze? Sa ma casatoresc cu Alexandra, sa avem un copil, eventual doi, sa lucrez in continuare, fara perspective serioase de a avansa, la Scheff Automotive, de unde poate sa ies chiar si la pensie. Un singur gand mi-a mai trecut prin minte, mi-am amintit de vorbele lui Zoli, "astea mai mici sunt mai bune", si am pus mana hotarat pe telefon. - Buna seara. - Da? - Tibi sunt. Aveam vocea tremuranda. - Stiu. Salut, Tibike. - De ce v-am sunat... Eram prea agitat, asa ca am trecut direct la subiect: mai e valabila propunerea? - Poftim? A, propunerea. Sigur, mai e valabila. - O accept. Vin.

E timpul, din nou, pentru putina istorie. La scurt timp dupa venirea mea la KSE Targu Secuiesc (apropo, un pleonasm, dar daca merge in cazul echipei UTA Arad, merge si aici), am inceput sa frecventez alaturi de cativa dintre coechipierii mei discoteca mare din oras. Eram in 2004, nu venise inca era cluburilor, iar eu aveam 17 ani. Meciurile de campionat le jucam vinerea sau sambata dupa-amiaza, asa ca serile de sambata ne surprindeau aproape fara greseala facandu-ne de cap in acel local, unde probabil se aduna tot tineretul din oras si din satele din jur. Surprinzator, discoteca din Targu Secuiesc era net superioara celor existente in Sfantu Gheorghe la momentul respectiv. Era mai incapatoare si mai aglomerata, avea animatoare in custi, jocuri de lumini si fum, preturi mai accesibile, ce sa mai... era raiul pe Pamant. Atunci si acolo am cunoscut-o pe Jojo, care era o mica vedeta locala si o prezenta permanenta pe ringul de dans, spre deosebire de mine care preferam sa stau pe margine si sa ma matrafoxez. Am remarcat-o imediat, la fel cum o faceau toti care roiau in jurul ei, dar n-am incercat niciodata s-o abordez. In perioada aceea imi incepusem relatia cu Alexandra si alte fete nu ma mai tentau. Numai ca Alexandra nu venea cu mine de cele mai multe ori, asa ca baietii nu prea ma intelegeau si ma luau peste picior de cate ori aveau ocazia. Iar ocazia cea mai mare, una clara de gol, o ocazie singur cu portarul daca vreti, a fost tocmai cand Jojo a venit sa ma invite la dans. Ea pe mine, retineti, contrar cutumelor sociale deci, indiferent de nationalitate. Surprins, am refuzat-o, dintr-un soi de instinct. Apoi insa, la presiunea baietilor si a hohotelor lor de ras zeflemitor, mi-am schimbat raspunsul si am dansat cu ea. Nu am facut-o convingator, am facut-o cu o oarecare retinere, am fost rece, iar ea a simtit asta. Mi-a zambit la sfarsitul melodiei, mi se pare ca mi-a si multumit, si m-a "lasat" sa plec, intuind cred motivul pentru care ma comportasem in acel fel. Atunci am vorbit pentru prima oara cu ea. Incet-incet, in urmatorii aproape trei ani pe care i-am petrecut jucand pentru KSE, am ajuns sa vorbim mai mult, sa o cunosc mai bine si chiar sa ne imprietenim. Dar nimic mai mult. Recunosc, desi ma plictisisem de acea discoteca la un moment dat, continuam sa merg, poate si din dorinta de a o vedea. Apoi, am plecat la Trans-Sil Targu Mures si n-am mai vazut-o un an de zile. Dupa ce m-am intors cu coada intre picioare de acolo si am luat decizia de a ma lasa de fotbal, am avut acel episod de ratacire, despre care am mai povestit. Era septembrie 2008, inceputul acelei perioade in care am inceput sa beau, mult si regulat, sa intru in hora jocurilor de noroc si sa ma sparg mai ceva ca statul iugoslav, cand am primit un telefon de la un fost coleg de la KSE. M-a chemat la Reci, la lac, acolo unde se stransesera mai multi cunoscuti, printre care si Jojo. "De ce nu?" m-am gandit, si m-am dus. De unul singur. Am ajuns la Reci, i-am gasit, si mi-am parcat Golful langa celelalte masini adunate aproape de lac si aproape de gratarul fumegand. Mi-am luat o bere dintr-o lada aflata pe jos, imediat ce m-am dat jos si i-am salutat pe cei prezenti, si m-am rezemat de masina. Nu a trecut mult timp si Jojo a venit catre mine sa ma intrebe ce fac. N-am apucat decat sa-i ofer un raspuns de complezenta, pe masura intrebarii, ca m-am si trezit cu ea in poala. Reusise sa ma surprinda din nou, ca atunci cand m-a invitat la dans. Doar ca spre deosebire de acel moment, acum n-am mai refuzat-o, n-am mai ezitat, iar instinctul meu a fost sa-mi infasor mainile in jurul taliei ei, in cateva urale "la misto". Am stat un pic asa, rezemati de Golfy al meu, am vorbit si ne-am jucat cu mainile, apoi ne-am asezat unul langa celalalt pe patura sa mancam, indata ce s-a facut carnea pusa pe gratar. Dupa ce-am mancat si am mai baut ceva (doar eu, nu si ea), ne-am cautat cateva momente de intimitate. Ne-am plimbat prin imprejurimi pret de cateva zeci de minute, timp in care ea a vorbit mai mult. Nimicuri, nu-mi amintesc mai nimic din ce mi-a spus, singurul lucru pe care il retin e ca terminase Facultatea de Psihologie de la Sibiu. La un moment dat, ajunsi in fata unei pensiuni, m-a intrebat razand: - Luam o camera? Am crezut ca glumeste si in loc de raspuns am zambit. - Nu vrei? a insistat, provocandu-mi confuzie. Nu mai eram asa sigur ca glumeste. - Vrei sa... ? Hai, i-am zis, asteptand in continuare sa dea inapoi, sa-mi zica ca glumeste. Spre uimirea mea, n-a facut-o. Eram mirat de cat putea fi de directa, obisnuit fiind cu Alexandra, cu care am avut nevoie de luni de zile pentru a-i propune sa "luam o camera". Mirat, dar incantat in acelasi timp. Cu o luna-doua inainte, mai mult ca sigur n-as fi calcat pragul acelei pensiuni alaturi de ea, numai ca la momentul respectiv imi cam pierdusem valorile, privind retrospectiv. Imi pierdusem reperele. De fapt, imi pierdusem cel mai important reper - fotbalul. Nu ma mai interesa nimic, ma lasam dus de val. Asa s-a scris istoria dintre mine si Jojo. Nu regret nimic nici acum, la multa vreme dupa ce mi-a venit mintea la cap. A fost o zi pe care mi-o voi aminti toata viata. Daca aerele de fotbalist-vedeta mi-au adus-o pe Alexandra, la fel, dezamagirea cauzata de ratarea carierei mele de fotbalist iata ca mi-a adus acea frumoasa zi cu Jojo.

- Mai tii minte cand am fost aici prima data? am intrebat-o pe frumoasa blonda din stanga mea, dupa ce mi-am aprins o tigara. Stateam amandoi culcati in pat, cu privirile nefocalizate indreptate spre tavanul camerei de pensiune in care ne aflam. - Cum sa nu tin minte? Era vara... Era cald... Nu ca acum, mi-a raspuns zambind, dar parca usor deranjata de anotimpul in care ne aflam. - Mie sa stii ca-mi place iarna. - Da' si mie. Doar ca imi place mai mult vara. Si a ras. - Da' sa stii ca gresesti. Nu era vara. Era septembrie. - Da? Oricum, stiu ca era cald. Am facut baie in lac, mai stii? - Uite asta nu mai stiu... Minteam, stiam perfect. Ca nu facusem. Stiu, in schimb, ca ti-am luat o bratara de la toneta aia de suveniruri... Pff, parca nici nu-mi vine sa cred ca au trecut cinci ani. Iarasi cinci ani, simt ca parca toate lucrurile din viata mea s-au intamplat acum cinci ani. - Da... Ea, deloc impresionata de perioada de timp care se scursese de la ultima noastra intalnire. Ce copii eram. Mai am bratara si acum. Pe undeva... Si a ras. Din nou. De altfel, o facea mai tot timpul. Era "toata un ras", cum se zice. Cu motiv sau, de cele mai multe ori, fara. Ii statea bine insa, iar mie imi placea teribil de mult s-o vad razand. Avea un zambet impecabil, acompaniat de niste ochi albastri mari, un par blond natural ca mierea si o silueta trasa prin inel, ca de viespe. Hiperbolizand-o un pic, o zeita. O zeita in miniatura, caci avea vreo 1.64. Jojo, fiindca asa ii spuneam eu, si lumea in general (desi nu-i placea sa i se spuna asa), era mai in varsta ca mine, avea 28 de ani, pe care nu-i arata insa, si prezenta doar niste schite de feminitate. Schite de feminitate pe un mare si intarziat fond al copilariei. Dar nu ma lasam pacalit o secunda, eram constient ca era o fata inteligenta, isteata, abila, umblata prin lume, deloc naiva. - Si totusi, ce ti-a venit? am intrebat-o aparent spontan. Numai ca era o intrebare pe care as fi vrut sa i-o adresez de cand i-am primit mesajul. I-am pus-o de-abia acum, poate dintr-o oarecare teama sa nu stric ceva. Vorbind. Nu prea vorbisem pana in momentul asta, dar acum ma simteam putin eliberat. Intalnirea noastra isi atinsese punctul culminant, obtinusem "maximum din faza", cum se zice in fotbal. - Nu stiu, mi-a raspuns dupa ce a ras inca o data. Pur si simplu, am vrut sa vad ce mai faci, daca mai traiesti. Nici nu ma gandeam ca mai ai numarul asta... De ce? Te-am speriat? m-a intrebat amuzata. As fi vrut sa-ti vad fata cand mi-ai citit mesajul! Cert e ca nu ma mai asteptam de mult timp la vreun semn din partea ei, de aceea cand i-am citit mesajul n-am stiut cum sa reactionez. As fi tentat sa spun ca uitasem de ea... insa nu e adevarat, nu o facusem, pentru ca n-aveam cum. Ziua aceea petrecuta in compania ei acum cinci ani a fost una dintre cele mai frumoase din viata mea, dar m-am convins la putina vreme ca nu si din a ei. A plecat la Targu Secuiesc, am vorbit la telefon vreo doua zile, apoi a incetat sa-mi mai raspunda la apeluri, asa ca m-am resemnat. Dezamagirea nu a fost atat de mare, pentru ca intr-o oarecare masura ma asteptam. Nu ma simteam de nivelul ei, si nu-i puteam oferi mai nimic din ceea ce o fata ca ea, probabil, isi dorea si, mai mult ca sigur, putea sa obtina. - M-am mirat, iti dai seama. Normal... Cinci ani nu te mai vad, nu mai aud nimic de tine, nu mai stiu nimic de tine, si... brusc, imi dai mesaj sa ne vedem. - Te-am lasat sa ti se faca dor de mine. Nu te-ai prins? Pentru inceput chiar as fi vrut un raspuns serios din partea ei. Vazandu-mi sobrietatea fetei, a continuat: Asculta, eu sunt plecata din tara de... vreo patru ani. Vin rar acasa, o saptamana, doua cel mult, pe an. Ba chiar acum vreo doi ani n-am venit deloc. Si cand vin, n-am timp sa ma vad cu toti pe care as vrea sa-i vad. Si... - Da? Unde esti plecata? am intrerupt-o. Am realizat in timp ce ma lamurea ca, la urma urmei, nu-mi era datoare cu foarte multe explicatii. Obiectiv vorbind, noi doi avusesem o chestie acum multi ani si atat. Nu vroiam sa para ca eu acordam acelor momente o mai mare insemnatate decat era cazul. - In Ungaria. - Serios? S-ar putea sa merg si eu acolo. Minteam, n-aveam deloc de gand sa ma duc. - Ei da? - Da, m-a chemat cineva la Budapesta, sa lucrez. Aici spuneam adevarul. Cu cateva zile inainte, primisem un telefon de la Laci bácsi, proaspat angrenat intr-un nou proiect, de data asta in fotbalul maghiar. Mi-a propus foarte direct si fara prea multe explicatii sa vin in Ungaria, alaturi de el, sa-i fiu un fel de servitor sau ceva. Evident, m-am simtit jignit de oferta. I-am spus ca ma mai gandesc, din politete, caci daca era sa fiu sincer i-as fi urlat in telefon un raspuns negativ acompaniat de o injuratura sanatoasa. Eu eram legat sufleteste de Sfantu si eram multumit si impacat cu viata mea, asa ca ar fi fost nevoie de ceva cu totul extraordinar pentru a ma face sa iau in calcul macar sa plec. - Si eu tot in Budapesta sunt! Poate ne vedem. - Da. Poate. Da' tu ce faci acolo? Ce lucrezi? - Lucrez intr-un club. De fapt, nu intr-un club, ci in cel mai tare club! Daca vii, tre' sa treci neaparat. In mod normal, tre' sa stai la coada cateva ore ca sa poti intra, da'... te rezolv eu. - Iti dai seama ca trec. Si ce faci acolo? - Ospatarita, mi-a raspuns nu la fel de entuziasmata ca mai devreme. - Cu atat mai mult o sa trec. Stau si la coada, numa' sa te vad in sortulet. - Ha, ha. - Si? Cum e acolo? - Super fain, iti dai seama, e Budapesta! Oras frumos, mare... imens! Poti sa faci orice iti trece prin cap. Nu ca-n Targu, sau Sfantu, unde ai doua baruri, un patinoar, si aia e. Nu se compara. - Stiu ca-i frumos si ca nu se compara, am fost si eu o data la Budapesta. Bine, asa, in fuga, nici macar o zi n-am stat... Oricum, sa inteleg ca-ti place. - Foarte mult. N-are cum sa nu-ti placa. Tre' sa vii, Tibi! Tre' sa vii neaparat! mi-a spus in joaca. - Da... - Serios. Tre' sa pleci din orasul ala prafuit. Asa cum am plecat si eu din Targu. Nu te-ai saturat? - Probabil ca o sa vin. Mai mult ca sigur nu, totusi. Vroiam si eu sa-mi dau importanta, ca m-as putea duce, dar adevarul e ca mie nu-mi trebuia Budapesta. Nu-mi trebuia un oras mare, nu-mi trebuia un loc unde "sa pot face orice imi trece prin cap". Nu-mi treceau asa multe prin cap, la o adica, si oricum acele lucruri puteau fi facute foarte bine si la Sfantu. Ba mai mult, imi displacea ideea unui oras mare, agitat, tumultuos. Mie imi trebuia liniste, liniste pe care o aveam. N-am mai zabovit foarte mult, iar observand ca afara se facuse deja intuneric bezna, m-am ridicat din pat. Mi-am amintit brusc de Alexandra, si de faptul ca urma sa se intoarca de la serviciu in curand. Aflandu-ne in perioada dinaintea sarbatorilor de iarna si dat fiind domeniul ei, lucra mai mult ca de-obicei, asta in timp ce eu eram liber, industria fiind in hibernare vreo doua saptamani. - Mergem? am intrebat-o in timp ce ma incheiam la camasa. - De ce? Tre' sa ajungi undeva? m-a intrebat la randul ei, usor surprinsa. - Da. Acasa. - Bine, daca te grabesti... - Pai pana te duc inapoi la Targu, pana ma intorc, se face tarziu... - Ok, ok, mergem. Sa inteleg ca te asteapta cineva acasa? - Da... - Opa. Ceva serios? Nu... Nu-mi spune ca esti casatorit (razand). Da' n-ai verigheta. - Nu sunt casatorit, da' nici mult nu mai am. Urmeaza. - Si? O cunosc pe nefericita? - O mai tii minte pe Alexandra? - Nu! Pe bune?! Inca mai esti cu ea? - Da. Am plecat de la Reci spre Targu Secuiesc s-o duc acasa pe Jojo, apoi m-am intors acasa, inainte ca Alexandra sa se intoarca de la munca. Anticipand blamarea voastra, tin sa va spun ca ceea ce facusem in ziua aceea nu era un lucru deloc obisnuit pentru mine. Am inselat-o doar de doua ori pe Alexandra, de fiecare data cu aceeasi fata, la diferenta de cinci ani. Se poate pune ca am inselat-o doar o data? Sigur, poate parea un nonsens, dar cred ca am fost loial fata de Alexandra in toata aceasta lunga perioada petrecuta impreuna. In ziua de azi, mai loial de atat e greu sa gasesti. Bine, oamenii se inseala unii pe altii de cand exista pe Pamant, din varii motive, doar ca in prezent parca isi fac un scop din asta, devenind si un fetisism. Risti sa fii luat chiar de fraier de catre cei din jurul tau daca esti fidel si devotat perechii tale, lucru pe care l-am simtit pe pielea mea in perioada in care am fost fotbalist, in special la KSE.

*yogibeer: Cine stie? - Patru luni. De-asta. - Ce patru luni, dom'le? - Pai ba, asta. Noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie, aprilie. Patru luni. Inca o zi obisnuita la munca si inca o pauza de tigara alaturi de nea Vasile. Ca de-obicei, am asteptat putin, n-am scos un cuvant, asteptand sa inceapa el o discutie marca inregistrata. - Bun, i-am raspuns, trecand peste aritmetica elementara. Ce-i cu ele? - Pensia. De-asta, mi-a replicat satisfacut. - Serios? am cautat confirmarea, putin dezamagit. - Pai nu merit si eu? Dupa 41 de ani de munca? Baga-mi-as mana la p**a. - Meritati, normal, n-a zis nimeni ca nu meritati... - Sa vedem acuma, poate chiar mai repede. - Sa iesiti mai repede? M-a aprobat din cap. Da' cum? De ce depinde? - Poate schimba astia legea. Guvernul. Ponta. - Da... - De-asta. A cazut un pic pe ganduri, pret de cateva zeci de secunde, a mai tras un fum sanatos din tigara, apoi a continuat: Doua agentii (gesticuland cu doua degete). CV-ul. - Cum adica? - Firmele. Firmele de recrutare. De-asta. - Pai pentru ce? Ca nu inteleg. - Cum de ce? Sa ma duc. - De la Scheff? - Pai de unde? Nu la Scheff suntem noi? De-asta. - Stai, dom'le, ca eu tot nu inteleg. Adineauri ai zis ca mai ai patru luni si iesi la pensie. - Pai si ce? - Ce rost mai are sa... ? De fapt, matale stii mai bine, aducandu-mi aminte cu cine stau de vorba. - Nu conteaza, bai... de-asta. Eu incerc, caut, daca suna telefonul, nu mai stau un minut aicea. Aicea nu-i de stat. - Da... - Acuma, cand? Luni, cand am fost liberi. M-am dus... le-am luat la rand. Toate zona industriala. De-asta. - Da? Unde? La Autoliv? - Autoliv, MTK, Masterplast, Dunapack, Gamma... tot, tot. - Nu stiu de restul, da' Autolivul am inteles ca plateste mai prost ca noi. - Ei p**a. Cum? Naaa, nu exista. - Asa am auzit, nea Vasile, ca incepi cu noua milioane. - Prin firma de recrutare. Se poate, nu zic. Treb'e si aia... Comisionu'. De-asta. Da' dupa sase luni iti face... optispe, douazeci, depinde de pregatire. - Ma rog, asa o fi... - Am eu pe cineva... lucreaza de un an. Mi-a aratat fluturasul. Sa pic jos. De-asta. (cu gura pana la urechi) - Cat avea? - 2400. In mana. - Bun. - Pai eu ce zic aicea? Tre' sa te duci, sa cauti, sa incerci in alta parte. Mai ales voi. Astia tineri. Va pierdeti vremea la Scheff. In locul tau... ha, ha, eram plecat de mult. Ma duceam la INA. De-asta. - Pai si de ce nu va intoarceti la INA? Daca tot vreti sa plecati. - Unde-a scuipat Vasile, nu mai linge. Nu ma mai intorc. Plus, la varsta mea, sa fac naveta... Da' tu esti tanar, bai... de-asta. Macar ai mai incercat in alta parte de cand te-ai angajat? - Nu. - Pai de ce, bai? Eu nu va inteleg. Tu tre' sa-ti cauti, sa te duci la mai bine. N-o sa vina la tine nimenea la usa sa te cheme sa-ti ofere loc de munca. N-o sa te cheme nimenea la mai bine. Tre' sa umbli, sa vezi... - Aha... Da' ati aflat-o pe ultima? - Ce? - Ne maresc astia salariile si noua. - p**a mareste. - De luna viitoare, serios. S-a discutat la sedinta. Nu-i pacat sa plecati tocmai acum? - De cand tot zice ei ca mareste... Nu-i mai crede nici pulea. Mareste... cu 50 de lei. - Buni si-aia, nu? - Aia da. Ti-i da, nu ti-i ia. De-asta. Hai c-am plecat la masina, c-am stat destul. Si a rupt-o la fuga prin hala. Amuzat, cu bateriile aproape reincarcate, m-am intors la masa mea de control, hotarat sa-mi termin munca. Din fericire, totul a mers ca uns, n-am descoperit nimic in neregula, iar cu o ora inainte de terminarea programului eram gata, asa ca am zis sa dau o tura pe la masina la Martinica. Dupa cum am mai zis, cateodata aveam chef de el, cateodata nu. Acuma parca aveam. - Forta Steaua, hei! Forta Steaua, hei! Forta Baneel Nicolitaa! mi-am facut intrarea. - Ce-ai, ba ungure? m-a intrebat, prefacandu-se usor jignit si deasupra nivelului ironiei mele. - Zi ca nu-ti place melodia, ca nu te cred. - Mi-a placut, recunosc, da' la vremea ei cand a fost... - Ai vazut? Cu greu ma puteam abtine sa nu rad in hohote, nu atat de ceea ce zicea, cat de tonul serios pe care vorbea. Cum era? Steaua e fermecata... echipa noastra calificata... - Da' gata, ma, ce atata? N-ai de lucru? - Nu. - p**a mea, stai si freci p**a toate ziua si vii sa ma futi pe mine la cap aicea. Bravo, ma. - Ba, fii atent. Am vorbit cu unchiu'. - Cu Bölöni? devenind brusc interesat. - Normal, doar nu cu unchiu' Pisti de la Odorhei. - Si? - A zis ca nu se duce la nationala Ungariei. Are el alt proiect. - I-auzi. Astia in presa au dat ca sigura mutarea. - Aia-n presa sunt si prosti. - Ceva nu-i convine lui... Poate ca nu-i place selectioner. Poate-i place sa fie zilnic alaturi de echipa. - E p**a. Iti zic eu ce nu-i convine. Banii. Nu-i ofera federatia destui. - Cine stie? Da' nu ti-a zis? - Nu l-am intrebat. - Pai si-atunci cand a plecat de la Romania, s-a dus la Sporting. Futu-l in gura sa-l F*t. Cat a stat? Niciun an, nu? A stat putin, oricum, la noi, da-l in p**a mea de ochelarist. Putea sa faca performanta atunci, la generatia care o aveam. - Ba Martinica, da' ai auzit-o pe ultima? - Ce? - Ne maresc astia salariile. - Maresc o p**a. Fix o p**a maresc. Nu mareste nimeni nimic, ma, stai tu linistit. - Ba, da' eu nu inteleg. Ce-i asa greu de crezut? Parca nu ni le-au mai marit niciodata pana acum... - Eu oricum plec, ma doare-n p**a. - Si tu, ma?! Ce-aveti, ma, toti? Ce v-a apucat? - Ma intorc la Constanta. In primavara, cel tarziu. Ma duc in santierul naval. - Ei da? - Nu mai merge, ba ungure. Munca multa, bani putini. Am un copil de crescut. - Da... Ai muncit de te-ai spetit si tu. Pai si pe santier? - Ba, nu-i usor nici acolo, da' macar bani mai multi. - Serios?! - Categoric. Suta la suta iti spun. Da' ce? N-am mai lucrat? Am lucrat si in santierul naval, si pe ambarcatiuni. - Unde-ai lucrat, ma? Pe ambarcatiuni? - Da, ungure, am fost fochist. Nu vedeam soarele toata ziua. Pupam pamantul de fiecare data cand calcam pe el. - Nasol. - Da' castigam bine, sa stii. In plus, ma intorc si eu acasa, unde m-am nascut... Si chiar daca nu gasesc la santier acolo, ma intorc la regia autonoma de transport. - Ce, ma? - Da, ba, pai eu am lucrat trei ani acolo. Am fost controlor. Faceam la bani, mama, mama... Si acu' doua luni m-au sunat. Mi-au facut oferta sa ma duc. Da' nu mai merge cum mergea inainte... - Aia da. - Litoralul la doi pasi... Nu? Distractie, alcool, sex, droguri. - Ai bagat droguri? - In tinerete... Pai pe litoral cine n-a bagat? Da' cel mai mult si cel mai mult stii de ce ma bucur? Ca scap de unguri. Plec din ungurimea asta de doi lei, beli-mi-ati p**a cu totii sa mi-o beliti. De-abia astept, nu mai pot. - Acolo dai de tatari. - Ce treaba am cu ei? N-am nimic cu ei. Cu ungurii si cu tiganii, atat am eu probeleme. - Foarte bine, ma, du-te. Ce sa-ti zic? Iti urez succes. - Hai, du-te odata si tu, ca ia uite ce mi-ai facut! Douaj de piese nesuflate, neinseriate, vai de p**a mea. Mai fac eu norma acuma din p**a! - Hai c-am plecat. - Ba, ba! Stai. Da o guma, ca stiu ca ai. - N-am. Nu mai am... - Da, ba, o guma, da-ti-ar gulasu' in foc sa-ti dea! Nu fi muist. - N-am, ma. - Sa mori tu ca n-ai? Sa moara toti ungurii ca n-ai? - Serios ca n-am. Aveam.

Ii observasem la cimitir pe unchiul meu si pe sotia sa, Klara. Mi-au sarit in ochi. Asta poate pentru ca m-a surprins prezenta lor, cei doi lipsind de-obicei la astfel de evenimente familiale. Bineinteles, nu-i blama nimeni, plecati fiind din tara de ani buni de zile. La cimitir n-am avut ocazia sa-i salutam, neintersectandu-ne in niciun moment, asa ca am facut-o acum, cand ne-am asezat la masa. Era pentru prima oara cand o vedeau pe Alexandra, asa ca le-am facut cunostinta. - A, bun, doar prietena. M-am speriat pentru o clipa. Ma si gandeam ca te-ai insurat si noi nu am aflat, a inceput unchiul meu conversatia cu ajutorul unei glumite menite sa mai alunge stanjeneala. Dat fiind faptul ca i-am facut introducerea Alexandrei in romana, tot in romana a vorbit si el. Daca numele ei nu era de-ajuns, aspectul acesta clarifica etnia iubitei mele. Dupa cateva minute de tacere in care ne-am vazut fiecare de supa, rar intrerupte de cate o remarca neinsemnata, atmosfera s-a mai destins putin, si nu doar in coltul nostru, ci in toata incaperea. Oamenii incepusera sa vorbeasca, mai relaxat si mai tare, trecand pentru moment peste motivul adunarii noastre, iar pe unele fete se puteau zari chiar si zambete ceva mai largi. - Si ce faci acum, Tibi? m-a intrebat Laci bácsi, tot in romana. In astfel de situatii, e un lucru practicat in comunitatea maghiara, iar unchiul meu dorea sa fie politicos, chiar daca asta insemna sa se chinuie un pic si sa-si impleticeasca limba. Unde mai pui ca Alexandra intelegea maghiara conversationala... Cred ca mai degraba era nepoliticos cu sotia sa, care nu stiu cat intelegea, sau cat mai intelegea, limba romana. Cu fotbalul ai incheiat socotelile, nu? Parca asa stiam. - Da... De-atunci, din 2008. Nu mai avea rost... Cand mai multi oameni iti zic ca esti beat, te duci si te culci, nu? - Ei, nu fi prea aspru cu tine, mi-a spus dupa ce a zambit pentru o secunda. Daca n-ai fi renuntat asa de usor, cine stie? Eu zic ca era loc si pentru tine in fotbal. - Poate. - Si.. ? nu mi-ai raspuns. Cu ce te ocupi acuma? - Lucrez la o fabrica acum, controlor de calitate. - Fabrica?! a reactionat usor mirat. Nu stiam ca mai sunt si fabrici in Romania. Si unde? Tot in Sfantu Gheorghe esti? - Da, tot in Sfantu. E o fabrica germana... - Si nu vrei sa pleci? Nu e un oras prea mic? La varsta ta, ai lumea la dispozitie. - Nu, nu vreau sa plec. Mi-e bine acolo. - Inteleg, ti-s dragi locurile, dar... Adica si mie mi-a fost drag si inca mai imi este drag Targu Muresul, dar de-abia asteptam sa plec cat mai repede de acolo. - Mai am timp sa ma razgandesc, dar deocamdata... nu, n-am ganduri de plecare. - Si? Iti place acolo la fabrica? m-a intrebat in continuare surprins, pe un ton ce nu prea ma lasa sa raspund afirmativ. - Da, i-am raspuns sigur, alegand sa nu ma las influentat. - Asta e bine. Important e sa-ti placa. - Bine... e un loc de munca pana la urma, nu placerea primeaza, am completat zambind. - Ba eu zic ca da. Din punctul meu de vedere, sigur, mi-a replicat serios. Trebuie sa-ti placa ceea ce faci, altfel ajungi sa te simti mizerabil. Trebuie sa te gandesti foarte bine, asta vrei sa faci toata viata de acum inainte? - Da, nu stiu ce sa zic... Deocamdata sunt multumit. Pot sa spun ca mi se potriveste domeniul asta. M-am integrat destul de bine. A, si apropo. V-am spus mai devreme ca mi-am incheiat socotelile cu fotbalul. Ei bine, am mintit un pic. Ha. Fabrica noastra are o echipa de fotbal, la care eu sunt un fel de antrenor. - Da? I-auzi. - Da... jucam in Cupa Fabricilor. - Cupa Fabricilor? Ce mai e si asta? m-a intrebat amuzat. - E o competitie intre fabrici. Se tine o data pe an. Jucam cu alte fabrici din Mures, Brasov, Sibiu... - Aha. Si zici ca esti un fel de antrenor? - Cam asa ceva. - Si? Iti place sa fii "un fel de antrenor"? - Da. La inceput mi-a fost mai greu... nu prea mi-a placut, dar dup-aia... - Normal. Inceputul e cel mai greu intotdeauna, mi-a replicat zambind fortat, parca dorind sa nu dea cuvintelor prea multa apasare. Deci esti multumit cu viata pe care o duci. Ma bucur. E bine atunci. Si oricum, esti tanar, mai ai timp sa-ti schimbi cariera, nu e o problema. Deja incepuse sa ma enerveze putin marele meu unchi si tonul lui condescendent. De la nivelul sau, ma privea doar cu bunavointa. Ce sa facem, bai Laci? Nu putem fi toti jucatori cu peste 100 de selectii in nationala si nu putem toti antrena in Ligue 1. Scuza-ne, te rog. N-am putut sa ma abtin, asa cum stiam ca ar fi trebuit, asa ca i-am replicat usor defensiv: - Spuneti asta pentru ca v-am zis ca lucrez intr-o fabrica. Daca va spuneam ca sunt arhitect, imi mai spuneati lucrurile astea? - Da. Bineinteles. Spuneai pe dracu', mi-am zis in gand si am lasat-o balta. Au urmat alte cateva momente de tacere, timp in care ne-au fost servite niste paste, apoi am revenit la sentimente ceva mai bune si am decis sa mai acord o sansa conversatiei noastre. - Si dumneavoastra? Am vorbit pana acum numai despre mine... - Bine. Chiar foarte bine pot sa spun, mi-a raspuns ambiguu, dupa care si-a reasezat tacticos servetelul in poala. - Cum e in Qatar? - Cald. Foarte cald. Dar mie asa-mi place. Si e foarte frumos, cel putin in Al Khor, unde sunt, e superb. - Nu pot sa nu va intreb. E adevarat ca parasiti totusi Qatarul si veniti selectioner? intrebarea asta i-am pus-o, recunosc, si cu gandul la Martinica. - Scuza-ma, da' nu pot sa-ti raspund. Intelegi... Nu, nu inteleg, secretosule. Suntem intre noi, poti sa zici, doar nu ma duc la presa sa te parasc. - Da, sigur... - Da' pot sa-ti spun, in schimb, ca lucrez la un proiect acum. Maine ma duc in Ungaria sa vad ce si cum. Si nu e vorba despre nationala Ungariei. - Interesant... - Intr-adevar, daca merge pana la capat acest proiect, va fi ceva frumos. Dar, din pacate, depinde de atat de multe lucruri, incat... Dar e de datoria mea sa incerc. Trebuie sa incerc. Odata incheiata masa, am asteptat sa plece primii oameni, apoi i-am facut semn Alexandrei sa plecam si noi. Ne-am luat la revedere de la rudele mele si am iesit in curtea bisericii, iar mai apoi in parcare. Acolo am dat din nou de Laci si Klara, care parasisera biserica cu putin timp inaintea noastra, astfel ca ne-am luat iarasi ramas-bun. - Din pacate, uite ca doar la astfel de ocazii mai apucam sa ne vedem si noi, a incercat sa conchida unchiul meu. - Da... Ce sa facem? Oricum, mi-a facut placere. - Si mie. Auzi. Ia lasa-mi si mie numarul tau de telefon. Nu cred ca-l mai am. - Da, sigur... Si am inceput sa i-l dictez, usor surprins. La ce i-ar trebui numarul meu? - La revedere, Tibike. Mi-a parut bine, Alexandra.

Cateva saptamani mai tarziu, un sunet ciudat, dar familiar, m-a facut sa tresar din pat, acolo unde ma odihneam dupa schimbul unu. Era... telefonul fix. Cred ca nu mai sunase de ani de zile, de-asta mi-a fost mai greu sa-mi dau seama din prima ce e. Am ezitat sa raspund, gandindu-ma cine ar fi putut suna pe fix dupa atata timp, si de ce nu suna pe mobil, ca tot omul anului 2013. - Da? - Tibike? - Da, buna ziua. Mi-am dat seama ca e cineva din familie, dar nu puteam fi sigur cine. Era o voce asemanatoare sunetului telefonului fix. Familiara, dar greu de recunoscut din prima. - Marta sunt. Ce faci? - A, saru'mana. Deci era Matusa Marta din Targu Mures. Marta néni. Ce sa fac? Bine. Dumneavoastra? - Mama ce face? E acasa? - Nu, mama a plecat la Adjud acum vreo doi ani. S-a mutat acolo. De ce? Vroiati sa vorbiti cu ea? Va dau numarul ei... - Nu, nu, lasa... Dupa un moment de tacere usor incomod, a izbucnit neasteptat. A murit Misi bácsi! - O. Nici nu stiam cum sa reactionez la hohotele de plans ce se auzeau din celalalt capat al firului. Aa... cand? cum s-a intamplat? - Astazi dimineata. Era internat la spital... a facut infarct... Sigur, unchiul meu era batran si suferea de inima de multi ani, dar chiar si asa era o veste trista, la care nu ma asteptam. N-ai cum sa te astepti la astfel de lucruri, desi esti constient ca o sa vina. In ultima perioada nu ne prea vazusem, lucru care se poate spune de altfel in legatura cu mai toate rudele mele din partea tatalui. Ma rupsesem oarecum de ei, desi atunci cand eram mic eram foarte apropiat de matusile mele, unchii mei, verisorii si verisoarele mele. Ma rog, probabil ca odata cu trecerea anilor... e ceva firesc. Doua zile mai tarziu, am plecat inca de dimineata catre Targu Mures cu Golful meu 3 tunat de tunet si cu Alexandra in dreapta mea. Imi cumparasem acest autovehicul de incredere la putin timp dupa ce am implinit 18 ani si mi-am luat carnetul, sa fiu si eu baiat de baiat si sa detin un aspirator de fete. Dar adevarul e ca a fost si o necesitate la momentul respectiv, naveta cu trenul de la Sfantu la Targu Secuiesc fiind un adevarat chin. In prezent insa, Golfy, asa cum il alintam, statea mai mult in parcare. Stiu ca suna ciudat si cinic, dar intr-un fel ma incerca un sentiment de satisfactie ca aveam ocazia sa ma urc din nou la volanul lui si sa-l conduc. Si nu de ici pana colo, ci 175 kilometri. Doua ore jumatate ca popa. Ma rog, in final, dupa vreo trei ore, caci nu m-am grabit - ce rost are sa te grabesti la inmormantari? raul e deja facut, nu? - am ajuns la Targu Mures, un oras nu chiar atat de drag mie. Am savurat fiecare kilometru alaturi de Golfy, ca si cum as fi fost alaturi de un vechi prieten la o "sesiune" de depanat amintiri. Ne-am indreptat direct spre cimitir, am parcat in fata lui, ne-am dat jos din masina si am luat coroana de pe bancheta din spate. O fi avand Golful multe calitati, dar portbagajul incapator nu e una dintre ele. Am intrat pe poarta cimitirului si am vazut deja primele fete cunoscute. Fetele imi erau cunoscute, dar cu greu le puteam asocia si un nume multora dintre ele. Am salutat pe toata lumea politicos, apoi ne-am vazut de drumul nostru spre capela. Ajuns in fata acesteia, am observat cum toate coroanele erau sprijinite de gardul viu de la intrare, asa ca am asezat si coroana noastra langa ele. La scurt timp, un var de-al meu, Zsolt, a venit catre mine. Am vorbit pret de cateva minute iar apoi mi-a facut semn sa-l ajut sa ducem coroanele inauntru. Oamenii adunati in curtea cimitirului au inceput si ei incet-incet sa intre in capela, iar slujba de inmormantare incepu. Am asistat in viata mea atat la inmormantari romanesti, cat si la inmormantari unguresti. Le prefer pe cele din urma, asta daca se poate pune problema unei preferinte in astfel de momente. Sigur, poate aici e vorba mai mult de cult, nu de nationalitate. Inmormantarile neoprotestante mi se par mai demne, si-mi induc o oarecare stare de liniste, de calmitate, chiar de usor optimism in legatura cu moartea, sau cel putin imi dispare pe moment frica. Bine, eu nu cred cu adevarat in Dumnezeu si nici in viata de dupa moarte. Aici poate seman cu tatal meu, care din cate am inteles, nici el nu credea. De altfel, a fost de acord ca mama sa ma boteze la ortodocsi, pentru ca nu i-a pasat foarte mult. Oricum, botezul in cadrul cultului sau se face la maturitate, de buna-voie. Tata a si fost marginalizat de biserica sa, pur si simplu pentru ca nu frecventa biserica, un aspect important pentru neoprotestanti, nu pentru ca s-a casatorit cu o romanca ortodoxa. Ba chiar, dupa moartea tatalui meu, mama mea a fost invitata de multe ori la biserica din care facuse parte tata. Din respect pentru el si pentru familie, mama s-a dus de cateva ori si m-a luat si pe mine cu ea. Am multe amintiri placute din acea perioada, cantece care mi-au ramas adanc intiparite, cum ar fi "Dumnezeu e taria mea". Cand eram mic, mama ma ducea si in biserica ortodoxa din cartierul nostru, dar acolo nu-mi placea. In primul rand, statul in picioare ma omora. In plus, slujbele mi se pareau extrem de plictisitoare. Dincolo, erau rugaciuni, cantece, predici cu subiect actual, chitari, orgi. Unde mai pui ca primeam si cadouri de la "fratii nostri" din Canada sau Statele Unite. Ce sa mai, diferenta ca de la cer la pamant. In fine, sufletul meu mic de pagan, sau sufletul meu de mic pagan, pot spune ca prefera neoprotestantismul in fata ortodoxiei. Desi eram botezat ortodox, cum am spus. Nu credeam eu in Dumnezeu, dar aveam momente cand imi placea sa cred. Asa cum imi placea sa cred uneori in Mos Craciun, in puterea binelui sau in oameni. Din nevoia de candoare. Bun, inchid aceasta lunga paranteza si revin. Slujba de inmormantare a fost, cum ma asteptam, sobra, dar demna si linistitoare. Rugaciuni, cantece potrivite momentului, cateva fraze despre cel ce a fost unchiul meu, Misi bácsi, si o predica tinuta de pastor despre cetatenia cereasca a omului, singura cetatenie care conteaza cu adevarat. De mentionat ca slujba s-a tinut atat in romana, cat si in maghiara, de fapt mai mult in maghiara, asa cum se face de-obicei. Un singur lucru pot spune ca ma frapeaza la inmormantarile neoprotestante, acela ca tot Dumnezeu si Cristos sunt vedetele, in timp ce despre mort se spun doar cateva cuvinte. Dar, gandindu-ma mai bine, acest fapt e valabil si-n celelalte denominatii crestine. Dupa incheierea slujbei si dupa ce sicriul a fost coborat in pamantul inghetat, matusa mea Marta a venit la mine, mi-a multumit pentru prezenta si m-a invitat la masa, la o biserica din apropiere. N-am putut s-o refuz, asa ca am mai asteptat putin si ne-am dus. Aceasta masa nu avea semnificatia de pomana sau parastas, neoprotestantii nu au asa ceva, era pur si simplu o masa oferita familiei apropiate. Ajunsi la biserica, am intrat, prin spate, asa cum am fost ghidati, si am intrat intr-o mica sala de mese. Aici lumea s-a asezat cum a nimerit. Eu unul, nu nimerisem extraordinar, in dreapta mea fiind nimeni altul decat Laci bácsi. Unchiul meu cu care eram certat, cu care nu mai vorbisem de vreo cinci ani. Bine, nu eram chiar certati, il banuiam pur si simplu ca avea o suparare pe mine pentru intamplarea din 2008, cand el mi-a facut rost de un trial si eu nu m-am prezentat.

Doua si un sfert. Atat era ceasu' cand m-am trezit brusc, aproape speriat. Eram schimbul doi si trebuia sa ma grabesc. Cat de mult dormisem... Din nou. N-aveam idee de ce, dar parca din ce in ce mai multe ore le alocam somnului. In loc sa scada odata cu trecerea timpului, cum ar fi normal, ca la orice om, la mine cresteau aceste ore. Bine, n-as fi dormit eu chiar atat de mult, adica vreo 12 ore, daca era Alexandra acasa sa ma trezeasca... Dar nu era, era la serviciu. Lucra de ceva timp la Vodafone, consultant de vanzari, in Complexul Comercial Sugas din centru. Am pus supa de chimen la incalzit si m-am bagat sub dus. N-aveam timp de pierdut. Bineinteles, oricat de rapid am incercat sa ma spal, supa a apucat sa se supraincalzeasca, astfel ca am fost nevoit sa astept sa se raceasca cateva minute. N-am facut nicio afacere... De felul doi n-a mai putut fi vorba, astfel ca papricasul pregatit de Alexandra avea sa-mi ramana in minte toata ziua. La munca nu mergeam niciodata cu mancare gatita pentru ca n-aveam cum s-o incalzesc, iar rece n-o puteam manca. Am pornit asadar in ritm alert catre fabrica, casa mea pentru urmatoarele opt ore si ceva. Uneori aveam impresia ca stateam mai mult la munca decat acasa, desi evident era o impresie gresita. Insa, dat fiind timpul pe care il petreceam acasa dormind, era explicabila aceasta impresie. Ajuns la Scheff Automotive, m-am schimbat, am preluat schimbul de la doamna Katica si m-am apucat sa-mi fac actele. Aveam de asteptat un pic pana sa-mi aduca operatorii piesele pe care trebuia sa le controlez, lucru care m-a facut sa ma intreb: "de ce p**a mea m-am grabit asa?" Nici bine n-am luat pixul in mana ca am si fost luat prin surprindere, atat auditiv cat si fizic. - Ungure Bulan! Era Martinel, care imi urlase in ureche si ma inghiontise usor din spate. - Ce vrei, ma? - Nu vreau nimic, ce sa vreau? Am venit sa vad ce faci. - Ma F*t, ce crezi ca fac? - Ho, ba, ce sari asa? Acuma te-ai trezit, a? Zi drept. - Acu' vreo ora. - Noapte grea? Ha, ha, ungureee... - E p**a. Nu. - Oboseala... Ba, sa stii ca nici io nu mai pot. Programul asta te omoara. Bine, acuma la doi n-am treaba, sunt odihnit, da' schimbul trei... sa-ti bagi p**a-n el. Daca as gasi undeva numa' schimbul unul si doi, in secunda urmatoare as iesi pe usa. - Mie-mi place la trei. - Lasa ca vezi tu cand o sa ai copil. N-ai cum sa dormi, ba ungure, ziua. Pai io vin dimineata acasa, ma pun sa dorm, vine ala micu' si sare pe mine. Deci n-ai cum sa... - Ba, nu stiu... deocamdata... - Chiar. Unguru' Bulan Junior cand vine? - Nu stiu... mai incolo. - Da' pirostriile-n cap cand ti le pui? - Mai incolo. - Pai hai, ba, ce mai astepti? Aseaza-te la casa ta, fa-ti o familie, cat sa te mai astepte si fata aia? - Ba Martinica, da' n-ai si tu treaba? Poate te retin. (usor agasat de aceste intrebari; nu eram eu genul secretos, dar nu era nici momentul nici locul unei asemenea discutii, si nici raspunsurile nu le aveam) - Nu, n-am treaba. Masina e pe butuci, e demontata toata. Lucreaza mecanicii la ea. - Prost sa fii, noroc sa ai. - Beli-mi-ai p**a sa-mi belesti. Astept sa vad ce zice sefu', ca sigur ma trimite pe undeva. Nu te lasa nimeni sa stai aici. - Seriozitate si disciplina nemteasca, ce vrei? Dupa o pauza scurta, a continuat pe un ton ceva mai serios: - Ba, da' ia zi. E adevarat ca unchiu' se duce la nationala? Ce stii? - Ce, ma? - Asa a aparut azi, ca se duce selectioner la unguri. - N-am vazut. - Pai daca dormi, cum sa vezi? Cica-i gata, mai treb'e numa' sa semneze. - A, numa' atat? p**a mea, aia-i partea grea, nu? - Deci nu stii nimic? - Nu, ma, de unde sa stiu? Ti-am zis, n-am mai vorbit cu el de... cinci ani. - Da, stiu ca mi-ai mai zis, da' ma gandeam ca, io stiu, poate mai auzi de prin familie... - E p**a, ce stii tu stiu si eu. De fapt, vad ca tu stii chiar mai multe. - Sa vedem... Oricum, ar fi buna mutarea, aia-i clar. - Bine ai zis, stai sa vedem. S-a mai vorbit de atatea ori, nu-i prima data. - Si si pentru el ar fi bine, daca te gandesti. E pacat ca-si pierde vremea pe la araboi acolo. E antrenor bun, ce sa mai... Nu-mi place mie de el, da'... - Normal. - A, da' nu, ma, nu ca-i ungur nu-mi place. - Nu? - Nu-mi place de-atunci de cand a plecat cum a plecat de la nationala. Da'-i bun omu'! N-ai ce... Meserias. Si de-aia zic, sta la arabii aia acolo... - Da, ma, da'... banu-i ban acolo, ba Martinica. - Da-i in p**a mea de bani, ca banuiesc ca are destui, ce-i mai treb'e? Mai tre' sa faci in viata asta si pentru suflet. Si el in sufletul lui e ungur, a zis-o de atatea ori. Mai lasa si el de la el. - Ba, ai fi surprins, da' la cat il cunosc eu...

*luck7337: Sper sa fie mai bun. Cat despre a doua intrebare, cel mai probabil... niciodata. Surprinzator, trecerea la noua mea cariera nu a fost deloc una dificila. Fiind decis sa-mi redresez viata si profitand de faptul ca, la urma urmei, Scheff nu se ocupa cu trimisul rachetelor pe luna, m-am adaptat rapid in mediul industrial, mediu proaspat descoperit. Sa fiu sincer, nici nu prea aveam de ales, imi trebuia neaparat un venit stabil. Evident, putinii bani castigati din fotbal s-au dus rapid, iar din punct de vedere financiar la Scheff mi se oferea cam acelasi nivel. La 3 luni de la angajare mi s-a prelungit contractul pe perioada nedeterminata, semn ca ma descurcam. Imi amintesc ca atunci am reusit sa ma linistesc pe deplin si mi-am spus ca "da, asta o sa fac de-acuma, asta vreau sa fac". Ca dovada, am ramas la Scheff Automotive pana acum, cand ne aflam in octombrie 2013, adica de patru ani de zile. Desigur, nu a trecut mult timp de la angajare si a inceput sa mi se faca, din in ce mai tare, dor de fotbal. E adevarat, jucam alaturi de cativa colegi de munca si cunostinte aproape saptamanal la singurul balon din oras, dar parca nu-mi ajungea. Asa ca, atunci cand am auzit de la nea Vasile ca exista o competitie fotbalistica destinata fabricilor, m-am dus numaidecat in biroul asistentei directorului si am intrebat-o de posibilitatea inscrierii noastre. Din fericire, atat ea, cat mai ales directorul, au imbratisat ideea mea si au avut grija ca Scheff sa faca parte din urmatoarea editie a Cupei Fabricilor la Fotbal, competie ce era destinata, ce-i drept, doar intreprinderilor industriale din judetele Covasna, Harghita, Mures, Brasov si Sibiu. Asadar, in 2010 a fost prima editie a Cupei Fabricilor la care am participat. In mod curios, aceea avea sa fie si editia in care am inregistrat cel mai bun parcurs, ajungand atunci pana in finala. Am pierdut insa acea finala, scor 9-5, in fata formatiei INA Brasov. De mentionat ca INA avea avantajul unei, sa zicem, ca tot e la moda, arii de selectie mult mai mare fata de noi. Ei aveau 3000 de angajati, noi vreo 300. La urmatoarele trei editii, nu ne-am mai descurcat la fel de bine, dar am trecut mereu de faza grupelor. Structura competitiei era asemanatoare Campionatului European, atat doar ca cele patru grupe erau alcatuite dintr-un numar variabil de echipe, dar din care tot primele doua mergeau mai departe in sferturi. Grupele erau alcatuite pe considerente pur geografice, o grupa echipele din Sibiu, o grupa echipele din Brasov, o grupa echipele din Mures si cealalta grupa echipele din Covasna si Harghita, la un loc, ca de-obicei(pana si aici). Aveam echipa destul de buna, iar eu ajunsesem sa fiu un pic mandru de realizarile noastre, dat fiind faptul ca imi cam arogasem rolul de capitan/antrenor/manager al echipei. Neoficial, desigur. Eu am fost cel care a incropit lotul, sa zic asa, intreband in stanga si-n dreapta care "le are cu fotbalul". Spre surprinderea mea oarecum, am reusit sa gasesc niste fotbalisti ratati, la fel ca si mine, pe toate schimburile. De exemplu, portarul nostru jucase la Viitorul Moacșa, stalpul apararii evoluase pentru ACS Păpăuți pentru o perioada, iar vitezistul echipei aparase in trecut culorile formatiei FC Brețcu. Bine, pe langa acestia si-a facut loc si Jürgen, directorul nostru, care era, ati ghicit, neamt, si foarte pasionat de fotbal, mare fan al celor de la Energie Cottbus. Nu era vreun mare talent, dar va dati seama ca n-aveam niciunul curaj sa-l dam afara din echipa. De fapt, nici sa-l tinem pe banca de rezerve, caci aveam si asa ceva. Ce-i drept, nici nu se lovea mingea de el ca de coltul mesei si ne-a mai ajutat cu cateva goluri din postura sa autoproclamata de varf impins, asa ca nu deranja pe nimeni. Martinica, in schimb, nu a vrut sa faca parte din selectionata noastra. I-am propus acest lucru, dat fiind ca ne innebunea toata ziua la munca cu fotbalul, cu Steaua, caci numai despre astea vorbea, dar mai ales datorita faptului ca ne povestise cum a facut el parte din echipa de tineret a Farului. Da, Martinica era de loc din Constanta, si sustinea ca a jucat pentru echipa fanion a orasului ca fundas stanga. La juniori. Nu stiam daca minte sau nu, asta pentru ca Martinel al nostru nu era tocmai de incredere, dar eram curios sa-l vad jucand, caci mi-as fi dat seama poate. In plus, ne-ar fi prins bine un stangaci in echipa, deoarece n-aveam niciunul. Dar, ne-a refuzat de fiecare data, spunand ca n-are timp pentru prostiile astea, ca el are familie, are copil!. De parca numai el avea familie... sau copil... Pe motivul asta nici macar la adunarile noastre fotbalistice de la balon nu se prezenta, reusind sa creeze un fel de mister in jurul lui. In fine, mie-mi placea "prostia" asta de competitie. Cupa Fabricilor avea darul de a-mi potoli dorul de fotbal, dorul de a merge in deplasari, dorul de a sarbatori victoria cu baietii in vestiar, stropindu-ne cu bere. Caci la stadiul de sampanie n-am ajuns niciodata... Si mai ales, aceasta competitie imi oferea sansa sa ma simt din nou cineva atunci cand intram pe teren. Pentru ca parca numai atunci ma simteam cu adevarat cineva. Si inca poate mai mult acum decat atunci cand jucam in Divizia C, la nivel "aproape profesionist". Nu stiu exact de ce, posibil fiindca in cadrul echipei Scheff Automotive aveam un rol mai mare, nu mai eram un simplu fundas dreapta, ci eram coordonatorul de joc al echipei, asta pentru ca nivelul imi permitea acest lucru. In plus, ma ocupam si de asezarea echipei in teren, dadeam indicatii, uneori hotaram schimbarile. Bineinteles, la inceput mi-a fost mai greu, nefiind genul de om care sa-si impuna cu usurinta punctul de vedere, iar indicatiile mele erau de cele mai multe ori ignorate, dar asta li se intampla si altora, ba chiar calificati si numiti oficial, si la case mult mai mari... Tin minte si acum meciul nostru de debut, primul nostru joc impreuna de la Cupa Fabricilor. Am evoluat atunci impotriva echipei fabricii de lapte Covalact. Nestiind la ce sa ma astept, am considerat ca e bine sa nu pun presiune pe baieti si sa incerc sa le inoculez ideea jucatului de placere, fara grija rezultatului. Spre stupoarea mea, colegii mei au respins imediat acest fel de a vedea lucrurile si au strambat din nas. Unul din ei chiar m-a intrebat cu repros: "Cum adica? Crezi ca o sa pierdem? Pai asa, mai bine nu intram.". Aceasta intrebare m-a pus putin in incurcatura, n-am raspuns decat cu un "a, nu" neconvingator. Eu nu ma refeream la ceea ce a inteles acel coleg al meu si nu m-am gandit in niciun moment ca vorbele mele ar putea fi interpretate astfel. Pur si simplu, le-am spus ceea ce imi placea mie sa aud din gura antrenorului atunci cand eram jucator. E drept, n-am auzit-o foarte des... Am fost tot timpul genul de jucator care evolueaza mai bine atunci cand nu este sub presiune. Nu-mi placea sa fiu certat, sa fiu injurat, sa fiu amenintat, sa fiu pedepsit, si nu-mi placea sa evoluez pe stadioane ostile. De exemplu, anul in care am jucat cu KSE in seria moldoveana a fost unul de cosmar pentru mine. Nici presiunea rezultatelor nu-mi placea, presiune pe care am avut-o mai mult la Trans-Sil. Dar cel mai mult si cel mai mult mi-a displacut presiunea castigarii unui loc de titular, sa te bage antrenorul cand mai sunt 10 minute de jucat si sa se astepte sa schimbi tu de unul singur soarta partidei... Reactia colegilor mei mi-a dat insa de gandit. A fost prima oara cand am trecut de cealalta parte a baricadei si am constientizat ce misiune grea trebuie sa aiba antrenorii. Dar, cu timpul m-am adaptat si am invatat din acel episod. Acum, inainte de fiecare meci le spun: "Hai, baietii! Sa le rupem picioarele!"

Decizia de a ma lasa de fotbal nu a fost una usoara, desi poate am luat-o cam usor. In anii ce au urmat, in special atunci cand dadeam de greu, mereu m-am intrebat daca nu cumva renuntasem prea usor. Poate, daca as fi incercat mai mult, daca as fi dat dovada de ceva mai multa ambitie, as fi reusit pana la urma... Dar eu ambitios n-am fost niciodata. Aveam cel mult ceva orgoliu, dar ambitie... nu prea. Tot timpul mi-a placut sa fiu undeva la mijloc, poate doar putin peste. N-am fost niciodata premiantul clasei, dar nici cel mai prost. N-am fost niciodata cel mai smecher din cartier, dar nici cel mai balalau. N-am fost niciodata cel mai bun jucator din echipa, dar nici cel mai slab. Poate as fi putut fi, macar unul dintre aceste lucruri, dar n-am fost. Pentru ca nu mi-am propus. In mod constient, asta pentru ca mereu mi s-a parut o prostie sa ai pretentia sa fii tu cel mai bun, sa fii tu cel mai tare, sa fii tu numarul 1 cu orice pret. Ca ce chestie as fi eu mai bun decat tine, decat el... decat oricine? decat toti? Si mai ales pentru ce? pentru ce sa ma zbat? Care-i faza? Dar, atunci cand imi analizam viata, iar de-obicei acest lucru se intampla cand beam(destul de rar in prezent), imi reprosam aceasta lipsa de ambitie. Si o puneam pe seama fricii. Teama de a-mi afla adevarata valoare, teama de a-mi cunoaste potentialul, teama de a-mi vedea limita. Daca eu nu imi propuneam sa fiu cel mai bun, nu incercam sa fiu... puteam sa fiu, puteam sa nu fiu. Dar preferam sa nu stiu si sa ma multumesc cu ceea ce eram si ceea ce aveam. Poate de-asta nici nu m-am prezentat la probe la FCM Targu Mures. Bineinteles, eu mi-am gasit alte motive, perfect plauzibile, si eram aproape convins de ele, atat doar ca aceste argumente nu-l satisfaceau complet pe eul meu beat. "Daca chiar vroiam, treceam peste toate, imi bagam p**a si ma duceam. Ma tineau, bine, nu ma tineau, asta e." Cum insa din betie te trezesti, si mai ales daca primul lucru pe care-l vezi cand te trezesti e zambetul cald al iubitei tale care iti spune ca ti-a pregatit cafeaua, am uitat de toate si am mers impacat mai departe, hotarat ca am facut alegerile corecte. Desigur, asta am invatat-o in timp. De ce spun asta? Pe un lucru sigur ma puteam baza in viata mea: sprijinul Alexandrei. Eram fericit sa stiu ca ea se afla mereu langa mine. A fost alaturi de mine si la bine, dar si la greu, si m-a sustinut tot timpul, chiar si atunci cand nu meritam s-o faca. Dupa cum am mai spus, ne-am cunoscut cand eram amandoi clasa a XI-a, in primul meu an la KSE Targu Secuiesc. Recunosc, incepusem sa-mi dau ceva aere in perioada aceea, lucru de care ma amuz acum, dar macar increderea aia pe care o capatasem mi-a adus ceva bun, poate cel mai bun... Alexandra. Si de-atunci am fost de nedespartit. Evident, perioade dificile am mai avut, in special cauzate de mine, dar tocmai acestea m-au facut sa ma consider cu adevarat norocos si m-au facut sa o apreciez si sa o iubesc mai mult. Cel mai greu moment, de departe, a fost sfarsitul anului 2008, atunci cand am avut cateva luni de ratacire. Dezamagit de ratarea carierei de fotbalist, m-am refugiat ca un idiot in alcool, jocuri de noroc si chiar droguri la un moment dat. E adevarat, nu ca imi caut scuze, dar am avut si ghinionul unui anturaj de derbedei, de oameni de nimic, de "mizerii" cum i-am numit mai tarziu, anturaj capatat tocmai din pricina trecutului meu fotbalistic. La fel de adevarat e si faptul ca tot timpul am fost destul de usor de corupt, dovada ca imbinasem fumatul cu sportul in toti acei ani. Cu toate astea, Alexandra a fost alaturi de mine si nu m-a parasit, asa cum probabil ar fi facut-o multe. Si nu i-a fost usor, va puteti imagina ca nu eram tocmai o prezenta agreabila in acea perioada. De multe ori imi descarcam nervii si frustrarile pe ea, ajungand, din pacate, la un moment dat sa o si lovesc. N-am facut-o de multe ori, dar asta nu conteaza. Nu-mi voi ierta niciodata acest lucru si voi incerca toata viata sa ma revansez. De ce a ramas Alexandra langa mine? Probabil pentru ca ma iubea, nu stiu, dar oricare ar fi fost motivul, nu puteam decat sa-i multumesc si sa-i fiu recunoscator. Datorita ei, m-am trezit intr-o zi la realitate si am spus "stop!". Am realizat atunci ca nu puteam sa continui asa, in primul rand ea(!) nemeritand in niciun fel sa isi piarda vremea cu unul ca mine. Mi-am dat seama ca ea era singurul lucru bun din viata mea si ca eram foarte aproape sa-l pierd daca as fi continuat. Mi-a aratat ca este mai buna ca mine, ca are o personalitate mai puternica si ca este mai cerebrala ca mine. Cum sa dau cu piciorul asa unei fete? asa unei femei? Alta m-ar fi parasit in secunda doi, sau alta, mai slaba de inger, s-ar fi apucat si ea sa bea cot la cot cu mine, am fi tras impreuna pe nas din aceeasi liniuta, ea dintr-un capat, eu din celalalt, asemeni scenei spaghetelor din "Doamna si Vagabondul". Alexandra, insa, mi-a dovedit ca era mai buna de atat. Si ca merita mai mult. Asa mi-am revenit eu din acel episod de black-out... Apoi, m-am scuturat de praf si mi-am continuat viata. Mi-am facut alti prieteni, iar tocmai unul dintre acesti noi prieteni m-a ajutat sa imi gasesc noua mea cariera, punandu-mi o vorba buna la Scheff Automotive.